Aloe vera




Eduart Zimer,
Auckland, Noua Zeelanda
Octombrie – Noiembrie 2007



Introducere


„…Câți dintre noi nu au auzit de Aloe vera și de proprietățile ei miraculoase? Probabil toți o cunoaștem, dacă nu din proprie experiență, măcar din ghiveciul unei mătuși sau vecine convinse de puterea ei de vindecare. Dar câți dintre noi cunosc cu adevărat istoria îndelungată a acestei plante și paleta largă de intrebuințări, nu numai medicinale? Cunosc planta de multa vreme, din ghiveciul bunicii mele - copil fiind chiar am beneficiat de „tratamente” diverse, de la curățarea juliturilor până la picături puse în apa.
Aloe vera Linné
Colecția Vida Gheza, Baia Mare

foto: Ioan Nevezi


Genul Aloe apartine familiei Asphodelaceae și cuprinde aproximativ 350 de specii diferite distribuite în Africa tropicală și de Sud, Madagascar, zona Mediteraneană, Arabia, dar și zone din Asia tropicală și este înrudită cu Gasteria si Haworthia. Dintre acestea Aloe vera („adevarata aloe”) este planta minune, una din cele mai vechi plante medicinale și, deși cunoscută de toată lumea și de când lumea, este încă învăluită în oarecare mister…”.




Cam așa începea articolul meu din 2005 și, chiar dacă prezentul text diferă destul de mult de acel articol, nu văd cum aș putea începe altfel. În cei mai bine de doi ani scurși de atunci am rămas același (în sensul încrederii mele în Aloe vera) dar m-am și schimbat (am mai învățat câteva lucruri din lecturi mai mult sau mai puțin întâmplătoare, dar mai ales datorită utilizării zilnice a unor produse Aloe vera); oportunitatea rescrierii acestui text a venit cum nu se poate mai bine.

Mit și realitate

Originea plantei nu este cunoscuta cu exactitate – în general este acreditată ideea că Aloe vera ar fi originară din Insulele Canare (posibil și Insulele Capului Verde), de aici fiind răspândită de catre om în bazinul Mediteranean și Arabia, iar de aici mai departe. Dar întrucât aproape toate plantele aparținând genului Aloe provin din Africa de Est, Africa de Nord-Est și Arabia este foarte posibil ca tocmai aceasta să fie zona din care provine – unele surse afirmă că valea Nilului inferior până în Sudan ar fi putut fi zona de origine. Greu de spus acum când planta are deja o răspândire imensă și nu de dată recentă. Cum planta este cultivată intens pe cele mai diverse meridiane și cum nu sunt cunoscute populații sălbatice care să aibă o vechime atestată probabil că acest lucru nu va fi cunoscut niciodată cu siguranța.

Aloe vera nu este singura din genul ei utilizată în scopuri medicinale. Sunt și altele (de exemplu Aloe ferox, Aloe perryi, dar și mai putin cunoscuta Aloe indica – considerată în prezent doar o varietate de Aloe vera - originară din India, Nepal și Thailanda sau chiar Aloe polyphylla) – dar nu recomand să experimentați cu plante necunoscute deoarece unele specii de Aloe sunt toxice; sucul de Aloe maculata de exemplu (foarte comună în cultivare – cunoscută și sub numele de Aloe saponaria) poate produce dermatite serioase. Aloe vera este cunoscută ca plantă medicinală încă din antichitate, dar din păcate s-au făcut multe confuzii în ceea ce privește identitatea ei – astfel că multe din istoriile atribuite acestei plante trebuiesc privite cu destulă circumspecție.

Aloe vera este menționată de nu mai putin de 5 ori în textul biblic, atât în Vechiul Testament cât și în Evanghelia Sf. Ioan. Iată mențiunea din Cântarea Cântărilor 4:13-15:

Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci și minunate, având pe margini arbuștii care revarsă miresme:

Nard, sofran și scorțișoara cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tămâie lacrimează, cu mirt și cu aloe și cu arbuști mirositori.

În grădina-i o fântână, un izvor de apa vie și pâraie din Liban.”


Evanghelia Sf. Ioan (19:38-40) oferă un detaliu al utilizării ei:

„Dupa acestea Iosif din Arimatea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Și Pilat i-a dat voie. Deci a venit și a ridicat trupul Lui.

Și a venit și Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirna și aloe.

Au luat deci trupul lui Iisus și l-au înfășurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de inmormantare la iudei.”


