Însămânțarea cactușilor




ing.Constantin Vasile Latiș

Satu Mare,

20 noiembrie 2007


SISTEMATICA DREPT EXPLICAȚIE


Cel care a pus bazele taxonomiei și sistematicii moderne, Carl von Linné (1707-1778) pe adevăratul nume Carol Ingemarson, botanist, fizician și zoolog suedez, profesor de botanică și directorul Grădinii Botanice din Upsala (Suedia), în anul 1753 în lucrare sa : „Species plantarum”, clasifică lumea vegetală în 24 de clase (23 clase de plante cu flori și o clasă fără flori), sistematizând astfel peste 10.000 de plante. Utilizând sistematica Linneană vom constata că familia Cactaceae este parte a acesteia exprimată prin structura florii.

- Plante cu corpul diferențiat în cele 3 organe: rădăcină, tulpină și frunze, asemenea celor de la plantele cu flori. Organele sexuale compuse din stamine și pistile sau din ovule (muguri de sămânță), care mai adeseori sunt înconjurate de un înveliș floral. Ovulele sunt așezate între scvame deschise, sau sunt închise într-o cavitate: ovar, format din concreșterea carpelelor, pistilelor. Ca element de reproducere au sămânța, în care se pot observa deja primele urme ale plantei tinere.

Grupa Embryophytha syphonogama (Phanerogame, Anthophyta)

  • Frunzele de obicei au altă formă. Fructul nu este con. Ovulele sunt închise într-o cavitate formată din concreșterea carpelelor, numită: ovar.

Subgrupa Angiosperme

  • Învelișul floral compus dintr-un perigon simplu care este sepaloid, necolorat sau petaloid, sau diferențiat în învelișul extern: caliciu și învelișul intern: corolă. Corola își are petalele cu totul libere între ele (dialypetalae), rareori sunt concrescute la bază pe mică distanță, sau în urmă învelișul floral prin degenerare devine simplu. Staminele inserate pe receptacol sau concrescute cu ovarul, întărite la receptacolul concav, în unele cazuri concrescute cu corola.

Clasa Dycotyledonae

  • Învelișul floral dublu, compus din caliciu și corolă. Caliciul, precum și corola pluripepală. Caliciul uneori constă numai dintr-o dungă (margine) neînsemnată, din dințișori sau din peri.

Subclasa Archiclamydeae

  • Flori cu 20 sau mai multe stamine care sunt înserate pe marginea receptacolului concav.

Tribul Dialypetalae

  • Cu unul sau mai multe stile sau stigmate sesile.

Ordinul Mono-Polygynie

  • Plante cărnoase, suculente, perene, uneori de dimensiuni mari (25 m.), cu frunzele reduse la solzi sau transformate în spini. Tulpinile cilindrice, muchiate sau turtite, servesc pentru asimilație și ca rezervor de apă. Flori actinomorfe sau zigomorfe, cu numeroase tepale petaloide, colorate viu. Androceul are stamine numeroase. Pistilul este format din mai multe carpele concrescute într-un ovar inferior și unilocular cu numeroase ovule. Polenizare entomofilă. Fructul este o bacă.

Familia Cactaceae

Deși ș-a bazat sistematica pe structura florii, Linné nu a înțeles natura sexualității la plante. Ori noi, astăzi tocmai asta vom face, vom utiliza sistematica Linneană în a demonstra existența seminței ca mijloc de reproducere.

