Introducere


„…Câþi dintre noi nu au auzit de Aloe vera ºi de proprietãþile ei miraculoase? Probabil toþi o cunoaºtem, dacã nu din proprie experienþã, mãcar din ghiveciul unei mãtuºi sau vecine convinse de puterea ei de vindecare. Dar câþi dintre noi cunosc cu adevãrat istoria îndelungatã a acestei plante ºi paleta largã de intrebuinþãri, nu numai medicinale? Cunosc planta de multa vreme, din ghiveciul bunicii mele - copil fiind chiar am beneficiat de „tratamente” diverse, de la curãþarea juliturilor pânã la picãturi puse în apa.

Aloe vera Linné Colecþia Vida Gheza, Baia Mare foto: Ioan Nevezi

Genul Aloe apartine familiei Asphodelaceae ºi cuprinde aproximativ 350 de specii diferite distribuite în Africa tropicalã ºi de Sud, Madagascar, zona Mediteraneanã, Arabia, dar ºi zone din Asia tropicalã ºi este înruditã cu Gasteria si Haworthia. Dintre acestea Aloe vera („adevarata aloe”) este planta minune, una din cele mai vechi plante medicinale ºi, deºi cunoscutã de toatã lumea ºi de când lumea, este încã învãluitã în oarecare mister…”.




Cam aºa începea articolul meu din 2005 ºi, chiar dacã prezentul text diferã destul de mult de acel articol, nu vãd cum aº putea începe altfel. În cei mai bine de doi ani scurºi de atunci am rãmas acelaºi (în sensul încrederii mele în Aloe vera) dar m-am ºi schimbat (am mai învãþat câteva lucruri din lecturi mai mult sau mai puþin întâmplãtoare, dar mai ales datoritã utilizãrii zilnice a unor produse Aloe vera); oportunitatea rescrierii acestui text a venit cum nu se poate mai bine.

Mit ºi realitate

Originea plantei nu este cunoscuta cu exactitate – în general este acreditatã ideea cã Aloe vera ar fi originarã din Insulele Canare (posibil ºi Insulele Capului Verde), de aici fiind rãspânditã de catre om în bazinul Mediteranean ºi Arabia, iar de aici mai departe. Dar întrucât aproape toate plantele aparþinând genului Aloe provin din Africa de Est, Africa de Nord-Est ºi Arabia este foarte posibil ca tocmai aceasta sã fie zona din care provine – unele surse afirmã cã valea Nilului inferior pânã în Sudan ar fi putut fi zona de origine. Greu de spus acum când planta are deja o rãspândire imensã ºi nu de datã recentã. Cum planta este cultivatã intens pe cele mai diverse meridiane ºi cum nu sunt cunoscute populaþii sãlbatice care sã aibã o vechime atestatã probabil cã acest lucru nu va fi cunoscut niciodatã cu siguranþa.

Aloe vera nu este singura din genul ei utilizatã în scopuri medicinale. Sunt ºi altele (de exemplu Aloe ferox, Aloe perryi, dar ºi mai putin cunoscuta Aloe indica – consideratã în prezent doar o varietate de Aloe vera - originarã din India, Nepal ºi Thailanda sau chiar Aloe polyphylla) – dar nu recomand sã experimentaþi cu plante necunoscute deoarece unele specii de Aloe sunt toxice; sucul de Aloe maculata de exemplu (foarte comunã în cultivare – cunoscutã ºi sub numele de Aloe saponaria) poate produce dermatite serioase. Aloe vera este cunoscutã ca plantã medicinalã încã din antichitate, dar din pãcate s-au fãcut multe confuzii în ceea ce priveºte identitatea ei – astfel cã multe din istoriile atribuite acestei plante trebuiesc privite cu destulã circumspecþie.

Aloe vera este menþionatã de nu mai putin de 5 ori în textul biblic, atât în Vechiul Testament cât ºi în Evanghelia Sf. Ioan. Iatã menþiunea din Cântarea Cântãrilor 4:13-15:

„Vlãstarele tale clãdesc un paradis de rodii cu fructe dulci ºi minunate, având pe margini arbuºtii care revarsã miresme:

Nard, sofran ºi scorþiºoara cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tãmâie lacrimeazã, cu mirt ºi cu aloe ºi cu arbuºti mirositori.

În grãdina-i o fântânã, un izvor de apa vie ºi pâraie din Liban.”

Evanghelia Sf. Ioan (19:38-40) oferã un detaliu al utilizãrii ei:

„Dupa acestea Iosif din Arimatea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca sã ridice trupul lui Iisus. ªi Pilat i-a dat voie. Deci a venit ºi a ridicat trupul Lui.

ªi a venit ºi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sutã de litre de amestec de smirna ºi aloe.

Au luat deci trupul lui Iisus ºi l-au înfãºurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de inmormantare la iudei.”

În mod special acest fragment din Evanghelia Sf. Ioan este cel care a creat destule confuzii ºi a condus la supralicitarea propietãþilor curative ale Aloe vera într-un moment în care imensul potenþial medicinal ºi cosmetic al plantei era departe de a fi fost descoperit. Este greu (dacã nu imposibil) de stabilit cum s-a produs eroarea, cert este însã cã plantele menþionate în textile biblice nu sunt Aloe vera ºi nici altã Aloe ci Aquilaria agallocha Roxburgh, numitã si lignaloes, plantã utilizatã în mod tradiþional de multe dintre popoarele lumii antice printre altele ºi la prepararea tãmâiei ºi care nu are nimic în comun cu Aloe vera, daca facem excepþie de gustul amar. Lignaloes era tinutã la mare preþ ºi datoritã raritãþii sale fiind, la concurenþã cu aurul, un mijloc de schimb. Aceastã referinþã din Evanghelia Sf. Ioan este cea care a impus imensa popularitate a plantei în Europa vestica, mai întâi în secolul 15 – 16 în Spania (în mod special în mãnãstiri) unde simplul fapt cã a fost utilizatã la îmbalsamarea trupului Mântuitorului a creat celebrei Aloe vera o staturã misticã. Ulterior misionarii spanioli au fost cei care au contribuit decisiv la rãspândirea acestei plante, în mod special în Indiile de Vest, plantând-o în grãdinile misiunilor ºi utilizând-o extensiv pentru tratarea bolnavilor. Dar sã nu anticipãm…

Dacã despre numele de „Aloe” se cunoaºte cã are origine arabã (derivat din alloeh însemnând suc amar ºi strãlucitor), epitetul „succotrina„ are atât o istorie încurcatã, mai ales cã a fost aplicat unor plante total diferite. Planta era cunoscutã în perioada medievala sub numele Aloe succotrina (sau Aloe soccotrina), ceea ce a generat o confuzie în ceea ce priveºte o altã plantã numitã… Aloe succotrina originarã din Africa de Sud, nume considerat de unii autori în mod eronat ca fiind sinonim cu Aloe vera (sau consideratã o posibilã subspecie a acesteia). Deºi descoperitã în timpurile moderne în Africa de Sud numele „socotrina” apare menþionat de scriitorul ºi farmacistul arab Mesue (mort în 1028) în tratatul sãu despre plante medicinale. În legaturã cu numele existã doua teorii – este derivat din Socotra, numele unei insule din Marea Arabiei, principala sursa de aloe în acea epoca, sau provine din vremea romanilor care denumeau sucul de aloe „succus citrinus”- referire la culoarea sa galbenã asemenatoare cu a lãmâiei. Cert este cã Ibn Baitar (1197-1248) considera cã plantele provenite din Socotra sunt superioare calitativ celor provenite din Yemen – ceea ce ar favoriza prima teorie. Oricum, este vorba de o plantã cert diferitã de cea din Africa de Sud.
Confuziile nu se opresc aici. Genul Sempervivum Linnaeus – are la origine o denumire datã în epoca în mod curent unor plante ornamentale cultivate în Germania. Numai cã ceea ce inþelegea Hieronymus Bock în 1556 când menþioneaza Sempervivum era… Aloe vera, cultivatã nu numai în scopuri medicinale ci ºi ca plantã ornamentalã, numele fiind preluat de la Dioscorides (semper vicum). Geneza acestui nume este însa destul de neclara, cert este cã a creat destule confuzii.

