Nici nu aº putea începe cu altcineva decât cu cel care a fost Vida Géza. Asta pentru cã doresc sã impun o ordine cronologicã a cunoºtinþei cu fiecare din cei despre care voi scrie. Vida a fost un om mare. Pe nedrept uitat sau omis în mod intenþionat ºi de bãimãrenii lui pe care i-a iubit mult ºi de cãtre prietenii lui critici sau artiºti plastici, sã încerc sã remermorez câteva idei mãcar pentru ca noi cactusiºtii sã nu-l pãrãsim la aproape douã decenii de la dispariþia lui fizicã. Pentru cã ºi noi cei care l-am cunoscut eram o parte din familia lui. Colecþia lui Vida a fost una fabuloasã. Cele câteva mii de bucãþi de plante aveau statut de „specimen”. Mare iubitor de naturã ºi frumos, colecþia sa era una a formelor, caracterizându-se printr-un echilibru ºi o armonie ieºitã din comun.

Cereuºii sãi de câþiva metri îi gãzduia peste iarnã în propriul atelier, laolaltã cu sculpturile sale.
Formele cereoide (Oreocereus, Espostoa ºi multe altele) de 1-2 metri erau adãpostite în serã împreunã cu formele globulare mai mari (cel mai mare era un Echinocactus grusonii, care acum ar fi avut un jumãtate de veac) ºi cu toate celelalte plante (de la colonii de Mammillaria pânã la un veritabil senior al melocactuºilor cu cephlium, un Melocatus caesius probabil, de peste 20 cm în diametru, la timpul acela poate singurul din þarã).

Din cãlãtoriile sale de documentare în strãinãtate aducea plante rare, ºi cactuºi dar ºi alte plante suculente, multe Euphorbii ºi Lithopºi ºi crasulaceae ºi încã multe care nu se pot enumera aici. Grãdina Botanicã din Cluj avea multe plante de la el, ca ºi Colþul de la Jibou. Era foarte generos. Îi plãcea mai mult sã ofere decât sã primeascã. Târziu aveam sã aflu „secretul” plantelor sale. Perioada de expunere în aer liber era, la Baia Mare, de numai trei luni: iunie – august. Pãmântul vegetal de frunze de fag care conferea amestecului de sol o bunã aciditate, roua dimineþilor de la poalele Gutinului precum ºi calitatea apei de udat fãceau ca în trei luni plantele sale sã creascã cât la alþii în ºase luni. ªi sã nu uitãm dragostea maestrului pentru colecþia sa. Tehnicile de altoire erau foarte simple, aproape meºteºugãreºti, dar aveau un mare randament. Se specializase pe altoirea pe portaltoi de secþiune mare (Echinopsis, Helianthocereus, chiar ºi Sochrensia). A fost tot timpul vieþii lui o legendã ºi aºa a ºi rãmas dupã plecarea lui prematurã. A fost un mare pãcat cã municipalitatea din Baia Mare (de altfel receptivã) nu a reuºit sã construiascã acel muzeu memorial care ar fi cuprins ºi colecþia sa cea vestitã. ªi acum dupã atâþia ani, plantele sale ( de fapt o micã parte din ele) se aflã (de fapt zac) în niºte sere aproape dezafectate ale spaþiilor verzi.

Nu, Vida nu trebuie uitat niciodatã. El a fost model, mentor ºi prieten sfãtos al tututor celor care l-au cunoscut ºi vizitat.