Pentru mine, încă de pe băncile școlii, sistematica , un subiect prea puțin agreat de către colecționari, a început cu Flora pentru determinarea și descrierea plantelor ce cresc în România, lucrare ce a avut ca autor pe marele botanist Iuliu Prodan , lucrare apărută la editura Cartea Românească S.A., Cluj, 1923. Prin această lucrare am înțeles modul de diferențiere a vastității componentelor lumii vegetale și posibilitățile de reproducere. În urmă cu zece ani, când am intrat în lumea colecționarilor de cactuși, pentru a-mi satisface dorința de a mă ridica cât mai aproape de nivelul de cunoaștere și dimensiunea colecțiilor celor pe care i-am avut ca reper (domnii Mircea Savu, Ioan Nevezi, Alexandru Tar , Iosif Harangi, Vasile Polyak - Sătmăreni de-ai mei - și István Lörincz - un Băimărean ce a urmat în gestionarea responsabilă a rămășițelor colecției Vida Geza), am fost pus în situația de a revedea noțiunile de botanică acumulate în tinerețe și de a studia literatura specifică care îmi era accesibilă. Așa am ajuns, după ce am bătut toate librăriile (și erau numeroase încă pe acea vreme) fără a găsi lucrarea mult dorită, la Biblioteca Universitarilor din Cluj-Napoca unde singura lucrare ce mi-a putut fi oferită a fost cea a dlui prof. Petre Dobrotă – Kaktuszok (=Cactușii), apărută în editura Ceres, în anul 1975- însă în limba maghiară. Neputând să deosebesc o specie de alta, mi-am zis că trebuie început cu începutul. Așa că am început cu studiul și apoi cu practica însămânțării, ajungând la peste 2300 de „doze" însămânțate, germinate și repicate. Deși aproape de fiecare dată am experimentat noi tehnici nu pot zice că sunt un expert.

Așa după cum zice un confrate în ale cactușilor, că, fiecare colecționar zice și crede că metoda sa este cea mai bună, zic și eu, oricare dintre metodele oferite ca soluție are un inconvenient.

Pe baza cunoștiințelor de biologie, de fiziologie și ale ecosistemelor vegetale, sunt împotriva metodelor artificiale și fără explicație științifică, chiar și atunci când sunt oferite de persoane cu experiență. Și aici includ "dezinfecția" prin calcinare a amestecului de pământ, tratarea cărbunelui ca „dezinfectant”, acționarea cu alcool pe țesuturile lezate, iernarea cactușilor la întuneric, etc. Nu voi intra în a explica opinia mea întrucât aș depăși cadrul propus.

Cu ocazia expozițiilor organizate de către Asociație, întrebările ce ni se pun de către foarte mulți vizitatori în momentul în care își doresc sau le place o plantă sunt : această plantă face flori?, cum se înmulțește?. Și de fiecare dată răspunsul este cel pornit din cunoașterea că subiectul, cactusul, este o Embryophita, o Angiosperma, o Dicotyledonata, o Dyalypetala, un Cactus, că da, orice plantă pentru a se înmulți va face flori pentru ca prin polenizare să formeze fructele ce vor conține semințele ce puse în condiție de germinație să „nască" o viitoare plantă.

Floare - fruct - sămânță

Planta ajunsă la vârsta maturității fiziologice / sexuale, vârstă ce caracterizează diferitele genuri și specii, produce flori (fiind Embryoophyte,Angiosperme și Dicotyledonate), având ca unic scop perpetuarea speciei, reproducerea. Componentele sexuale ale florii -staminele și pistilul - sunt cele care prin procesul de polenizare determină continuitatea speciei.

Polenizarea este procesul prin care polenul unei plante este transportat pe o altă plantă și este pus în condiția de a germina.

Polenizarea realizată în mediul natural, denumită polenizare naturală, are ca vector intermediar insectele, păsările, animalele, vântul și chiar omul.

Atunci când avem de a face cu specii cultivate în medii închise, cum sunt serele, cu specii de o valoare deosebită și care se înmulțesc mai greu în mediul lor natural, când se dorește realizarea de hibrizi, se recurge la polenizarea artificială. Aceasta constă în aplicarea de polen de pe o floare pe pistilul acesteia (întrucât majoritatea Cactaceelor sunt autofertile) sau a unei alte plante compatibile biologic. Aceasă operațiune poate consta în simpla apropiere a celor două flori atingând anterele și pistilurile sau, cu ajutorul unei pensule fine sau a unui tampon de vată se prelevează polen de pe o plantă și se atinge pistilul celeia pe care dorim să o polenizăm. Pentru reușită, operațiunea se va repeta de mai multe ori într-o zi. În situația că înflorirea plantelor din același gen sau specie are loc eșalonat, deci nu este posibilă polenizarea directă între indivizi, este indicat a tăia floarea primului înflorit, a o împacheta într-o hârtie și o bucată de pânză și apoi a o introduce în frigider de unde o vom scoate în momentul înfloririi unei alte plante, utilizând polenul. Momentul optim pentru realizarea polenizării este pe timp frumos, călduros, cu atmosferă uscată, atunci când pistilul se acoperă cu un lichid lucios-lipicios. Când aceste condiții sunt realizate vom proceda la polenizare între orele 9 și 10 pentru plantele diurne, între 17 și 18 pentru plantele ce înfloresc după amiază și spre seară și dimineața pentru cele nocturne.