Puþinã istorie

Cea mai veche scriere despre medicina naturalã (sau oricum, singura de amploare cunoscutã din acea epoca) este Rig Vede, o compilaþie de texte medicale de fapt, scrisã în India în perioada 4500 î.e.n. – 1500 î.e.n. ºi deºi Aloe vera nu este menþionatã în mod expres nu înseamnã neapãrat cã nu era cunoscuþi. Scrierea listeazã cãteva sute de plante medicinale diferite, ºi modul ºi sfera lor de utilizare.

Cert este cã Aloe vera ºi virtuþiile ei terapeutice au fost cunoscute de cãtre numeroase civilizaþii antice – prima menþiune a utilizãrii acestei plante de cãtre perºi apare pe placuþe de lut datate ca. 2200 î.e.n.; tot pe placuþe de lut datând din 1550 î.e.n. gãsite în oraºul sumerian Nippur este consemnatã utilizarea frunzelor de Aloe vera în stare crudã, fãrã a fi prelucratã, ca agent laxativ. Primele menþiuni egiptene dateazã din perioada 1500 î.e.n., pentru ca un papyrus din anul 400 î.e.n. sã dezvãluie faptul cã exista deja nu numai o adevaratã industrie de prelucrare a Aloe vera, dar prezintã ºi o serie de amãnunte ale procesãrii – frunzele erau mai întâi uscate iar apoi mãcinate fin. Aceasta fãinã intra în compoziþia a nu mai puþin de 12 reþete; era mai întâi amestecatã cu alte ingrediente, fiartã iar produsele rezultate puteau fi utilizate atat extern cât ºi intern. Probabil cã la aceastã datã renumele „Aloe vera” se rãspândise suficient de mult pentru ca sã intereseze ºi alte popoare ºi în ciuda faptului cã (foarte probabil) toate aceste reþete ºi utilizãri erau þinute secret nimic nu a mai putut sta în calea rãspândirii acestui medicament universal. Din aceastã perioadã dateazã numeroase istorisiri (sau legende) cu iz mai mult sau mai puþin romantic – despre Nefertiti ºi Cleopatra, care utilizau extrase din Aloe vera pentru terapiile lor de înfrumuseþare sau se presupune chiar cã Alexandru cel Mare a fost îndemnat de mentorul sau Aristotel, dupã cucerirea Persiei, sã cucereascã in anul 333 î.e.n. ºi insula Socotra pentru a avea acces la faimoasa „Aloe” necesar vindecãrii rãniilor. Chiar ºi lui Hannibal i se atribuie incursiuni menite a asigura controlul unor zone din nordul Africii unde se cultiva Aloe vera. Probabil ca în aceastã perioadã planta minune ºi utilizãrile ei erau deja cunoscute multor popoare – în mod cert ajunsese în India, dar ºi în Africa, unde era intens utilizatã pentru tratarea arsurilor, a infecþiilor ºi combaterea anumitor paraziþi. Copra, în lucrarea sa despre medicamentele indiene, menþioneazã: ..... utilizarea Aloei (cunoscutã sub numele de „musabba”) folositã ca unguente externe pentru calmarea durerilor sau intern pentru purgaþie (sau purificare internã) sunt mult prea cunoscute în India, aºa cã nu este nevoie sã intrãm în amanunte ..... Remarca este stupefiantã – Aloe vera era atât de cunoscutã cã nici nu merita detaliere, spre regretul nostru. Arabii au inceput sã joace fãrã îndoialã un rol important în rãspândirea plantei iar in jurul anului 50 î,e.n. ei deþineau deja un quasi-monopol al producerii ºi distribuirii diferitor produse obþinute din Aloe vera în Asia. Un al doilea centru de greutate era India – în aceasta perioada au fost dezvoltate câteva reþete tradiþionale care mai sunt utilizate ºi în zilele noastre în medicina popularã.

Planta nu a rãmas multã vreme necunoscutã pentru civilizaþiile vestice, aflate în plinã expansiune. Punctul de plecare îl reprezintã lucrãrile lui Hippocrites (460 î.e.n. – 375 î.e.n.), pãrintele medicinei moderne. Deºi nici acesta nu menþioneaza direct Aloe vera, are marele merit de a fi modificat percepþia contemporanilor sãi ºi de a fi lansat o abordare diferitã, sistematicã ºi ºtiinþificã, în ceea ce priveºte plantele medicinale ºi modul lor de utilizare. Primul care menþioneazã în mod direct planta în farmacologia greacã este Celsius (25 – 50 e.n.) care se limiteazã însã la a menþiona doar efectele purgative ale plantei. Arabii au avut meritul incontestabil în rãspandirea ei – chiar ºi numele plantei provenind din cuvantul arab alloeh (suc amar ºi strãlucitor), fiind preluatã ulterior ºi de greci ºi de romani – dar un merit deosebit în studiul ºi diversificarea utilizãrilor le-au avut Galen, Plinius cel Bãtrân dar mai ales Dioscorides (o adevãratã piatrã de hotar fiind De Materia Medica – scrisã începând cu 65 e.n. (1) ) ºi alþii, care au descris planta ºi utilizãrile ei medicinale – lor datorându-se în principal popularitatea ei post-medievalã. Adevãrata înþelegere a virtuþiilor terapeutice ale Aloe vera este atinsã de Dioscorides (cca. 40 – cca. 90 e.n.) care ºi-a dezvoltat spiritul de observaþie ºi ºi-a rafinat cunoºtinþele farmaceutice cãlãtorind ani de zile cu armatele imperiale romane. El a descris în detaliu planta cunoscutã de noi sub numele de Aloe vera cãreia îi atribuia puterea de a închide rãniile ºi de a induce somnul. A menþionat desigur ºi proprietãþile purgative, precum ºi faptul ca sucul amar este utilizat pentru tratarea furunculilor, a hemoroizilor ºi eficacitatea ei în vindecarea rãniilor superficiale. Dioscorides este primul care acrediteazã în fapt ideea de panaceu universal menþionând utilizãri din cele mai diverse – bun pentru tratarea inflamaþiilor la amigdale ºi gingii, pentru iritaþiile ºi inflamaþiile din gura în general, chiar ºi pentru ochi. Tot Dioscorides menþioneazã ceea ce (se pare) ºtia ºi Alexandru cel Mare – pulverizat pe rãni, sucul de Aloe vera oprea imediat sângerarea ºi stãvilea posibilele infecþii.