Respectând cronologia de care aminteam, urmãtoarele rânduri le consacru unei alte mari celebritãþi a vieþii cactusistice româneºti, dl. dr.Gheorghe Viºinescu din Bucureºti, care a fost un reputat specialist dermato-venerolog, un eminent anatominst, dar ºi un adevãrat doctor în cactuºi. A fost omul prin mâna cãruia au trecut în peste jumãtate de secol mii ºi mii, poate zeci de mii de plante. A fost omul care a întemeiat nu una, ci zeci de colecþii. Un mare cercetãtor ºi experimentator, ºi-a construit singur o bazã tehnico-materialã (hai sã zicem mai nou, o logisticã) demnã de admirat. A fost multã vreme un solitar. Nu oricine i-a trecut pragul. Impostorii, mincinoºii sau cei cu mâna prea lungã erau depistaþi imediat. Îl iritau, îi consumau din timpul afectat plantelor ºi nu mulþi se pot mândrii cu calitatea de al fi frecventat pe dr. Viºinescu. Practic, a fãcut tot ce ºi-a propus în materie de cactuºi, poate mai puþin cultura de meristeme, deºi sunt convins cã dacã ar fi avut destulã forþã lãuntricã ar fi fãcut-o ºi pe acesta. În decursul vremii, colecþia sa a fost o colecþie de colecþii. Astrophytum, Ferocactus, Copiapoa, tot feluri de cereoide de talii apreciabile, Gymnocalycium, ºi multe altele, iar în anii mai recenþi Ariocarpus, Melocactus, Discocactus, raritãþi botanice pe care în cea mai mare parte le-a obþinut din semãnãturi proprii, apoi pe bazã de altoiri succesive, mai întâi pe Pereskiopsis apoi pe Eriocereus ºi în final pe Trichocereus ºi Myrtillocactus. A fost ºi a rãmas omul care a dominat timpul fizic, un adevãrat „stãpân la timpului”. Ca în basmele noastre frumoase dl. dr. Viºinescu a fãcut întrun an ceea ce de obicei se face în ºapte. Ajuns la vârsta venerabilã de 85 de ani (n.r. în anul 1999), încã mai era implicat adânc în lumea cactuºilor. Poate cã secretul longevitãþii sale se aflã ºi în preocupãrile constante pe care le avea faþã de aceste plante. ªi nu se poate spune cã a fost rãfãþat de viaþã. Veteran de rãzboi, profunde seisme familiare i-au creat un caracter de combatant. Un adevãrat model de urmat pentru generaþiile mai tinere de catusiºti de pretutindeni, nu numai la noi. Pãcat cã accesul nostru relativ limitat la mediile informaþionale ale marilor societãþi iubitoare de cactuºi din lumea întreagã au fãcut ca marile noastre personalitãþi cactusistice sã nu fie cunoscute. În mod cert, în onoarea d-lui dr. Gheorghe Viºinescu, una din plantele descoperite s-ar cuveni sã-i poarte numele.

Prin deceniul la ºaptelea, Timiºoara era un bastion al miºcãrii cactusistice româneºti. Oraº mare, cu o deschidere destul de largã cãtre occident, în Timiºoara se puteau întâlni un numãr destul de mare de colecþii particulare. Fie cã erau colecþii temetice: colecþia de Mammillaria, albe, adãpostite vara în logia apartamentului sãu de cãtre comandantul Voinea, (contemporan în ale cactuºilor cu dl. dr. Gheorghe Viºinescu) sau colecþii selective (ca a lui Nicolae Bauer, care avea ºi o frumoasã serã în curtea sa, sau a lui Gheorghe Gartner) ajungând pânã la colecþia lui Valeriu Grigoraº, care era cea mai reprezentativã. Din pãcate spaþiul impropriu de adãpostire a colecþiei (o serã de dimensiuni mici, cu expunere spre vest, supraaglomeratã atât vara cât ºi iarna) nu permiteau o evoluþie fireascã a plantelor sale. Dintre toþi timiºorenii anilor '70, Grigoraº era cel mai activ. Participa frecvent la întâlniri cactusistice cu prietenii din Polonia ºi chiar din Ungaria, putând fi considerat primul dintre noi care a participat la simpozioane sau chiar congrese în strãinãtate. κi fãcea un titlu de mândrie legitimã din acesta. Era mult ajutat de soþia sa, mare iubitoare de plante. Poate de multe ori îºi depãºea condiþia, dar oricum a fost unul din promotori. Aºa numita AHA (Asociaþia Horticultorilor Amatori), probabil prima formã de organizare a cactusiºtilor de la noi (chiar dacã a avut o existenþã efemerã), poartã ºi pecetea lui Valeriu Grigoraº ca iniþiator ºi membru fondator. Pe Gheorghe Gartner ºi pe Nicolae Bauer îi lega o strânsã amiciþie. Amândoi erau oameni foarte corecþi în relaþiile cu ceilalþi. Cultivau mai cu seamã plante florifere de talie micã. Pe atunci era „era Parodia” care erau destul de bine reprezentate în colecþiile lor. Cultivau plante din seminþele primite din cele douã Germanii de atunci, în condiþii de igienã perfectã. ªtiu cã Bauer a emigrat în Germania. Despre Gartner nu mai am nici o informaþie. Era un tip jovial, puþin supraponderal ºi cardiac.