În urma polenizării, grăunțele de polen germinează și trecând prin tubul polinic ajung în ovar unde fecundează ovulul rezultând sămânța.

După fecundare, în floare au loc transformări esențiale ca: ofilirea învelișului floral, căderea sau nu a acestuia, transformarea învelișului ovarului în fruct.

Fructul poate fi acoperit cu un strat de ceară (Mammillarii, Melocactus, Turbinicarpus, Thelocactus, etc.), cu solzi (Gymnoclycium, Escontria), cu spini, țepi, fire de lână și păr (Echinocereus, Stenocereus), sau glochidii (Opuntia).

Culoarea fructului variază de la o specie la alta, putând fi verde (Pediocactus, Dolichothele longimamma), alb (Rhipsalis), negru (Astrophytum) și în diferite nuanțe de roșu ce virează de la coral la maro și brun (majoritatea Mammillaria).

Forma fructului este asemănătoare ovarului din care provine: globulară, ovată, de pară, măciucată, bacă.

Fructele pot fi dehiscente sau indehiscente. Cele dehiscente în momentul coacerii se deschid apical (explodând împăștie sămânța, ca de exemplu la Pilosocereus), lateral (ca la Gymnocalycium), sau bazal (ca la Thelocactus).

Mărimea fructului, este de asemenea caracterteristică speciei. Astfel, fructul de Rhipsalis este de doar câțiva milimetrii, în timp ce la Rhodocactus, Pereskiopsis, Hylocereus sau Mammillaria bocasana ajunge la 5-7 centimetrii.

Numărul fructelor pe o plantă este foarte variabil, diferind de la o specie la alta.

Recoltarea fructelor, în vederea obținerii semințelor, se va face după coacerea/maturarea acestora, de obicei din toamnă până în primăvară. Fructul uscat, prin presare între degete, elimină semințele. Fructele indehiscente, de tip bacă, se recoltează după o iernare pe plantă. La Pediocactus fructele se maturizează în anul următor, târziu primăvara sau la începutul verii. Semințele trebuie curățite de eventualele resturi de pulpă, după care se vor lăsa să se zvânte în aer liber, de preferat pe un suport absorbant (sugativă), urmând a se introduce în pungi de hârtie etichetate, păstrându-se la loc uscat până la însămânțare. Este indicat ca în punga cu semințe să se introducă și o doză de fungicid, pentru a se evita mucegăirea.

Valoarea biologică a seminței este dată de capacitatea de germinație. Din literatura de specialitate am dedus că, unele semințe își pot păstra capacitatea germinativă chiar și până la 30 de ani. Semințele de Frailea se vor semăna imediat ce au fost prelevate din fruct, moment în care au puterea de germinație maximă, (păstrându-și însă capacitatea germinativă până la 8-9 luni) semințele genului Gymnocalycium au o putere germinativă de până la 2 ani, cele de Coryphantha și Mammillaria de până la 1 an, cele de Rhipsalis și Opuntia până la 3 ani, iar Ariocarpusul și Lophophora au germinat și după 50 de ani.
Datorită condițiilor de mediu în care s-au format unele specii, semințele acestora trebuiesc supuse unor procedee tehnologice de stimulare a puterii germinative. Astfel, semințele de Pediocactus și Opuntia, cu cel puțin 30 de zile anterior semănării se vor supune procesului de iarovizare, adică de imitare a condițiilor de frig prin care în mediul natural obișnuit trec, în care sens se vor păstra la o temperatură de -1°C și până la -4°C, creind așa numitul șoc termic, urmând ca încă de la începutul procesului de germinație (după semănat) să li se asigure temperaturi de 30-32 chiar 40°C. Însăși afirmațiile Prof. Dr. Helmut Antesberger, din Salzburg – Germania - urmăresc aceste principii: „Semințele care germinează în habitaturi extreme, au cu siguranță nevoie de condiții extreme, lumina și căldura având un rol deosebit de important. Căldura pare a juca îndeosebi rolul de catalizator sau starter. După germinare se poate reduce căldura, dar luminozitatea pe cât posibil nu.