Plinius cel Bãtrân (ca. 200 e.n.) repetã în mare ceea ce se ºtia deja datoritã lui Dioscorides, dar aduce ºi cateva completãri, printre care faptul cã sucul controleazã transpiraþia excesivã iar o fierturã în care principalul ingredient sunt rãdãcinile, calmeazã durerile pricinuite de leprã. Tot el semnaleazã (aparent) ºi prima falsificare – produsele vândute în apropiere de Ierusalim fiind preparate din „soiul cel rãu” (2), ceea ce indicã fie utilizarea ºi a altor specii de Aloe în scopuri similare (destul de probabil) fie o falsificare în adevãratul sens al cuvântului utilizând alte ingrediente doar în aparenþa asemenatoare.

Aloe vera a devenit între timp o componentã importantã a medicinei romane ºi chiar dupã destrãmarea imperiului roman continuã sã fie cunoscutã ºi utilizatã în Europa sudicã. Pânã in anii 800 – 900, planta este menþionatã de medici cum ar fi Galen (3), Antyllus sau Aretaces – este drept aceºtea aducând doar puþine lucruri noi faþã de Dioscorides sau Plinius cel Bãtrân; în secolele urmãtoare însã uitarea se aºterne peste aceastã plantã miraculoasã.

Orientul este însã din punct de vedere cultural, spiritual ºi material mai înfloritor ca oricând. În jurul anului 900 e.n., este confirmatã ºi utilizarea Aloe vera iîn China, într-o lucrare inclusã în ceea ce acum este cunoscut sub numele de „Compendium of Materia Medica” (4). Sunt menþionate pe langã utilizãrile deja tradiþionale ºi folosirea ei în afecþiuni ale sinusului ºi în calmarea febrei ºi prevenirea convulsiilor febrile la copii. Principala utilizare era însã în tratarea unor afecþiuni ale pielii sau rãni superficiale iar principalul mod de preparare consta în zdrobirea frunzelor ºi fierberea pastei rezultate la foc mic pânã cand se obþinea un concentrat – în esenþã este aceeaºi metodã care va fi utilizatã multe secole mai târziu pe marile plantaþii comerciale. Perioada 900 – 1300, este apogeul utilizãrii ei în emisfera esticã, noi utilizãri sunt descoperite, sunt elaborate reþete de preparare din ce în ce mai sofisticate ºi tot mai eficiente dar mai ales din ce în ce mai secrete. Al-Kindi (5) - filozof, inginer ºi medic arab - aduce noi mãrturii despre utilizarea Aloe vera în tratamentul durerilor inflamatorii, ulceraþii ale ochiului ºi chiar a… melancoliei. Evident, menþioneazã ºi utilizãri tradiþionale cum ar fi – purgativ (în Iran) sau pentru tratarea afecþiunilor digestive ºi detoxificare (în Egipt), pastrând însã cu stricteþe secretul în ceea ce priveºte modul de preparare.

În perioada 1300 – 1500, Aloe vera (re)devine cunoscutã ºi în vestul Europei, abia ieºitã din Evul Mediu nefericit în care avusese tot timpul sã uite tot ceea ce ºtiuserã Hippocrites, Dioscorides sau Plinius cel Bãtrân. Începuturile sunt timide, planta este cultivatã dar sunt utilizate în scopuri medicinale doar prafuri obþinute din frunzele uscate. Între anii 1500 ºi 1600 Aloe vera pãtrunde timid ºi în medicina englezã, este drept prin utilizãrile tradiþionale – acela de purgativ ºi pentru tratarea rãnilor ºi afecþiuni ale pielii. Preparatele (în principal prafuri) sunt importate din Insula Socotra. Dupã anul 1600 este rãndul misionarilor ºi conquistadorilor spanioli sã contribuie la rãspândirea medicamentului minune – ei întroduc Aloe vera în lumea nouã, motivele utilizãrii extensive fiind nu numai de naturã medicalã ci ºi, aºa cum am arãtat deja, misticã. Într-un timp relativ scurt au apãrut mici plantaþii în jurul misiunilor din Caraibe, America Centralã ºi de Sud. Aloe vera a fost fãrã îndoialã un element important al arsenalului folosit de misionari în convertirea populaþiilor bãºtinaºe, acestea ajungând sã o utilizeze ca un adevãrat panaceu universal. Este de asemenea ºi un moment important în istoria Aloe vera – europenii devenind, prin noile plantaþii înfiinþate, din ce în ce mai puþin dependenþi de sursele tradiþionale de aprovizionare. Spaniolii înfiinþeazã primele plantaþii comerciale în Caraibe (iar portughezii în mod special în Barbados) fiind însã repede concuraþi de coloniºtii olandezi din Curacao, ambele insule urmând sã joace un rol important în istoria acestei plante. Sucul obþinut era procesat prin fierbere lentã pânã se obþinea o pastã foarte groasã de culoare aproape neagrã care era exportatã mai ales în Europa. În paralel planta începe sã trezeascã ºi interesul botaniºtilor. Prima referire ºtiinþificã la Aloe vera în Anglia este fãcutã de John Goodyew (1655), acelaºi care a tradus tratatul medical al lui Dioscorides în limba englezã.

Dupã misionarii spanioli, englezii au fost cei care au contribuit decisiv la rãspândirea ei, Samuel Purchas (1625) ºi negustorul englez William Finch (1607) descriu cu lux de amãnunte comerþul înfloritor fãcut cu Aloe vera, dar ºi modul de cultivare, preparare ºi utilizare. Finch chiar afirmã cã Insula Socotra poate furniza mai multe plante decât poate consuma „intreaga creºtinãtate”. Tot englezii au contribuit însã la stingerea acestei adevãrate mine de aur (în 1883 Insula Socotra a exportat doar 2 tone de pante) prin înfiinþarea unor plantaþii noi în Barbados unde Aloe vera a fost (re)întrodusã timid începând cu 1647-1650) dar în mod special dupa 1673 datoritã lui Ligon (6). La scurt timp a devenit un articol intens tranzacþionat la Londra (1693 – prima tranzacþie documentatã, iar la exact 150 de ani – în 1843 – Londra atingea apogeul utilizãrii plantei în producþia de preparate medicinale). În mod paradoxal J.B. Labat, cãlugãr ºi naturalist francez, nu precizeazã nimic referitor la cultivarea plantei în anul 1700 când a vizitat Barbados, menþionând doar cultivarea tutunului, ghimbirului ºi indigoului iar ca ultime noutãþi – bumbacul ºi trestia de zahãr. Posibil ca omisiunea sã fie intenþionatã ºi motivatã cumva deoarece în 1728 devine brusc un partizan al utilizãrii plantelor cultivate în Senegambia (Africa de Est – evident colonie francezã), consideratã de el cu nimic mai prejos celei de Socotra, ba chiar mai ieftinã datoritã transportului mai facil. În acelaºi an pomeneºte trei produse diferite (Aloe socotrina – nici o legatura cu Aloe succotrina, Aloe hepatica – având culoarea ficatului ºi Aloe cabalina) provenite din aceeaºi materie primã, dar fiind preparate în mod diferit, ultima fiind produsã din resturi. Evita din nou sã pomeneascã marile plantaþii din Barbados. Cert este cã plantaþii apar cam peste tot, Europa importand ºi din Africa de Sud (Peter van Wett – 1773) sau Curacao (1847) ºi pecetluind definitiv soarta Insulei Socotra. În timp plantaþiile din Curacao vor deveni atât de înfloritoare încât vor scoate practic de pe piaþã (1898) Aloe vera de Barbados. John Uri Lloyd (1898) menþioneazã ºi Aloe lucida – extract procesat la temperaturi foarte ridicate care declanºau un proces de cristalizare care oferea o transparenþa specificã.