Cercul cactusiºtilor timiºoreni este mult mai larg. Am fãcut referire doar la cei pe care i-am cunoscut mai bine. Mai puþin am cunoscut-o pe doamna Bodnar sau pe domnul Perneak. Îmi cer scuze faþã de ei, dacã mai existã sau nu, ca ºi faþã de cei pe care nu i-am cunoscut niciodatã.

Aradul a fost un alt oraº (ºi poate mai este) în care puteai ºi aveai la cine sã mergi sã vezi plante frumoase. O destul de mare colecþie a fost cea a soþilor Kigyóssi (Éva ºi Paul). Deºi se spunea cã cel care a întemaiat-o a fost domnul arhitect de mare notorietate, în mod cert de plante se ocupa doamna. Plantele erau dispuse într-un amplasament (cãruia pe timp de varã i se scoteau gemurile laterale) ºi aranjamentul lor denota un bun gust ºi un rafinament deosebit. Cleistocactus straussii, mulþi Haageocereus ºi Parodia erau piese de rezistenþã, amplasate printre blocuri de calcar sau travestin. Totul lãsa loc unui echilibru estetic deosebit.

O altã colecþie arãdeanã suficient de reprezentativã era cea a domnei Angela Papp (sau Rácz), ulterior mutatã (sau strãmutatã din raþiuni de sistematizare) la ªiria. Pe timpul iernii, plantele erau adãpostite în serã, iar vara erau cultivate „la liber” sau în terarii, mici rãsadniþe de sticlã al cãror capac se ridica pe timpul zilei. Metoda era cunoscutã ca una clasicã în condiþiile Europei Centrale ºi în concepþia de atunci. Existau multe forme cereoide albe, Espostoa, Oreocereus dar ºi plante mai rare, care proveneau în special din Ungaria. Aº dori sã revãd oricând ºi colecþia ºi pe posesoarea ei. Nu pot sã închei episodul „Arad” fãrã sã-l amintesc pe Gheorghe Erdös, un intelectual rafinat, care îºi þinea plantele în salonul dinspre Piaþa Centralã a Aradului ºi care avea un numãr mare de Turbinicarpus, Parodia ºi mai ales un superb Echinofossulocactus lancifer, specie practic dipãrutã din colecþiile de acum.

De altfel arãdenii aveau ºi un club al cactusiºtilor care se întâlneau o datã pe lunã în locuinþa doamnei Éva Kigyóssi.

O personalitate aparte printre cactusiºti de seamã ai timpului sãu a constituit-o Carol Steib din Satu Mare. Avea o colecþie selectivã bazatã pe achiziþii. Plantele lui erau foarte bine îngrijite ºi numãrau destui Ferocactus, Echinocactus, chiar Melo ºi Discocactus. De asemenea, în colecþia sa erau multe forme aberante, fie deviaþii de formã (cristaþiuni sau monstruozitãþi), fie deviaþii de culoare (mulþi cactuºi clorofil-deficitari) pe care le altoia pe portaltoi diferiþi obþinând variaþii deosebit de interesante. Câteodatã contestat de unii, îmi menþin pãrerea cã era un om deosebit de corect. Poate pretenþiile sale erau câteodatã absurde. Era un electronist de înaltã clasã, deºi amator. κi automatizase singur sistemul de încãlzire pe gaz al serei ºi poate ºi al locuinþei. A fost unul din puþinii care îºi valorificau surplusurile pe piaþa internã, dând astfel posibilitate începãtorilor sau chiar avansaþilor sã-ºi completeze colecþiile, mai ales cu plante colorate. Deºi avea o stare materialã suficient de îndestulãtoare, a preferat sã emigreze în 1988 în Germania împreunã cu familia. ªi-a vâdut plantele la Timiºoara ºi a dispãrut complet din raza noastrã informaþionalã.