Forma, mărimea, culoarea, desenul testei și numărul de semințe într-un fruct, sunt criterii de separare și identificare a speciilor.

Semințele pot proveni din fructele colectate din natură - deci din arealul specific fiecărui gen și specie, de către persoane avizate sau indivizi reprezentând firme specializate în producerea și comercializarea semințelor sau, din colecțiile particulare, din colecții mai mult sau mai puțin specializate.

Firme specializate în producerea de semințe, mai cunoscute, sunt: Mesa Garden - proprietari dl.și doamna Brack Steven și Linda -, Fritz Hochstätter din SUA , G. Köhres, K. Uhlig și Walter Haage din Germania, De Herdt din Olanda, Paolo Panarotto din Italia, Grădina Botanică din Monaco, etc.


Tehnica însămânțării

După ce am obținut sămânța și am constatat că este corespunzătoare germinării (se verifică cu ajutorul lămpii cu ultraviolete), se va trece la etapele premergătoare semănării: stabilirea mediului în care se va face germinarea, procurarea lădițelor sau a ghivecelor în care se va semăna, realizarea amestecului - suport pentru sămânța pusă la germinat, asigurarea sursei de lumină și de căldură.

Mediul în care se face germinarea este stabilit în funcție de sezonul în care semănăm.

Ca principiu general, cactușii pot fi semănați în oricare anotimp al anului, asigurând condițiile specifice fiecărei specii. Dacă dorim să facem o însămânțare cu cheltuieli minime, desigur, vom însămânța în perioada aprilie-septembrie, când sursa de căldură va fi cea naturală, soarele. Dacă însă suntem mai pretențioși, urmărind sezonalitatea ciclului specific sau, dorim să obținem plante ce să poată fi altoite sau repicate la început de sezon vom semăna în lunile noiembrie-ianuarie. Unii practicieni indică lunile februarie - aprilie când, dacă se asigură microclimatul adecvat, vor rezulta plante viguroase ce se vor putea repica în a doua jumătate a anului. Personal, cele mai bune rezultate le-am obținut semănând în perioada 15 decembrie- 5 ianuarie, repicând plante viguroase în lunile mai - iunie.

Semănatul se poate face pe substrat uscat, solid - procedeul clasic - sau, se poate opta pentru hidrocultură - procedeu mai pretențios și nu la îndemâna oricui.

Dacă vom însămânța în lădițe compartimentate sau necompartimentate ce se vor acoperi de la semănat la răsărire cu sticlă, putem utiliza lădițele de lemn, de plastic sau de ceramică, toate trebuind să fie prevăzute cu orificii de scurgere a excesului de apă; lădițele vor trebui să aibe o înălțime de minimum 4 cm. pentru a permite dezvoltarea normală a sistemului radicular. Dacă optăm pentru semănatul în ghivece, se pot folosi atât cele din ceramică cât și cele de plastic; și acestea trebuind să fie prevăzute cu un număr suficient de orificii ce să asigure eliminarea excedentului de apă, respectiv 1/25 parte din suprafața fundului și o suprafață de circa 0,70 cm² pentru o viitoare plantulă (adică la un ghiveci de 4/4 cm. pot fi semănate 20-25 semințe de Mammillaria).

Amestecul - suport pentru însămânțare nu are o anume rețetă. De aceea voi prezenta soluțiile recomandate de diverși autori.

  • Franz Becherer: Kakteen - 1989 - spumă de piatră cu granulație fină + nisip cuarțos dur + puțină turbă fină. Amestecul se supune timp de 2 ore la o temperatură de 170ºC și apoi se lasă a se odihni 2-3 zile;

  • Sorin Copăcescu, Bogdan Bobârnac, Valeriu Grigoraș : Cactușii - 1984 - trebuie realizat un amestec de pământ foarte afânat, cu un grad mare de umiditate care trebuie păstrată constant. Amestecul trebuie să aibe o structură mai fină, dar nu exagerată, cu un pH ușor acid format din: 2 părți pământ de frunze + 2 părți de nisip + 1 parte argilă + 1 parte cărămidă și cărbune pisat, în părți egale.