În mod special acest fragment din Evanghelia Sf. Ioan este cel care a creat destule confuzii și a condus la supralicitarea propietăților curative ale Aloe vera într-un moment în care imensul potențial medicinal și cosmetic al plantei era departe de a fi fost descoperit. Este greu (dacă nu imposibil) de stabilit cum s-a produs eroarea, cert este însă că plantele menționate în textile biblice nu sunt Aloe vera și nici altă Aloe ci Aquilaria agallocha Roxburgh, numită si lignaloes, plantă utilizată în mod tradițional de multe dintre popoarele lumii antice printre altele și la prepararea tămâiei și care nu are nimic în comun cu Aloe vera, daca facem excepție de gustul amar. Lignaloes era tinută la mare preț și datorită rarității sale fiind, la concurență cu aurul, un mijloc de schimb. Această referință din Evanghelia Sf. Ioan este cea care a impus imensa popularitate a plantei în Europa vestica, mai întâi în secolul 15 – 16 în Spania (în mod special în mănăstiri) unde simplul fapt că a fost utilizată la îmbalsamarea trupului Mântuitorului a creat celebrei Aloe vera o statură mistică. Ulterior misionarii spanioli au fost cei care au contribuit decisiv la răspândirea acestei plante, în mod special în Indiile de Vest, plantând-o în grădinile misiunilor și utilizând-o extensiv pentru tratarea bolnavilor. Dar să nu anticipăm…

Dacă despre numele de „Aloe” se cunoaște că are origine arabă (derivat din alloeh însemnând suc amar și strălucitor), epitetul „succotrina„ are atât o istorie încurcată, mai ales că a fost aplicat unor plante total diferite. Planta era cunoscută în perioada medievala sub numele Aloe succotrina (sau Aloe soccotrina), ceea ce a generat o confuzie în ceea ce privește o altă plantă numită… Aloe succotrina originară din Africa de Sud, nume considerat de unii autori în mod eronat ca fiind sinonim cu Aloe vera (sau considerată o posibilă subspecie a acesteia). Deși descoperită în timpurile moderne în Africa de Sud numele „socotrina” apare menționat de scriitorul și farmacistul arab Mesue (mort în 1028) în tratatul său despre plante medicinale. În legatură cu numele există doua teorii – este derivat din Socotra, numele unei insule din Marea Arabiei, principala sursa de aloe în acea epoca, sau provine din vremea romanilor care denumeau sucul de aloe „succus citrinus”- referire la culoarea sa galbenă asemenatoare cu a lămâiei. Cert este că Ibn Baitar (1197-1248) considera că plantele provenite din Socotra sunt superioare calitativ celor provenite din Yemen – ceea ce ar favoriza prima teorie. Oricum, este vorba de o plantă cert diferită de cea din Africa de Sud.
Confuziile nu se opresc aici. Genul Sempervivum Linnaeus – are la origine o denumire dată în epoca în mod curent unor plante ornamentale cultivate în Germania. Numai că ceea ce ințelegea Hieronymus Bock în 1556 când menționeaza Sempervivum era… Aloe vera, cultivată nu numai în scopuri medicinale ci și ca plantă ornamentală, numele fiind preluat de la Dioscorides (semper vicum). Geneza acestui nume este însa destul de neclara, cert este că a creat destule confuzii.

Puțină istorie

Cea mai veche scriere despre medicina naturală (sau oricum, singura de amploare cunoscută din acea epoca) este Rig Vede, o compilație de texte medicale de fapt, scrisă în India în perioada 4500 î.e.n. – 1500 î.e.n. și deși Aloe vera nu este menționată în mod expres nu înseamnă neapărat că nu era cunoscuți. Scrierea listează căteva sute de plante medicinale diferite, și modul și sfera lor de utilizare.