Cum aº putea sã-l omit pe Gheorghe Miclãuº din Oradea? „Nenea Ghiþã” aºa cum era cunoscut de toþi, optician de renume, a fost ºi este unul din cei mai vechi colecþionari. Avea multe plante frumoase, în general plante de talie micã ºi florifere. Dar ce impresiona cel mai mult era o colecþie superbã de Euphorbia obesa, crescute din semãnãturi proprii, care la vremea anilor '70 era o raritate în colecþiile noastre.

Aº vrea sã închin aceste ultime rânduri domnului dr. Iosif Vasile Lungu pe care l-am cunoscut la Deva, acolo unde a locuit multã vreme, înainte de a se muta la Lugoj.

Nu am nici o informaþie despre ultima sa perioadã ºi deºi ne-am întâlnit la o reuniune cactusisticã organizatã de prietenii din Satu Mare ºi Baia Mare, nu ne-a ajuns timpul sã discutãm tot ce ar fi fost de discutat.

Personalitate asemãnãtoare cu a domnului dr. Viºinescu, dar a fost mai cumulativ mai deschis ºi mai receptiv cãtre toatã lumea din afarã. Dr. Lungu a avut o celecþie de o valoare deosebitã, constituitã cu predilecþie pe raritãþi botanice. Plantele sale erau obþinute ºi din semãnãturi proprii ºi din importuri sau achiziþii de prin multe colþuri ale lumii. Cred cã a importat primele Uebelemania ºi avut un set aproape complet al acestor raritãþi. Cred cã a fost primul care a altoit pe Peireskiopsis cu rezultate excelente. A fost principalul promotor ºi misionar în lumea cactusiºtilor, mai cu seamã ardeleni, asemenea pãrintelui Alfred Lau, fiind primul dintre noi ºi poate singurul care a stabilit un contact direct cu acesta. A frecventat toate colecþiile mari din þarã, începând de la Vida pânã la semnatarul acestor rânduri. Deþinea la in moment dat un numãr de peste 100 de specii de forme cristate, foarte la modã prin anii '70 -'80. A fost primul care a stabilit un contact real cu marii cactusiºti unguri de la Eger la Budapesta, fiind ºi membru al asociaþiei germane de colecþionari, mulþi ani la rând. Colecþia sa a purtat întotdeauna pecetea modernismului în materie ºi nu a teribilismului. Atunci când din motive personale, a renunþat la colecþie ºi la perioada „deveanã” s-a rupt ceva ºi în sufletul celor care îl cunosc ºi îl apreciazã enorm ºi asta s-a întâmplat în anii '82 -'83.

Mai ales cei tineri pot afla multe de la dl. dr. Vasile Lungu, care dacã stau sã mã gândesc bine, nici nu este prea bãtrân (doar cu un an mai mare decât cel care a semnat aceste rânduri, care se vor, un omagiu ºi un remember).

Despre toþi cei amintiþi se poate scrie mult mai mult. Repet, i-am menþionat numai pe cei care i-am cunoscut personal la vremea respectivã. Am mai avut informaþii vagi ºi despre alþii pe care nu am avut onoarea sã-i cunosc. Le cer suze ºi dacã mai este posibil m-aº bucura mult sã stabilim legãturi.

Prof. Petre Dobrotã

Brãila

Fotografiile au fost puse la dispoziþia asociaþiei de cãtre ing. Gy.Feszt, Cluj Napoca; D.Moraru, S.Niþu, Bucureºti