  • Marcus Schneck : Cacti - 1995 - 1 parte de pământ uscat (materialele organice neputrezite se îndepărtează) + 1 parte nisip cu pietricele + 1 parte nisip ultra fin. Pentru a obține granulația necesară se va utiliza o sită de bucătărie. Amestecul se sterilizează prin "coacere" într-o tigaie acoperită în cuptor. Se poate apoi adăuga fertilizator granulat.

  • Kiss László: Despre semănatul total fără pretenții (Debreceni Pozsgástár / 1999 II, nr.1, pag.23) - Ca sol este deosebit de potrivit pământul nisipos de pădure. Majoritatea cactușilor nord-americani se pretează unui amestec de tipul: 2/3 nisip + 1/3 humus, ceea ce corespunde la: 60% nisip fin cu un diametru de 0,5 mm. + 30% pământ + 10% turbă. Cactușii a căror sămânță este mică, măruntă (Strobocactus), se însămânțează pe: 50% turbă humificată+ 50% perlit (sau nisip), sau pe 100% turbă.

  • Lörincz István : Tanácsok kaktuszkedvelöknek - 2005 - 5 părți nisip cu diametrul de 2-3 mm. + 2 părți turbă mărunțită + 1parte silicat + 1 parte perlit + 1 parte pământ de frunze sau, 1 parte nisip foarte fin obișnuit + 1 parte perlit + 1 parte pământ ce conține puțin humus.

  • Aymeric de Barmon: Presentation d'une methode de semin de cactees ("Suculentes" nr.1- 1991) - 50% vermiculit sau perlit sau nisip + 50% turbă blondă, ceea ce asigură capacitate pentru apă și substanțe nutritive și un pH adecvat, de aproximativ 5,5.

  • Helmut Antesberger: Probleme cu însămânțarea (KuaS 1/1990/41, pag.1), prezentând condițiile pentru a semăna Melocactus barbarensis, amintindu-și condițiile din habitatul natural, indică : sol pietros tare, roșu-ruginiu până la negru-maroniu cu coținut înalt de fier și magneziu, cu puțină umiditate. Temperatura solului în jur de 60°C, fără umbră!

Problema asigurării sursei de iluminat se pune doar în situația realizării de semănături în mediu artificial: în camere de germinație sau în germinatoare tip acvariu, și atunci când semănăm în sezonul toamnă-iarnă, când lungimea zilei este redusă sub 9 ore.

Prin iluminat înțelegem asigurarea a minimum 500 lucși pe unitatea de suprafață, nivel care previne etiolarea plantelor. Nivelul optim de iluminare este de 5000 lucși. Iluminarea artificială se va realiza cu tuburi fluorescente, tuburi denumite „horticole” ca: Sylvania Gro-Lux și True-Lite, care nu emit raze ultra violete cu factor b, deasemenea fiind utile tuburile LDJ cu dominanța bleu sau Cool White cu dominanța în roșu. Timpul zilnic de iluminat trebuie să fie de peste 9-10 ore și până la 16 ore.

Deasemenea, în mediile artificiale se pune și problema încălzirii. Pe timpul sezonului de toamnă-iarnă, în sere temperatura se va asigura prin intermediul cotloanelor încălzite cu lemne, rumeguș, talaj sau cărbune sau cu registre de calorifer, cu lămpi infraroșii sau cu aeroterme, când utilizăm ca sursă energetică gazul metan. În germinatoarele tip acvariu căldura se va asigura prin rezistențe electrice montate în substratul suport sau sub tava pe care se dispun vasele de însămânțare.