Cert este că Aloe vera și virtuțiile ei terapeutice au fost cunoscute de către numeroase civilizații antice – prima mențiune a utilizării acestei plante de către perși apare pe placuțe de lut datate ca. 2200 î.e.n.; tot pe placuțe de lut datând din 1550 î.e.n. găsite în orașul sumerian Nippur este consemnată utilizarea frunzelor de Aloe vera în stare crudă, fără a fi prelucrată, ca agent laxativ. Primele mențiuni egiptene datează din perioada 1500 î.e.n., pentru ca un papyrus din anul 400 î.e.n. să dezvăluie faptul că exista deja nu numai o adevarată industrie de prelucrare a Aloe vera, dar prezintă și o serie de amănunte ale procesării – frunzele erau mai întâi uscate iar apoi măcinate fin. Aceasta făină intra în compoziția a nu mai puțin de 12 rețete; era mai întâi amestecată cu alte ingrediente, fiartă iar produsele rezultate puteau fi utilizate atat extern cât și intern. Probabil că la această dată renumele „Aloe vera” se răspândise suficient de mult pentru ca să intereseze și alte popoare și în ciuda faptului că (foarte probabil) toate aceste rețete și utilizări erau ținute secret nimic nu a mai putut sta în calea răspândirii acestui medicament universal. Din această perioadă datează numeroase istorisiri (sau legende) cu iz mai mult sau mai puțin romantic – despre Nefertiti și Cleopatra, care utilizau extrase din Aloe vera pentru terapiile lor de înfrumusețare sau se presupune chiar că Alexandru cel Mare a fost îndemnat de mentorul sau Aristotel, după cucerirea Persiei, să cucerească in anul 333 î.e.n. și insula Socotra pentru a avea acces la faimoasa „Aloe” necesar vindecării răniilor. Chiar și lui Hannibal i se atribuie incursiuni menite a asigura controlul unor zone din nordul Africii unde se cultiva Aloe vera. Probabil ca în această perioadă planta minune și utilizările ei erau deja cunoscute multor popoare – în mod cert ajunsese în India, dar și în Africa, unde era intens utilizată pentru tratarea arsurilor, a infecțiilor și combaterea anumitor paraziți. Copra, în lucrarea sa despre medicamentele indiene, menționează: ..... utilizarea Aloei (cunoscută sub numele de „musabba”) folosită ca unguente externe pentru calmarea durerilor sau intern pentru purgație (sau purificare internă) sunt mult prea cunoscute în India, așa că nu este nevoie să intrăm în amanunte ..... Remarca este stupefiantă – Aloe vera era atât de cunoscută că nici nu merita detaliere, spre regretul nostru. Arabii au inceput să joace fără îndoială un rol important în răspândirea plantei iar in jurul anului 50 î,e.n. ei dețineau deja un quasi-monopol al producerii și distribuirii diferitor produse obținute din Aloe vera în Asia. Un al doilea centru de greutate era India – în aceasta perioada au fost dezvoltate câteva rețete tradiționale care mai sunt utilizate și în zilele noastre în medicina populară.

Planta nu a rămas multă vreme necunoscută pentru civilizațiile vestice, aflate în plină expansiune. Punctul de plecare îl reprezintă lucrările lui Hippocrites (460 î.e.n. – 375 î.e.n.), părintele medicinei moderne. Deși nici acesta nu menționeaza direct Aloe vera, are marele merit de a fi modificat percepția contemporanilor săi și de a fi lansat o abordare diferită, sistematică și științifică, în ceea ce privește plantele medicinale și modul lor de utilizare. Primul care menționează în mod direct planta în farmacologia greacă este Celsius (25 – 50 e.n.) care se limitează însă la a menționa doar efectele purgative ale plantei. Arabii au avut meritul incontestabil în răspandirea ei – chiar și numele plantei provenind din cuvantul arab alloeh (suc amar și strălucitor), fiind preluată ulterior și de greci și de romani – dar un merit deosebit în studiul și diversificarea utilizărilor le-au avut Galen, Plinius cel Bătrân dar mai ales Dioscorides (o adevărată piatră de hotar fiind De Materia Medica – scrisă începând cu 65 e.n. (1) ) și alții, care au descris planta și utilizările ei medicinale – lor datorându-se în principal popularitatea ei post-medievală. Adevărata înțelegere a virtuțiilor terapeutice ale Aloe vera este atinsă de Dioscorides (cca. 40 – cca. 90 e.n.) care și-a dezvoltat spiritul de observație și și-a rafinat cunoștințele farmaceutice călătorind ani de zile cu armatele imperiale romane. El a descris în detaliu planta cunoscută de noi sub numele de Aloe vera căreia îi atribuia puterea de a închide răniile și de a induce somnul. A menționat desigur și proprietățile purgative, precum și faptul ca sucul amar este utilizat pentru tratarea furunculilor, a hemoroizilor și eficacitatea ei în vindecarea răniilor superficiale. Dioscorides este primul care acreditează în fapt ideea de panaceu universal menționând utilizări din cele mai diverse – bun pentru tratarea inflamațiilor la amigdale și gingii, pentru iritațiile și inflamațiile din gura în general, chiar și pentru ochi. Tot Dioscorides menționează ceea ce (se pare) știa și Alexandru cel Mare – pulverizat pe răni, sucul de Aloe vera oprea imediat sângerarea și stăvilea posibilele infecții.