P.L. Simmonds (1854) prezintã succint modul de cultivare ºi prelucrare a Aloe vera în acea epocã. Aloe vera poate creºte aproape în orice sol ºi în orice condiþii (existau deja la acea datã populaþii salbatice în Barbados) ºi necesita doar putina atentie. Se cultiva din lãstare tinere, plantate în aprilie ºi care rezistau cu sãptãmânile fãrã pic de apã, singura preocupare fiind sã fie protejate de buruieni. Culegerea începe sã se facã în luna martie a anului urmãtor, dar numai dupa o ploaie puternicã. Nici prea multã ploaie nu era bunã – atunci sucul fiind prea diluat, deci alegerea momentului culegerii era o chestiune de experienþã ºi de care depindea calitatea produsului final. Erau culese doar frunzele dar ºi plantele tinere care apãreau în interval de un an puteau fi utilizate pentru noi plantaþii. O plantaþie putea fi exploatatã timp de 12 ani dacã era fertilizatã la intervale de 3 - 4 ani. Culesul era de multe ori o activitate aproape ritualã ºi diferã ca practicã de la zonã la zonã (în Aruba – culegeau bãrbãþii, în Curacao sau Banoire – femeile) ºi consta în retezarea frunzelor foarte aproape de baza plantei. Frunzele erau þinute cu tãietura în jos iar sucul era cules în butoaie de lemn. Dupa extragerea sucului frunzele erau uscate ºi puteau fi utilizate ca furaj pentru animale sau ca îngrãºãmânt. Sucul obþinut era fiert în cazane de cupru amestecându-se continuu pânã se obþinea consistenþã doritã.

În prezent Aloe vera este cultivatã extensiv în aproape toate zonele tropicale sau subtropicale ale lumii, în mod special în India ºi China (care împreunã aproape cã deþin monopolul producþiei de suc ºi gel), dar ºi în Asia tropicalã de S-E, Mexic, Caraibe, SUA (California) (7) , America de Sud (în mod special Venezuela) ºi ceva mai timid în Africa tropicalã ºi Australia, furnizând materia primã în mod special pentru industria cosmeticã ºi a bãuturilor rãcoritoare (devenite industrii de ordinul miliardelor de dolari anual) ºi mai puþin pentru realizarea de produse famaceutice, ieºind de mai multe decenii din centrul atenþiei lumii medicale.

Utilizãri medicinale moderne

Trebuie spus cã utilizãrile moderne nu au diferit fundamental (poate cu excepþia ultimilor 3 - 4 decenii) de cele antice sau medievale, atât cã evident prepararea ºi utilizarea produselor respective a fost mult mai bine documentatã ºi au fost atacate ºi domenii specifice. Trebuie spus, de asemenea, cã Aloe vera este privitã în continuare cu mare scepticism de o parte a lumii medicale (medicina convenþionalã nu-i acordã prea multã atenþie), sau în cel mai fericit caz cu oarecare indulgenþã. În general contestatarii recunosc (este poate ºi mai comod pentru toatã lumea) doar utilitatea plantei ca ingredient în preparatele cosmetice. Chiar când se admite faptul cã aceasta are certe propietãþi curative, nu se uitã sã se menþioneze cã medicina modernã cunoaºte alternative mult mai eficiente la acest remediu antic. Existã, pe de altã parte ºi susþinãtori înfocaþi, al cãror (trebuie spus si asta) fanatism se bazeazã pe câteva milenii de utilizare în medicina tradiþionalã, dar ºi pe câteva succese majore în epoca modernã.

Linnaeus este primul care descrie planta în 1753 numind-o Aloe vera – nume care alãturi de Aloe barbadensis Miller, este cel mai cunoscut ºi referit.
 

Aloe vera (Aloe barbadensis) în faza juvenilã Colecþia: Eduart Zimer foto:Eduart Zimer	Aloe vera (Aloe barbadensis) în faza adultã Colecþia Vida Gheza, Baia Mare foto: Ioan Nevezi

Planta continuã sã cunoascã o nouã glorie în Lumea Noua (în paralel cu o relativã uitare în Europa dupã 1850), ajungând sã fie menþionatã în prima Enciclopedie medicala moderna, (United States Pharmacopoeia) în 1820 ca fiind cel mai eficient purgativ ºi principalul ingredient în creme protectoare ale pielii. În deceniile urmãtoare americanii sunt cei care par sã menþinã interesul în jurul plantei. Principalele utilizãri rãmân tratarea ulceraþiilor, dermatitelor, arsurilor ºi leziunilor superficiale ale pielii. Popularitatea crescândã a preparatelor din Aloe vera ºi dependenþa de importuri nu tocmai ritmice (o realã contradicþie între pragmatismul american ºi atitudinea mai degrabã boemã specificã zonelor tradiþionale de cultivare) l-a determinat pe col. H. W. Johnston sã înfiinþeze în 1912 prima fermã comercialã în Florida. Din pãcate primul razboi mondial ºi condiþiile social-economice din anii ’20 – ’30, progresele chimiei ºi ale medicamentelor de sintezã fac uitatã aproape de tot miraculoasa plantã. Tot un american va revitaliza insã interesul - C. E. Collins este primul medic care va avea o abordare cu adevãrat ºtiinþificã, pregãtind experimente bine gândite ºi conduse ºi mai ales publicate în cele mai prestigioase reviste medicale ale vremii. Una din lucrãri (din 1935) descrie o mare noutate - modul în care în numai 3 luni a fost vindecatã la o pacientã o dermatitã ºi leziuni cauzate de radiaþii nucleare, lãsând pielea curatã ºi fãrã cicatrici. El a publicat rezultatul unor teste efectuate pe nu mai puþin de 50 de pacienþi diferiþi ºi implicând o mare varietate de afecþiuni – de la leziuni datorate radiaþiilor pânã la ulceraþii, arsuri ºi dermatite comune – ºi care au fost vindecate în totalitate. Collins a utilizat Aloe vera în diverse moduri, de la frunze tãiate longitudinal aplicate local (8) pânã la o tincturã de culoare galbenã elaboratã de el, în care principalele componente active erau o combinaþie de suc ºi gel de Aloe vera. Tinctura n-a avut însa succesul comercial scontat, poate ºi datoritã mirosului excesiv de astringent.