După asigurarea tuturor materialelor și condițiilor descrise se poate trece la însămânțare, nu înainte ca sămânța să fie tratată în vederea înlăturării eventualilor spori și myceți. Drept soluții antifungice sunt recomandate: soluția de hipermanganat de potasiu (un vârf de cuțit la 250 ml. apă), soluția de sublimat coroziv 1gr. la 3l. apă, soluție de potasiu supraacidulată cu mangan și Fuclasin, prăfuire cu Captan sau Zineb 0,2-0,4 gr. la 100 gr. semințe
Însămânțarea ce se realizează în sezonul aprilie-septembrie, poate fi un exercițiu simplu, când numărul vaselor de însămânțare este redus. Se introduce amestecul de pământ în vasul de însămânțare până la aproximativ 1 cm. sub nivelul superior al acestuia, urmând ca apoi să-l tasăm ușor cu un tampon de lemn. Pe suprafața plană rezultată, se trasează cu un creion sau un băț cu vârf șirurile pe care urmează a se depune sămânța. Distanța între rânduri v-a trebui să fie de 0,8-1 cm. Apoi, cu ajutorul unui cornet sau direct din plicul cu semințe, se înșiră de-a lungul rândurilor sămânța, păstrând pe cât posibil o distanță de 2-3 mm. între ele. Rândurile vor fi marcate prin etichete cu numărul de ordine al însămânțatului sau direct cu denumirea genului și speciei însămânțate. După unii autori ar urma a se așterne un strat fin de praf de cărămidă sau cărbune peste semințele deja însămânțate, strat care însă nu s-ar adăuga în cazul semințelor mici, ca cele de Parodia, Aztekium, Strombocactus, etc. și deasemenea peste cele cu sămânța mare, ca Astrophytum, Ferocactus, Pachicereus, care însă se vor tasa pentru a intra în sol. După însămânțare se procedează la umidificarea solului care întotdeauna se va face prin absorție de la fundul vasului spre partea superioară. Vasele se țin în tava cu apă până ce apa apare la partea superioară a solului când tava cu apă se va îndepărta. Vasele cu semănătură se vor acoperi cu o sticlă sau se vor înveli într-o pungă de plastic, în vederea realizării unui mediu termic și hidric adecvat. Se procedează la încălzirea vasului prin expunerea la soare, fără însă ca razele solare să ajungă direct pe suprafața însămânțată. Condiția de bază a reușitei însămânțării este asigurarea temperaturii și umidității necesare atât în sol cât și în atmosfera dintre sămânță și sticlă, respectiv folie. Temperatura optimă, pentru majoritatea speciilor, este situată între 17 și 30°C.

Rezultate mulțumitoare am obținut folosind o microseră, care se comercializează în țările din vest, ce are o capacitate de 24-48 ghivece de 4/4 cm.și care dă posibilitatea realizării unui microclimat mai sănătos prin volumul de aer mult mai mare decât în cazul descris mai sus.

Având în vedere arealul mare de răspândire al cactușilor, din sudul Canadei și până în Țara de Foc, de la Oceanul Pacific și până la Oceanul Atlantic, de la altitudini de câțiva metri până la 3000-4000 m., se vor întâlni condiții de umiditate, temperatură, lumină și tip de sol deosebit de diferite, ceea ce impune, atunci când dorim să cultivăm cactușii, să căutăm a ne apropia cât de cât de acestea. Deși cactușii, ca dealtfel toate plantele, au o capacitate de adaptare deosebită, în anumite etape ale dezvoltării lor trebuiesc respectate niște limite. Tocmai pe această linie se situează și întocmirea ofertei de material biologic, semințe și plante, de către marile firme, ofertă care pe lângă denumirea genurilor, speciilor, varietăților și formelor, preț și doze, dau indicații deosebit de valoroase privitor la condițiile unei trebuie să stea germinații și creșteri reușite. Pe această linie se situiază și listele pe care le-am obținut de la firma Mesa Garden în anul 1998 și care consider că la îndemâna oricui dorește să cultive cactuși.

Având la dispoziție o atât de valoroasă informație nu poate fi greu, nu pot fi impedimente, pentru a obține procente de germinație superioare. Aceste informații precum și descrierea făcută, cu lux de amănunte, de către dl. Aymeric de Barmon din Boulogne - Franța, în lucrarea deja amintită (traducere realizată de către dl. Ioan Tudorache), la care am adăugat puțină imaginație, au constituit soluția utilizată de mine timp de aproape 10 ani, timp în care am obținut aproximativ 25.000- 30.000 de plantule, din care am repicat peste 24.000-25.000.