Plinius cel Bătrân (ca. 200 e.n.) repetă în mare ceea ce se știa deja datorită lui Dioscorides, dar aduce și cateva completări, printre care faptul că sucul controlează transpirația excesivă iar o fiertură în care principalul ingredient sunt rădăcinile, calmează durerile pricinuite de lepră. Tot el semnalează (aparent) și prima falsificare – produsele vândute în apropiere de Ierusalim fiind preparate din „soiul cel rău” (2), ceea ce indică fie utilizarea și a altor specii de Aloe în scopuri similare (destul de probabil) fie o falsificare în adevăratul sens al cuvântului utilizând alte ingrediente doar în aparența asemenatoare.

Aloe vera a devenit între timp o componentă importantă a medicinei romane și chiar după destrămarea imperiului roman continuă să fie cunoscută și utilizată în Europa sudică. Până in anii 800 – 900, planta este menționată de medici cum ar fi Galen (3), Antyllus sau Aretaces – este drept aceștea aducând doar puține lucruri noi față de Dioscorides sau Plinius cel Bătrân; în secolele următoare însă uitarea se așterne peste această plantă miraculoasă.

Orientul este însă din punct de vedere cultural, spiritual și material mai înfloritor ca oricând. În jurul anului 900 e.n., este confirmată și utilizarea Aloe vera iîn China, într-o lucrare inclusă în ceea ce acum este cunoscut sub numele de „Compendium of Materia Medica” (4). Sunt menționate pe langă utilizările deja tradiționale și folosirea ei în afecțiuni ale sinusului și în calmarea febrei și prevenirea convulsiilor febrile la copii. Principala utilizare era însă în tratarea unor afecțiuni ale pielii sau răni superficiale iar principalul mod de preparare consta în zdrobirea frunzelor și fierberea pastei rezultate la foc mic până cand se obținea un concentrat – în esență este aceeași metodă care va fi utilizată multe secole mai târziu pe marile plantații comerciale. Perioada 900 – 1300, este apogeul utilizării ei în emisfera estică, noi utilizări sunt descoperite, sunt elaborate rețete de preparare din ce în ce mai sofisticate și tot mai eficiente dar mai ales din ce în ce mai secrete. Al-Kindi (5) - filozof, inginer și medic arab - aduce noi mărturii despre utilizarea Aloe vera în tratamentul durerilor inflamatorii, ulcerații ale ochiului și chiar a… melancoliei. Evident, menționează și utilizări tradiționale cum ar fi – purgativ (în Iran) sau pentru tratarea afecțiunilor digestive și detoxificare (în Egipt), pastrând însă cu strictețe secretul în ceea ce privește modul de preparare.

În perioada 1300 – 1500, Aloe vera (re)devine cunoscută și în vestul Europei, abia ieșită din Evul Mediu nefericit în care avusese tot timpul să uite tot ceea ce știuseră Hippocrites, Dioscorides sau Plinius cel Bătrân. Începuturile sunt timide, planta este cultivată dar sunt utilizate în scopuri medicinale doar prafuri obținute din frunzele uscate. Între anii 1500 și 1600 Aloe vera pătrunde timid și în medicina engleză, este drept prin utilizările tradiționale – acela de purgativ și pentru tratarea rănilor și afecțiuni ale pielii. Preparatele (în principal prafuri) sunt importate din Insula Socotra. După anul 1600 este răndul misionarilor și conquistadorilor spanioli să contribuie la răspândirea medicamentului minune – ei întroduc Aloe vera în lumea nouă, motivele utilizării extensive fiind nu numai de natură medicală ci și, așa cum am arătat deja, mistică. Într-un timp relativ scurt au apărut mici plantații în jurul misiunilor din Caraibe, America Centrală și de Sud. Aloe vera a fost fără îndoială un element important al arsenalului folosit de misionari în convertirea populațiilor băștinașe, acestea ajungând să o utilizeze ca un adevărat panaceu universal. Este de asemenea și un moment important în istoria Aloe vera – europenii devenind, prin noile plantații înființate, din ce în ce mai puțin dependenți de sursele tradiționale de aprovizionare. Spaniolii înființează primele plantații comerciale în Caraibe (iar portughezii în mod special în Barbados) fiind însă repede concurați de coloniștii olandezi din Curacao, ambele insule urmând să joace un rol important în istoria acestei plante. Sucul obținut era procesat prin fierbere lentă până se obținea o pastă foarte groasă de culoare aproape neagră care era exportată mai ales în Europa. În paralel planta începe să trezească și interesul botaniștilor. Prima referire științifică la Aloe vera în Anglia este făcută de John Goodyew (1655), același care a tradus tratatul medical al lui Dioscorides în limba engleză.