A fost suficient însã ca aceasta sã intre în atenþia unor nume cu greutate ale medicinei americane - Carroll S. Wright, Adolph B. Loveman, Archie Fine, Samuel Brown si Frederick B. Mandeville, care încep sã utilizeze Aloe vera ºi care chiar dacã nu aduc nimic nou, confirmã reuºitele lui Collins prin publicarea unor constatãri similare. Cel de al 2-lea Razboi Mondial declanºeazã un val de cercetãri ºtiinþifice dar ºi medicale, Aloe vera bucurându-se în acest context de o atenþie specialã. T. Rowe, B.K. Lovell ºi Lloyd M. Parks constatã cã preparatele din Aloe vera asigurã o vindecare mai rapidã a arsurilor decât orice alt medicament cunoscut în epocã ºi dovedesc faptul ca fierberea/procesarea la temperaturã înaltã nu afecteazã calitãþile ei curative (9). Tot ei constatã faptul cã substanþa activã care vindecã leziunile pielii se gãseºte în suc ºi în coaja plantei, nu în gel.

Ca orice aspect care a generat interes în America, Aloe vera ºi proprietãþile ei miraculoase au stârnit ºi curiozitatea sovieticilor. În 1947 sunt publicate rezultatele unor studii efectuate de V.P. Filatov care aduceau ºi douã elemente noi – eficienþa unui preparat obþinut din fierberea sucului în afecþiuni ale pielii provocate de paraziþi ºi efectul benefic sucului, care bãut era un tratament eficient împotriva multor tipuri de afecþiuni pulmonare. R. Y. Gottschall confirmã în 1953 faptul cã sucul fiert distruge bacilul Koch.

Din 1950 cercetãrile încep sã se canalizeze spre cerinþe ale medicinei militare – accelerarea vindecãrii leziunilor pielii (T.C. Barnes – 1950, cu cel puþin 30% mai rapid decât alte remedii general utilizate) sau – noua obsesie a Razboiului Rece – tratarea arsurilor datorate radiaþiilor nucleare. Se declanºeazã (în paralel cu cursa înarmãrilor sau cursa spaþiului cosmic, sau alte curse mai mult sau mai puþin ridicole – ca de exemplu studiul ONZ ºi contactarea altor civilizaþii în scopul accesului la tehnologii utilizabile militar) o adevãratã cursã Aloe vera – americanii C.C. Lushbaugh ºi D.B. Hale reduc în 1956/1957 cu 50% durata de vindecare a dermatitelor ºi ulceraþiilor „atomice”; în aceeaºi perioadã ruºii N. Nordvinov ºi B. Rostotsky anunþã reducerea vindecãrii nu numai a arsurilor de gradele 2 ºi 3 de la 30 – 45 de zile la 15 – 16 zile, dar ºi succesul în tratarea unor afecþiuni „specifice„ cum ar fi degerãturile. Cei doi aduc ºi multe alte noutãþi – rezultate surprinzãtor de bune în tratarea eczemelor, psoriazisului, în general a multor boli de piele inclusiv a cancerului pielii (10).

Tot medici ruºi - S. Levenson ºi K. Somova – atacã în 1959 un nou domeniu (stomatologia) punând la punct un tratament bazat pe suc de Aloe vera (injectat în gingie) prin care reuºesc vindecarea de paradontozã la 150 de pacienþi. Tot ei ajung la concluzia ca Aloe vera este un stimulator biogenic. În 1963 americanul E.P. Pendergrass descoperã însã o componenta (numita de el „acid traumatic”) care asigurã regenerarea celulelor în cazul leziunilor pielii, fãrã a lãsa cicatrici, favorizând o culoare naturalã a acesteia – descoperire importantã pe care se vor baza din acest moment toate produsele destinate chirurgiei cosmetice. Acesta se poate spune cã este momentul în care Aloe vera a început sã devinã mai interesantã pentru industria cosmeticã decât pentru cea farmaceuticã.




Paradoxul contemporaneiãþii – recunoaºtere ºi ignorare

Studiile ºi experimentele din anii ’60 au contribuit decisiv atât la succesul Aloe vera în domeniul stomatologic ºi al cosmeticii (despre care vom vorbi mai târziu) cât ºi la o anumitã desconsiderare a acesteia de mainstream-ul medicinei contemporane. Este interesant faptul cã deºi ignoratã „oficial”, studiile ºi cercetãrile au continuat uneori cu rezultate surprinzãtoare.

Dr. Eugene Zimmerman (Baylor College of Dentistry) publicã în 1973 concluziile unor studii ample despre utilizarea Aloe vera în tratarea unor afecþiuni dentare ºi capacitatea acesteia de a disrtuge sau controla cele mai diverse microorganisme cum ar fi Staphylococcus aureus, Streptococcus viridaus, Candida albicans, Corynebacterium xerosis ºi cele 5 tulpini ale Streptococcus mutant. Crecetãrile au subliniat faptul ca Aloe vera are proprietãþi antiinflamatoare puternice ºi poate combate un spectru larg de microorganisme. În 1975 cercetãtori egipteni descoperã noi tratamente pentru combaterea seboreei, acneei, alopecia areata (o boala care se manifesta prin cãderea totalã a pãrului pe anumite porþiuni ale scalpului), ulceraþiilor cronice ale picioarelor, acneei ºi cãderea pãrului, utilizând o combinaþie de suc ºi gel. Noutãþile continuã sã aparã – în 1980 Dr. G. Waller identificând un spectru larg de aminoacizi, monozaharide ºi steroizi cu acþiune antiinflamatoare, antisepticã ºi analgezicã, în mod special lupeol – un puternic principiu activ localizat în coaja ºi sucul plantei.

În aceastã perioadã se face simtiþã o puternicã tendinþã de negare a virtuþilor terapeutice ale plantei, de contestare a modului în care au fost efectuate unele teste; ca rãspuns la aceasta Dr. Bill Wolfe repetã in 1980 unele experimente efectuate iniþial în 1969 confirmând rezultatele. Surprizele continuã sã aparã, chiar dacã se urmeazã cãi aparent bãtãtorite ºi tratamente cunoscute de decenii – Dr. John Heggars (University of Chicago Burn Center) pune la punct în 1982 un tratament al arsurilor de gradul 3 ºi al degerãturilor de pânã la 6 ori mai rapid decât orice alt tratament modern consacrat. Eficienþa este pusã pe seama unor componente asemãnãtoare steroizilor (cu acþiune asemãnãtoare cu cortizonul) ºi acidului salicilic. Tratamentul sãu elimina de asemenea cicatricile, asigura culoarea normalã a pielii ºi creºterea pãrului în locurile afectate de arsuri. Tot el constatã de asemenea ºi eficienþa în prevenirea infecþiilor. John Heggars continuã cercetãrile ºi în 1983, concentrându-se de data aceasta asupra prezenþei acidului salicilic si tratamentului impotriva durerilor.