Cum am procedat:

  1. Confecționarea germinatorului a constat din realizarea unui cadru metalic din fier cornier de 20/20 mm., având lungimea de 75 cm, lățimea de 50 cm. și înălțimea de 50 cm. Fundul și cei patru pereți laterali s-au realizat din sticlă de 4 mm. lipită etanș cu silicon. Pe pereții lungi ai germinatorului, cu ajutorul siliconului, am fixat baghete, late de 2 cm., din sticlă, dispuse la o înălțime de 30 și 40 cm, pe peretele posterior și la 14, 24 și 34 cm. pe peretele anterior. Baghetele vor susține, înclinat la 45°, capacul etanșeizat, realizat din 3 segmente de sticlă groasă de 2 mm. în care, în segmentul din mijloc am practicat un orificiu prin care introduc termometrul - termostat cu contact electric.Pe fundul de sticlă al germinatorului am fixat piciorușe, din sticlă lipite cu silicon, ce scad în înălțime de la 4 cm. în colțul din stânga-spate al germinatorului, până la 1 cm. în colțul din dreapta-față. Piciorușele au rol de izolator electric și suport al radiatorului electric, pe sub care trebuie să se scurgă cei aproximativ 1200-1500 ml. apă rezultată prin condens într-o perioadă de dezumidificare. Pe peretele lateral - dreapta am practicat trei orificii prin care trec: a/ cablurile de alimentare cu electricitate a radiatorului, b/ orificiul prin care se introduce tija curbă a termometrului de control a temperaturii interioare, c/ orificiul de evacuare prin aspirație a apei de condens. Peste piciorușele fixate pe fundul germinatorului, așa cum am mai spus, este poziționat un bloc B.C.A. cu grosimea de 7 cm. în care am practicat un număr de 22 de canale longitudinale, adânci de 2 cm., în care am montat o rezistență electrică ce asigură realizarea a 53 W (trei rezistențe de 1000 de wati legate în serie) necesari pentru a încălzi germinatorul la regimul termic stabilit prin schema de germinație. Pe pereții laterali, drepta și stânga, am fixat un suport în V pe care am sprijitit cele două baterii cu câte două tuburi de neon de 18 wați, ce pot culisa pe înălțime. Peste blocul B.C.A. -radiator- voi așeza două tăvi de aluminiu de tipul celor ce se foloseau la cuptorul aragazului, care îmi permit încărcarea a 108 ghivece de plastic, patrate, de 4/4 cm. Germinatorul, cu tot ceea ce a fost descris mai sus, este poziționat pe o masă de dimensiuni corespunzătoare și care are o înclinație ce urmărește pe cea a radiatorului. Dimensiunile și capacitatea reglabilă, prin poziționarea diferită a capacului, fac ca germinatorul să poată fi utilizat și ca mini-seră, pat-cald, pentru plantele mai sensibile la temperaturile mai scăzute de peste iarnă, atunci când nu este funcțional.

  2. Principiile tehnologice pe care se bazează metoda:

  1. Iluminatul este caracterizat prin: spectru, durată și cantitate.
    Funcția clorofiliană are o activitate maximă în bleu și roșu. Opus, este cvasi-inoperantă în verde. Ziua plantele absorb energie luminoasă prin mecanismul fotosintezei. Noaptea, activitatea dominantă este de sinteză a compușilor organici, pornind de la produsele fotosintezei.
    O lumină foarte intensă distruge clorofila. La cactușii tineri, cu un diametru de sub 1 cm., această distrugere poate fi totală. O lumină cu o intensitate de 50.000 de lucși aplicată timp de o oră pe o plantulă determină înroșirea acesteia. Țesuturile în curs de creștere, de la vârful plantei, de multe ori, sunt mai vulnerabile decât cele de la baza tijei.
    Dacă iluminarea este foarte slabă(inferioară la 500 lucși)plantele se alungesc și se decolorează.

  2. Substratul este de natură minerală, (vermiculit, perlit, nisip) și organică (turbă), având capacitate ridicată pentru apă și elementele nutritive și cu un pH slab acid.
    O umiditate constantă favorizează germinația cactușilor, dar favorizează și dezvoltarea cryptogamelor.Tinerele semințe germinate suportă, și chiar apreciază la început, o umiditate scăzută momentană a culturii.De aici ideea de a alterna periadele„umede” cu perioadele„uscate.