După misionarii spanioli, englezii au fost cei care au contribuit decisiv la răspândirea ei, Samuel Purchas (1625) și negustorul englez William Finch (1607) descriu cu lux de amănunte comerțul înfloritor făcut cu Aloe vera, dar și modul de cultivare, preparare și utilizare. Finch chiar afirmă că Insula Socotra poate furniza mai multe plante decât poate consuma „intreaga creștinătate”. Tot englezii au contribuit însă la stingerea acestei adevărate mine de aur (în 1883 Insula Socotra a exportat doar 2 tone de pante) prin înființarea unor plantații noi în Barbados unde Aloe vera a fost (re)întrodusă timid începând cu 1647-1650) dar în mod special dupa 1673 datorită lui Ligon (6). La scurt timp a devenit un articol intens tranzacționat la Londra (1693 – prima tranzacție documentată, iar la exact 150 de ani – în 1843 – Londra atingea apogeul utilizării plantei în producția de preparate medicinale). În mod paradoxal J.B. Labat, călugăr și naturalist francez, nu precizează nimic referitor la cultivarea plantei în anul 1700 când a vizitat Barbados, menționând doar cultivarea tutunului, ghimbirului și indigoului iar ca ultime noutăți – bumbacul și trestia de zahăr. Posibil ca omisiunea să fie intenționată și motivată cumva deoarece în 1728 devine brusc un partizan al utilizării plantelor cultivate în Senegambia (Africa de Est – evident colonie franceză), considerată de el cu nimic mai prejos celei de Socotra, ba chiar mai ieftină datorită transportului mai facil. În același an pomenește trei produse diferite (Aloe socotrina – nici o legatura cu Aloe succotrina, Aloe hepatica – având culoarea ficatului și Aloe cabalina) provenite din aceeași materie primă, dar fiind preparate în mod diferit, ultima fiind produsă din resturi. Evita din nou să pomenească marile plantații din Barbados. Cert este că plantații apar cam peste tot, Europa importand și din Africa de Sud (Peter van Wett – 1773) sau Curacao (1847) și pecetluind definitiv soarta Insulei Socotra. În timp plantațiile din Curacao vor deveni atât de înfloritoare încât vor scoate practic de pe piață (1898) Aloe vera de Barbados. John Uri Lloyd (1898) menționează și Aloe lucida – extract procesat la temperaturi foarte ridicate care declanșau un proces de cristalizare care oferea o transparența specifică.

P.L. Simmonds (1854) prezintă succint modul de cultivare și prelucrare a Aloe vera în acea epocă. Aloe vera poate crește aproape în orice sol și în orice condiții (existau deja la acea dată populații salbatice în Barbados) și necesita doar putina atentie. Se cultiva din lăstare tinere, plantate în aprilie și care rezistau cu săptămânile fără pic de apă, singura preocupare fiind să fie protejate de buruieni. Culegerea începe să se facă în luna martie a anului următor, dar numai dupa o ploaie puternică. Nici prea multă ploaie nu era bună – atunci sucul fiind prea diluat, deci alegerea momentului culegerii era o chestiune de experiență și de care depindea calitatea produsului final. Erau culese doar frunzele dar și plantele tinere care apăreau în interval de un an puteau fi utilizate pentru noi plantații. O plantație putea fi exploatată timp de 12 ani dacă era fertilizată la intervale de 3 - 4 ani. Culesul era de multe ori o activitate aproape rituală și diferă ca practică de la zonă la zonă (în Aruba – culegeau bărbății, în Curacao sau Banoire – femeile) și consta în retezarea frunzelor foarte aproape de baza plantei. Frunzele erau ținute cu tăietura în jos iar sucul era cules în butoaie de lemn. Dupa extragerea sucului frunzele erau uscate și puteau fi utilizate ca furaj pentru animale sau ca îngrășământ. Sucul obținut era fiert în cazane de cupru amestecându-se continuu până se obținea consistență dorită.

În prezent Aloe vera este cultivată extensiv în aproape toate zonele tropicale sau subtropicale ale lumii, în mod special în India și China (care împreună aproape că dețin monopolul producției de suc și gel), dar și în Asia tropicală de S-E, Mexic, Caraibe, SUA (California) (7) , America de Sud (în mod special Venezuela) și ceva mai timid în Africa tropicală și Australia, furnizând materia primă în mod special pentru industria cosmetică și a băuturilor răcoritoare (devenite industrii de ordinul miliardelor de dolari anual) și mai puțin pentru realizarea de produse famaceutice, ieșind de mai multe decenii din centrul atenției lumii medicale.