La sfârºitul anilor ’80 multe laboratoare ºi-au concentrat cercetãrile asupra gãsiri unui tratament împotriva unei boli terifiante – SIDA; primele rezultate încurajatoare nu întârzie – Dr. H. McDaniel (1988 – „extractul de Aloe vera poate suplini AZT fara efectele toxice ale acestuia”), Dr. Terry Pulse (atenuarea simptomelor – consumând zilnic 600 gr sau mai mult de Aloe vera), Jasbir B. Colon & al. (1990 – confirmã întârirea sistemului imunitar ºi o anumitã eficienþã împotriva virusului HIV-1, dar mai ales extraordinara capacitate de a crea rezistentã atat la acesta cât ºi la tulpini derivate din acesta – doar consumând zilnic 600 ml de suc pur de Aloe vera) având contribuþi importante. Ca urmare începând cu 1997 Aloe vera este permisã a fi utilizatã pe oameni în SUA ºi în faza de testare pentru preparate care combat HIV-1.

Deºi nu este remediul mult aºteptat Aloe vera ar putea juca un rol important în combaterea SIDA; nu vindecã dar are în schimb acþiuni benefice prin faptul cã impiedicã celulele T-4 infectate de a mai reproduce virusul, omoarã direct viruºii liberi din sânge (sau stimuleazã sistemul imunitar sã combatã viruºii, sau amândouã), permite stoparea agravãrii simptomelor (în unele cazuri chiar ºi eliminarea lor completã) ºi nu în ultimul rând – deºi nu vindecã complet - unii bolnavi devin sero-negativi (adicã virusul dispare complet din sânge).

Rezultate încurajatoare au apãrut însã ºi în alte domenii – efectul benefic în digerarea proteinelor (Jeff Bland, 1987), tratarea unor afecþiuni provocate de viruºi (gripa, herpes, vãrsat de vânt, herpesul Zoster – Rosalie Burns, 1987), controlul unor viruãi ºi retroviruºi care provoacã cele mai diverse boli infecþioase (din nou McDaniel, 1988), eliminarea virtualã a bolilor de inimã, a bolilor cauzate de stress ºi a diabetului la 4700 din 5000 de pacienþi testati – doar prin consumul zilnic a 120 gr Aloe vera proaspãtã (indianul O.P. Agarwal, 1986) (11), tratamentul diabetului (un grup de cercetãtori saudiþi, 1989), tratamentul leucemiei ºi stoparea dezvoltãrii tumorilor datoritã prezenþei a cel puþin 3 substanþe anticancerigene - emodina, mannoza ºi lectina (cercetãtori japonezi, 1989). Rezultate mai mult decât încurajatoare au fost publicate în tratamentul leucemiei ºi cancerului þesuturilor moi la animale (Ian R. Tizard, 1992 si James Duke, 1994). Am încercat o prezentare cât mai succintã, omiþânt cateva domenii de utilizare - artrita, astm, ameliorarea aciditaþii stomacale, tonifiant hepatic, combaterea obezitãþii, etc. Specialiºtii intrevãd un potenþial deosebit al Aloe vera în mod special în ceea ce priveºte tratamente reactive ale SIDA, cancer sistemic ºi leucemie, accidentãri sportive ºi chirurgie cosmetica majorã, adicã (poate cu excepþia ultimei) exact domeniile în care utilizãrile sunt minore sau sporadice. Domeniile de interes sunt determinate în fapt de cele douã actiuni majore ale Aloe vera – stimularea regenerãrii þesuturilor epiteliale (în mod special epiderma ºi tractele gastro-intestinale) ºi fortificarea sistemului imunitar. În ciuda numeroaselor utilizãri potenþiale contestãrile nu lipsesc iar adevarata recunoastere întârzie.

Compuºii continuþi de Aloe vera

Deºi ignoratã sau marginalizatã în prezent de medicina moderna Aloe vera este o adevaratã „colecþie” de substanþe benefice, cum rar se întâlneºte la altã plantã medicinalã. Iatã o prezentare succintã a principalelor categorii de substanþe:

• Vitamine

Este extrem de bogatã în vitamine (singura absenþã fiind vitamina D), în mod special antioxidantul vitamina A (beta-caroten) dar ºi C ºi E; conþine de asemenea ºi B12 fiind una din extrem de puþinele surse vegetale ale acesteia, aspect foarte important pentru vegetarieni.

• Enzime

Conþine diverse tipuri de enzime care acþioneazã ca niºte catalizatori biochimici ºi ajutã digestia prin descompunerea zaharurilor ºi a grãsimilor. O altã enzimã – bradychinaza – ajutã la reducerea inflamaþiilor pielii ºi calmeazã durerile, este unul din compuºii care au asigurat celebritatea plantei.

• Minerale

Conþine compuºi de calciu, sodiu, potasiu, mangan, magneziu, cupru, zinc ºi antioxidantul seleniu. Deºi aceste minerale precum ºi alte elemente rare sunt necesare în cantitãþi foarte mici prezenþa lor este esenþialã pentru îndeplinirea funcþiilor celor mai diverse enzime ºi pentru derularea proceselor metabolice.

• Zaharide

Acestea provin din stratul mucilaginos care înconjoarã gelul. Conþine atât mono cât ºi polizaharide care tonifiazã sistemul imunitar ºi contribuie la detoxificarea organismului. Cele mai importante sunt zaharurile care nu sunt descompuse în momentul asimilãrii ci apar în sânge exact în aceeaºi formã.

• Anthraquinone

Sunt nu mai puþin de 12 astfel de compuºi fenolici în sucul plantei. Îngerate în cantitãþi moderate ele ajutã purgaþia ºi absorbþia gastro-intestinalã ºi au ºi un efect antibacterial, antiviral ºi antiinflamator. Cele mai importante sunt aloina ºi amodina.

• Lignina

Aceasta este în principiu o substanþã inertã dar este foarte importantã prin faptul ca are un efect unic în accelerarea absorbþiei altor substanþe active în piele.

• Saponine

Acest grup de substanþe reprezintã ca. 3% din volumul de gel al Aloe vera ºi asigurã proprietãþile antiseptice ale acesteia.

• Acizi graºi

Conþine 4 steroizi vegetali – colesterol, campesterol, sisosterol b ºi lupeol, care sunt agenþi antiinflamatori importanþi.

• Acid salicilic

Este principiul activ al faimoasei aspirine, excelent antiinflamator ºi antibacterial.

• Aminoacizi

Organismul uman are nevoie de 22 de aminoacizi; 20 din aceºtia se gãsesc în gelul Aloe vera. Mai important, acesta furnizeazã ºi 7 din cei 8 aminoacizi esenþiali pe care organismul uman nu poate sã-i sintetizeze.

Aloe vera are calitãþi incontestabile care-i conferã unicitatea:

• nu prezintã toxicitate ºi poate fi administratã ºi în cantitaþi masive;

• dozajul nu este o problemã – singura regulã fiind cu cât mai mult cu atât mai bine;

• atât planta în stare naturalã, sucul sau gelul, cât ºi preparatele formulate corect nu interfereazã cu acþiunea nici unui alt medicament cunoscut;

• remarcabilul caracter interspecific – efectul obþinut la orice animal este reprodus identic ºi la oameni (avantaj imens în faza de testare a produselor);

• spectru larg de acþiune – de la supliment alimentar la cosmeticã ºi la tratamente medicale, cu formulãri ºi concentraþii diferite în funcþie de efectul dorit – ceea ce are un efect pozitiv asupra costurilor;

• excelent prin consumul zilnic în medicina preventivã – energizant, supliment alimentar ºi stimulatior imunitar

O lucrare editatã de University of Texas Health Science Center catalogheazã nu mai puþin de 140 de substanþe active în Aloe vera care controleazã creºterea ºi diviziunea celularã, au efect antiinflamator, stimuleazã creºterea celulelor albe sau a altor celule cu funcþii imunitare, combat infecþiile sau vindecã leziunile pielii. Winters numeste Aloe vera „o farmacie într-o planta”. Planta conþine de asemenea 23 de stimulatori ai sistemului imunitar care o fac extrem de utilã în controlul infecþiilor HIV. Se naºte o intrebare legitimã – de ce prezenþa plantei în farmacologia modernã este atât de modestã încat se poate spune cã este aproape ignoratã?