  3. Scăderea temperaturii cu câteva grade în timpul nopții (>15-16°C)este favorabilă germinației și creșterii. Sub 15°C, germinația și creșterea cactușilor este foarte slabă. O creștere a temperaturii până la 27°C ameliorează germinația și dezvoltarea. Între 27 și 35°C, variațiile de temperatură au o mică influiență asupra germinației. Între 35 și 40°C, condițiile de germinare sunt puțin favorabile.
    Diferența de temperatură dintre germinator și mediul exterior provoacă condensarea apei care poate fi recuperată, extrasă, mediului de germinație.

Aplicarea principiilor

Am cumpărat 4 tuburi cu neon de tip True-Lite, de câte 18 wați, pe care le-am montat în două baterii fixate mobil deasupra germinatorului, ceea ce îmi asigură minimum 5000 Lux. Un ceas programator asigură o durată de iluminare de 16 ore pe zi.

Am procurat din Cehia turbă blondă fină, care în amestec de 50% cu 50% perlit (se exploatează la Orașul Nou-Negrești), asigur un pH de 5,5.
NU FAC NICI O OPERAȚIUNE DE STERILIZARE A AMESTECULUI

Amestecul realizat l-am introdus în ghivece de 4X4 cm, a căror masă, când este gol, este de 8 gr., iar când este plin este de 15 gr.

Pentru umidificarea inițială a ghivecelor încărcate cu amestecul de perlit și turbă am realizat un amestec din: 1 litri apă, 2 ml. de Evabo-Aldecol 1‰ ca anticryptogamic, și 4 ml. îngrășământ lichid specific cactușilor.

Masa unui ghiveci după umidificare este de 40 gr. (umidificarea se face în două reprize pentru a permite amestecului să absoarbă soluția).
Umplu ghivecele cu semințe (câte 5-10-20-25 semințe, funcție de specia de semănat și de doza primită de la furnizor. În general semințele au provenit din Ungaria și Germania). Niciodată nu seamăn mai mult de 25 semințe într-un ghiveci. Le etichetez. Etichetele poartă numărul de ordine al ghiveciului însămânțat corespunzănd cu numărul de ordine din registrul de însămânțări. Așez ghivecele pe tăvile de aluminiu din germinator. Umectez prin absorbție.

Închid germinatorul, punând cele trei sticle-capac.Trec la aplicarea programului săptămânal :

  • „perioada umedă”, ziua 1 la 3, fără căldură în plus (noaptea 20°C, ziua 25°C). Nu se formează condens, deci umidifierea este constantă;

  • „perioada de dezumidificare” - ziua 4 la 7, încălzire în timpul zilei (noaptea 20°C, ziua 35°C). Condensul este golit în exterior prin aspirație, deci umidificarea scade.

  • „reumidificare” efectuată în ziua 7. Masa unui ghiveci pornește de la 25-30 gr. și ajunge până la 35 gr.

Ghivecele vor sta în germinator 10 săptămâni, pentru marea majoritate a speciilor și 15 săptămâni cele cu sămânța foarte fină (Parodia, Blossfeldia,etc.).

Ghivecele cu sămânța negerminată se vor usca timp de 3 săptămâni și apoi se repetă seria de operațiuni descrise mai sus.

La sfârșitul perioadei de germinator am plasat ghivecele cu plantule la semiumbră, în afara germinatorului, continuând regimul de udare, dar cu cantități de apă adaptate regimului termic din ambient.

Am executat repicarea plantulelor prin luna mai-iunie, în lăzi de lemn de 50 x 70 cm.

Atât în perioada de germinator cât și după, pe amestecul-suport de cultivat pot apare fungi și alge verzi pe care le-am îndepărtat aplicând o soluție de Evabo-Aldecol 1‰, un produs cu efect antifungic, antimicotic și antibiotic,excepțional.

În general am obținut rezultate în jurul a 90% germinație, fapt pentru care recomand aplicarea metodei tuturor celor care doresc rezultate sigure.



Constantin Vasile Latiș
Satu Mare,
20 noiembrie 2007




Asociatia Aztekium. Cactus Satu Mare
http://www.aztekium.ro

Adresa paginii:
http://www.aztekium.ro/modules.php?name=Content&pa=showpage&pid=31