Utilizări medicinale moderne

Trebuie spus că utilizările moderne nu au diferit fundamental (poate cu excepția ultimilor 3 - 4 decenii) de cele antice sau medievale, atât că evident prepararea și utilizarea produselor respective a fost mult mai bine documentată și au fost atacate și domenii specifice. Trebuie spus, de asemenea, că Aloe vera este privită în continuare cu mare scepticism de o parte a lumii medicale (medicina convențională nu-i acordă prea multă atenție), sau în cel mai fericit caz cu oarecare indulgență. În general contestatarii recunosc (este poate și mai comod pentru toată lumea) doar utilitatea plantei ca ingredient în preparatele cosmetice. Chiar când se admite faptul că aceasta are certe propietăți curative, nu se uită să se menționeze că medicina modernă cunoaște alternative mult mai eficiente la acest remediu antic. Există, pe de altă parte și susținători înfocați, al căror (trebuie spus si asta) fanatism se bazează pe câteva milenii de utilizare în medicina tradițională, dar și pe câteva succese majore în epoca modernă.

Linnaeus este primul care descrie planta în 1753 numind-o Aloe vera – nume care alături de Aloe barbadensis Miller, este cel mai cunoscut și referit.
 
Aloe vera (Aloe barbadensis) în faza juvenilă
Colecția: Eduart Zimer

foto:Eduart Zimer
Aloe vera (Aloe barbadensis) în faza adultă
Colecția Vida Gheza, Baia Mare

foto: Ioan Nevezi

Planta continuă să cunoască o nouă glorie în Lumea Noua (în paralel cu o relativă uitare în Europa după 1850), ajungând să fie menționată în prima Enciclopedie medicala moderna, (United States Pharmacopoeia) în 1820 ca fiind cel mai eficient purgativ și principalul ingredient în creme protectoare ale pielii. În deceniile următoare americanii sunt cei care par să mențină interesul în jurul plantei. Principalele utilizări rămân tratarea ulcerațiilor, dermatitelor, arsurilor și leziunilor superficiale ale pielii. Popularitatea crescândă a preparatelor din Aloe vera și dependența de importuri nu tocmai ritmice (o reală contradicție între pragmatismul american și atitudinea mai degrabă boemă specifică zonelor tradiționale de cultivare) l-a determinat pe col. H. W. Johnston să înființeze în 1912 prima fermă comercială în Florida. Din păcate primul razboi mondial și condițiile social-economice din anii ’20 – ’30, progresele chimiei și ale medicamentelor de sinteză fac uitată aproape de tot miraculoasa plantă. Tot un american va revitaliza insă interesul - C. E. Collins este primul medic care va avea o abordare cu adevărat științifică, pregătind experimente bine gândite și conduse și mai ales publicate în cele mai prestigioase reviste medicale ale vremii. Una din lucrări (din 1935) descrie o mare noutate - modul în care în numai 3 luni a fost vindecată la o pacientă o dermatită și leziuni cauzate de radiații nucleare, lăsând pielea curată și fără cicatrici. El a publicat rezultatul unor teste efectuate pe nu mai puțin de 50 de pacienți diferiți și implicând o mare varietate de afecțiuni – de la leziuni datorate radiațiilor până la ulcerații, arsuri și dermatite comune – și care au fost vindecate în totalitate. Collins a utilizat Aloe vera în diverse moduri, de la frunze tăiate longitudinal aplicate local (8) până la o tinctură de culoare galbenă elaborată de el, în care principalele componente active erau o combinație de suc și gel de Aloe vera. Tinctura n-a avut însa succesul comercial scontat, poate și datorită mirosului excesiv de astringent.

A fost suficient însă ca aceasta să intre în atenția unor nume cu greutate ale medicinei americane - Carroll S. Wright, Adolph B. Loveman, Archie Fine, Samuel Brown si Frederick B. Mandeville, care încep să utilizeze Aloe vera și care chiar dacă nu aduc nimic nou, confirmă reușitele lui Collins prin publicarea unor constatări similare. Cel de al 2-lea Razboi Mondial declanșează un val de cercetări științifice dar și medicale, Aloe vera bucurându-se în acest context de o atenție specială. T. Rowe, B.K. Lovell și Lloyd M. Parks constată că preparatele din Aloe vera asigură o vindecare mai rapidă a arsurilor decât orice alt medicament cunoscut în epocă și dovedesc faptul ca fierberea/procesarea la temperatură înaltă nu afectează calitățile ei curative (9). Tot ei constată faptul că substanța activă care vindecă leziunile pielii se găsește în suc și în coaja plantei, nu în gel.