De ce este Aloe vera o plantã minune din care nu se pot obþine medicamente minune?

Una din celebrele legi ale lui Murphy spune cam aºa – „dacã un instrument este atãt de simplu încât poate fi folosit ºi de idioþi, atunci va fi folosit numai de aceºtia”. Noi desigur nu suntem idioþi, ci oameni ai epocii noastre (spaþiale, nucleare, super-tehnologizate, computerizate, microchipuri atotputernice, etc.) ºi suntem ca atare incapabili sã acceptãm faptul ca 600 ml de suc proaspãt de Aloe vera ne poate scuti de o gamã atât de largã de probleme – de la simple inconveniente pânã la adevarate drame. Oricât de neserioasã ºi de superficialã poate pãrea aceastã afirmaþie, eu cred ca oferã 50% din rãspuns – dacã noi nu suntem pregãtiþi sã acceptãm un adevãr milenar nu vom putea deveni nicioadatã o piaþã de desfacere pentru industria farmaceuticã, care a devenit în zilele noastre nu atât o industrie ca oricare alta, cât o industrie în care invesþiile sunt imense iar profiturile (dacã apar) se pot materializa doar în 10 – 15 ani. În absenþa unei pieþe sigure ºi stabile, aceastã industrie cu bãtaie lungã nu va reacþiona. Reacþia va exista doar în sferele minore ºi vandabile – (sub)produsele cosmetice.

„Nucleul dur” al promotorilor Aloe vera nu ajutã nici el prea mult din pãcate – este suficient sã parcurgeþi numeroasele website-uri dedicate Aloe vera ºi produselor obþinute din aceasta. Impresia de fanatism sectar care rãzbate de multe ori, înºiruirea de mãrturii mai mult sau mai puþin miraculoase nu poate produce decât neincredere prin analogii uºor de fãcut.

Pe de altã parte Aloe vera este, dupã cum spune Bill C. Coats (2003), o victimã a propriului ei renume – pentru cã a obþinut într-adevar în ultimii 20 – 30 de ani un succes remarcabil în industria cosmeticã (dar din pãcate ºi în cea a bãuturilor rãcoritoare – ce poate fi mai compromiþãtor decât sâ ai ca vecinã de raft o sticlã de Cola?). Implicaþia este majorã – cum poate fi luat în serios un nume prezent pe toate rafturile supermagazinelor? Cum poate fi luat în serios un produs natural care trebuie consumat în cantitati cât mai mari, când noi suntem extaziaþi de substanþele de sintezã cu nume complicate, de pilulele minuscule dar puternice înmânate cu solemnitate de farmacist numai dacã ai reþetã? Mai mult, numele a fost discreditat de o adevãratã invazie de subproduse conþinând „Aloe vera”. Cele mai multe produse cosmetice sau de igienã personalã comercializate în mod curent conþin cantitãþi nesemnificative de Aloe vera ºi prin urmare sunt total ineficiente; nu cã ar face rãu, dar nici nu produc efectul scontat. Aceste produse (nu mai vorbind de cele contrafãcute) care nu aduc nimic în plus faþã de produsele care nu conþin Aloe vera nu pot face altceva decât sã compromitã numele acesteia.

Un mare dezavantaj este faptul cã pentru a avea efect maxim Aloe vera trebuie utilizatã în stare naturalã ºi cât mai proaspãt cu putinþã, mai inainte ca sucul /gelul sã înceapã sã fie oxidat prin contact cu aerul. Farmacologia modernã oferã însã o alternativã realã – mai întâi stabilizarea produselor (reuºitã de datã relativ recentã) ºi apoi o formulare atentã care sã serveascã cât mai bine cu putinþã scopului urmãrit. Formularea corectã este importantã dar Aloe vera rãmâne însã un preparat de volum – cantitãþile care trebuiesc folosite sunt mari iar concentraþia este esenþialã; în absenþa unei concentraþii minime produsul e ineficient. Pentru produsele de clasã farmaceuticã concentraþia trebuie sã fie de cel puþin 70% pentru a fi eficiente (ideal – în jur de 90%), existã doar câteva excepþii – herpes de exemplu – în care o concentraþie de 50% este acceptabilã. Chiar ºi pentru produsele cosmetice sau de igienã personalã o concentraþie minimã de 25 – 35% (în funcþie de utilizare) este absolut necesarã pentru a fi eficiente. Foarte puþine din produsele cosmetice, de igienã personalã, suplimente alimentare sau chiar produse farmaceutice comercializate în mod curent ating aceste concentraþii. Partea cea mai proastã este faptul cã nu existã încã o metodã sigurã care sã determine cu precizie concentraþia de suc Aloe vera, astfel încât mulþi producãtori iºi pot permite încã sã declare concentraþii mult peste cele reale. Astfel de subproduse nu fac decât sã compromitã potenþialul imens al plantei, dezorienteazã potenþialii clienþi ºi discrediteazã produsele de calitate. Impactul este major – în domeniile în care rezultatele pot fi imediate (industria cosmeticã, chirurgia plasticã, produse de igienã personalã) produsele de calitate se pot impune mai uºor ºi pot influenþa dinamica pieþei. Probabil cã singura soluþie realã (dar greu de pus în practicã în acelaºi timp) ar fi atestarea tuturor produselor din Aloe vera ºi interzicerea subproduselor. Încrederea poate fi recâstigatã, dar in timp…

Principalele utilizãri ale Aloe vera.

Deºi potenþialul imens al plantei este departe de a fi valorificat existã totuºi câteva domenii în care utilizarea Aloe vera este consistentã ºi ºi-a câºtigat în ultimii ani un statut anume. Iatã succint câteva din aceste domenii:

• Stomatologie

Preparate din Aloe vera sunt foarte frecvent utilizate pentru vindecarea celor mai diferite afecþiuni ale gingiilor (în mod special a gingivitelor ºi paradontozei), dar mai ales pentru stoparea rapidã a sangerãrilor cauzate de mici intervenþii chirurgicale ºi pentru proprietãþile sale antiseptice sau de regenerare rapidã a þesuturilor. Este tot mai des utilizatã ºi ca sedativ în mod special în curãþarea canalului rãdãcinilor dar ºi ca lubrifiant al ustensilelor stomatologice, dar ºi în preparate destinate tratãrii paradontozei. Pentru propietãþile antifungale este utilizatã cu succes ºi în tratarea stomatitelor. Utilizarea unui amestec Aloe vera / propolis, care intrã în componenþa unei creme speciale, permite medicilor stomatologi sã nu mai poarte în permanenþã manuºile de protecþie ºi mãreºte intervalul de timp la care spãlarea mâinilor devine necesarã. A fost produs ºi un spray care preintâmpina infecþiile bucale ºi calmeazã inflamaþii ale amigdalelor, dar ºi inflamaþii cauzate de apariþia unor dinþi. Utilizarea stomatologicã a cunoscut o creºtere rapidã în ultimii 10 – 15 ani datoritã în mod special reuºitelor în stabilizarea sucului / gelului ºi faptului cã nu existã practic efecte secundare. Deºi Aloe vera este utilizatã mai ales în produse destinate a fi folosite în cabinetele stomatologice, a pãtruns încet dar sigur ºi în componenþa unor produse de larg consum, cum ar fi pasta de dinþi sau preparate pentru gurã.