Ca orice aspect care a generat interes în America, Aloe vera și proprietățile ei miraculoase au stârnit și curiozitatea sovieticilor. În 1947 sunt publicate rezultatele unor studii efectuate de V.P. Filatov care aduceau și două elemente noi – eficiența unui preparat obținut din fierberea sucului în afecțiuni ale pielii provocate de paraziți și efectul benefic sucului, care băut era un tratament eficient împotriva multor tipuri de afecțiuni pulmonare. R. Y. Gottschall confirmă în 1953 faptul că sucul fiert distruge bacilul Koch.

Din 1950 cercetările încep să se canalizeze spre cerințe ale medicinei militare – accelerarea vindecării leziunilor pielii (T.C. Barnes – 1950, cu cel puțin 30% mai rapid decât alte remedii general utilizate) sau – noua obsesie a Razboiului Rece – tratarea arsurilor datorate radiațiilor nucleare. Se declanșează (în paralel cu cursa înarmărilor sau cursa spațiului cosmic, sau alte curse mai mult sau mai puțin ridicole – ca de exemplu studiul ONZ și contactarea altor civilizații în scopul accesului la tehnologii utilizabile militar) o adevărată cursă Aloe vera – americanii C.C. Lushbaugh și D.B. Hale reduc în 1956/1957 cu 50% durata de vindecare a dermatitelor și ulcerațiilor „atomice”; în aceeași perioadă rușii N. Nordvinov și B. Rostotsky anunță reducerea vindecării nu numai a arsurilor de gradele 2 și 3 de la 30 – 45 de zile la 15 – 16 zile, dar și succesul în tratarea unor afecțiuni „specifice„ cum ar fi degerăturile. Cei doi aduc și multe alte noutăți – rezultate surprinzător de bune în tratarea eczemelor, psoriazisului, în general a multor boli de piele inclusiv a cancerului pielii (10).

Tot medici ruși - S. Levenson și K. Somova – atacă în 1959 un nou domeniu (stomatologia) punând la punct un tratament bazat pe suc de Aloe vera (injectat în gingie) prin care reușesc vindecarea de paradontoză la 150 de pacienți. Tot ei ajung la concluzia ca Aloe vera este un stimulator biogenic. În 1963 americanul E.P. Pendergrass descoperă însă o componenta (numita de el „acid traumatic”) care asigură regenerarea celulelor în cazul leziunilor pielii, fără a lăsa cicatrici, favorizând o culoare naturală a acesteia – descoperire importantă pe care se vor baza din acest moment toate produsele destinate chirurgiei cosmetice. Acesta se poate spune că este momentul în care Aloe vera a început să devină mai interesantă pentru industria cosmetică decât pentru cea farmaceutică.




Paradoxul contemporaneiății – recunoaștere și ignorare

Studiile și experimentele din anii ’60 au contribuit decisiv atât la succesul Aloe vera în domeniul stomatologic și al cosmeticii (despre care vom vorbi mai târziu) cât și la o anumită desconsiderare a acesteia de mainstream-ul medicinei contemporane. Este interesant faptul că deși ignorată „oficial”, studiile și cercetările au continuat uneori cu rezultate surprinzătoare.

Dr. Eugene Zimmerman (Baylor College of Dentistry) publică în 1973 concluziile unor studii ample despre utilizarea Aloe vera în tratarea unor afecțiuni dentare și capacitatea acesteia de a disrtuge sau controla cele mai diverse microorganisme cum ar fi Staphylococcus aureus, Streptococcus viridaus, Candida albicans, Corynebacterium xerosis și cele 5 tulpini ale Streptococcus mutant. Crecetările au subliniat faptul ca Aloe vera are proprietăți antiinflamatoare puternice și poate combate un spectru larg de microorganisme. În 1975 cercetători egipteni descoperă noi tratamente pentru combaterea seboreei, acneei, alopecia areata (o boala care se manifesta prin căderea totală a părului pe anumite porțiuni ale scalpului), ulcerațiilor cronice ale picioarelor, acneei și căderea părului, utilizând o combinație de suc și gel. Noutățile continuă să apară – în 1980 Dr. G. Waller identificând un spectru larg de aminoacizi, monozaharide și steroizi cu acțiune antiinflamatoare, antiseptică și analgezică, în mod special lupeol – un puternic principiu activ localizat în coaja și sucul plantei.