• Cosmeticã ºi produse de igienã personalã

În prezent existã o gamã extrem de largã de produse cosmetice conþinând Aloe vera, de la produse în care prezenþa ei este mai mult sau mai puþin irelevantã (mascara, pudre diverse sau ruj de buze) pânã la produse destinate pielii, în mod special creme hidratante ºi gel. Aloe vera contribuie la hidratarea pielii, la restaurarea elasticitaãþii naturale, are un rol important în hrãnirea celulelor ºi combaterea exfolierii, reducerea aparenþei liniilor fine ºi a ridurilor. Foarte rãspânditã în ultimul deceniu ºi utilizarea în componenþa sãpunurilor, ºampoanelor sau a loþiunilor pentru corp. Este probabil cea mai rãspanditã sferã de utilizare, importanþa este însã ºi în acest caz calitatea produlelor ºi consecvenþa cu care acestea sunt utilizate.

• Chirurgie plasticã

Acesta este poate domeniul cel mai revoluþionar ºi care promoveazã produse de foarte bunã calitate. Produsele sunt destinate în principal vindecãrii rapide a pielii ºi a leziunilor superficiale ºi eliminãrii oricãror cicatrici – este probabil domeniul care utilizeazã cel mai deplin efectele curative cunoscute de milenii ale plantei. Fiind un domeniu în care riscurile trebuiesc manageriate cu multã abilitate ºi în care orice eºec poate aduce pierderi immense (financiare sau de imagine), are meritul de a promova numai preparate de maximã calitate; acesta împreunã cu produsele de uz stomatologic sunt domenii de pionierat, inovatoare ºi tocmai datoritã faptului cã eficienþa tratamentului este primordialã (ºi mai puþin impunerea unei producþii de masã) se poate spune cã au creat prima breºã serioasa în scepticismul mainstream-ului medical contemporan.

• Bãuturi ºi suplimente alimentare

Nu lipsitã de importanþã este utilizarea Aloe vera de dieteticieni în diverse preparate utilizate în tratamentul obezitãþii – o problemã majorã în multe þãri; la un anumit moment a cunoscut o certã popularitate dar, ca ºi în cazul Hoodia de acum câþiva ani, potenþialul a fost repede compromis de o avalanºã de subproduse destinate „curelor de slabire”, o diversiune în fond de la o utilizare medicalã la aplicaþii mai degrabã minore. Principalele probleme sunt concentraþia redusã de Aloe vera, gustul nu tocmai plãcut care este atenuat de mulþi producãtori prin îndulcire exageratã (fie cu zahãr, fie cu îndulcitori artificiali – ambele neindicate în cure de lungã duratã) ºi absenºa stabilizãrii sucului. Ca ºi în cazul Hoodia succesul a fost imediat, a acþionat ca o sabie cu douã tãiºuri iar avalanºa de produse îndoielnice – însumând de regulã toate dificienþele menþionate mai sus - au afectat credibilitatea. Insist însã asupra potenþialului în acest domeniu deoarece implicaþiile sunt imense - succesul în combaterea obezitãþii se poate reflecta direct ºi în incidenþa altor afecþiuni ale omului modern: diabet, probleme circulatorii, hipertensiune, colesterol ridicat, probleme cardiace, probleme digestive, afecþiuni ale pancreasului, osteoartrita, insomnie, depresie ºi nu în ultimul rând cancer. ªi în acest caz tratamentele sunt dezarmant de simple – într-unul din cazurile prezentate de Karen Masterson Koch era, bineinþeles dublat ºi de o dietã adecvatã, consumul zilnic a 30 – 60 gr. de concentrat obþinut din frunze integrale de Aloe vera.

Nu lipsit de importanþã este ºi efectul tonic asupra sistemului imunitar creat de un consum permanent, precum ºi suportul avut de produse Aloe vera în cele mai diverse tratamente de dezintoxicare. Din nou însã – importante sunt calitatea ºi concentraþia produselor ºi preparatelor utilizate.

Final

Aloe vera este departe de a fi un panaceu universal - aºa ceva nu existã - chiar dacã gama de utilizãri este extrem de diversã, dar în acelaºi timp suntem departe de a utiliza la maxim imensul ei potenþial. Ca orice remediu natural ºi Aloe vera acþioneazã în timp ºi prin urmare efectele benefice nu sunt de regulã constatate imediat (sau nu sunt puse – tocmai din acest motiv - în legaturã cu consumul de Aloe vera), în mod special în cazul unor afecþiuni cronice. Spre deosebire de aceasta medicamentele de sintezã au de cele mai multe ori un efect mult mai rapid, chiar dacã pe termen lung au o eficacitate mai scãzutã. Prin urmare rãbdarea ºi consecvenþã (care nu sunt chiar primele calitãþi ale omului din sec. XXI) sunt necesare pentru a vorbi – în cele mai multe cazuri – de un succes. Am însã convingerea ca anii care vor urma vor impune utilizarea Aloe vera cât mai aproape de adevaratul ei potenþial ºi sper cã aceastã scurtã incursiune în istoria unei plante medicinale milenare sã vã fi stârnit interesul.




Eduart Zimer,
Auckland, Noua Zeelanda
Octombrie – Noiembrie 2007



Bibliografie selectivã:

Dr. Peter Atherton – Aloe vera Myth or Medicine? ( HYPERLINK "http://www.positivehealth.com"
www.positivehealth.com – Positive Health, June / July 1997)

Dr. Peter Atherton – The Components of the Aloe Leaf ( HYPERLINK "http://www.positivehealth.com"
www.positivehealth.com – Positive Health, June / July 1997)

Bill C. Coats - Aloe Vera the New Millennium: The Future of Wellness in the 21st Century (2003)

Karen Masterson Koch - Weight Loss for Losers – using Aloe vera & Affirmations! (ex -  HYPERLINK "http://www.aloelife.com"
www.aloelife.com)

P.L. Simmonds - Vegetable Kingdom – 1854

Richard Sudworth - The Use of Aloe Vera in Dentistry ( HYPERLINK "http://www.positivehealth.com"
www.positivehealth.com – Positive Health, June / July 1997)

John Uri Lloyd - Aloe succotrina (The Western Druggist, Chicago, August 1898)

E. C. Zimer – Ale vera – mit ºi realitate (Cactus Romania  HYPERLINK "http://www.cactusi.com"
www.cactusi.com Mai 2005)