În această perioadă se face simtiță o puternică tendință de negare a virtuților terapeutice ale plantei, de contestare a modului în care au fost efectuate unele teste; ca răspuns la aceasta Dr. Bill Wolfe repetă in 1980 unele experimente efectuate inițial în 1969 confirmând rezultatele. Surprizele continuă să apară, chiar dacă se urmează căi aparent bătătorite și tratamente cunoscute de decenii – Dr. John Heggars (University of Chicago Burn Center) pune la punct în 1982 un tratament al arsurilor de gradul 3 și al degerăturilor de până la 6 ori mai rapid decât orice alt tratament modern consacrat. Eficiența este pusă pe seama unor componente asemănătoare steroizilor (cu acțiune asemănătoare cu cortizonul) și acidului salicilic. Tratamentul său elimina de asemenea cicatricile, asigura culoarea normală a pielii și creșterea părului în locurile afectate de arsuri. Tot el constată de asemenea și eficiența în prevenirea infecțiilor. John Heggars continuă cercetările și în 1983, concentrându-se de data aceasta asupra prezenței acidului salicilic si tratamentului impotriva durerilor.

La sfârșitul anilor ’80 multe laboratoare și-au concentrat cercetările asupra găsiri unui tratament împotriva unei boli terifiante – SIDA; primele rezultate încurajatoare nu întârzie – Dr. H. McDaniel (1988 – „extractul de Aloe vera poate suplini AZT fara efectele toxice ale acestuia”), Dr. Terry Pulse (atenuarea simptomelor – consumând zilnic 600 gr sau mai mult de Aloe vera), Jasbir B. Colon & al. (1990 – confirmă întârirea sistemului imunitar și o anumită eficiență împotriva virusului HIV-1, dar mai ales extraordinara capacitate de a crea rezistentă atat la acesta cât și la tulpini derivate din acesta – doar consumând zilnic 600 ml de suc pur de Aloe vera) având contribuți importante. Ca urmare începând cu 1997 Aloe vera este permisă a fi utilizată pe oameni în SUA și în faza de testare pentru preparate care combat HIV-1.

Deși nu este remediul mult așteptat Aloe vera ar putea juca un rol important în combaterea SIDA; nu vindecă dar are în schimb acțiuni benefice prin faptul că impiedică celulele T-4 infectate de a mai reproduce virusul, omoară direct virușii liberi din sânge (sau stimulează sistemul imunitar să combată virușii, sau amândouă), permite stoparea agravării simptomelor (în unele cazuri chiar și eliminarea lor completă) și nu în ultimul rând – deși nu vindecă complet - unii bolnavi devin sero-negativi (adică virusul dispare complet din sânge).

Rezultate încurajatoare au apărut însă și în alte domenii – efectul benefic în digerarea proteinelor (Jeff Bland, 1987), tratarea unor afecțiuni provocate de viruși (gripa, herpes, vărsat de vânt, herpesul Zoster – Rosalie Burns, 1987), controlul unor viruăi și retroviruși care provoacă cele mai diverse boli infecțioase (din nou McDaniel, 1988), eliminarea virtuală a bolilor de inimă, a bolilor cauzate de stress și a diabetului la 4700 din 5000 de pacienți testati – doar prin consumul zilnic a 120 gr Aloe vera proaspătă (indianul O.P. Agarwal, 1986) (11), tratamentul diabetului (un grup de cercetători saudiți, 1989), tratamentul leucemiei și stoparea dezvoltării tumorilor datorită prezenței a cel puțin 3 substanțe anticancerigene - emodina, mannoza și lectina (cercetători japonezi, 1989). Rezultate mai mult decât încurajatoare au fost publicate în tratamentul leucemiei și cancerului țesuturilor moi la animale (Ian R. Tizard, 1992 si James Duke, 1994). Am încercat o prezentare cât mai succintă, omițânt cateva domenii de utilizare - artrita, astm, ameliorarea aciditații stomacale, tonifiant hepatic, combaterea obezității, etc. Specialiștii intrevăd un potențial deosebit al Aloe vera în mod special în ceea ce privește tratamente reactive ale SIDA, cancer sistemic și leucemie, accidentări sportive și chirurgie cosmetica majoră, adică (poate cu excepția ultimei) exact domeniile în care utilizările sunt minore sau sporadice. Domeniile de interes sunt determinate în fapt de cele două actiuni majore ale Aloe vera – stimularea regenerării țesuturilor epiteliale (în mod special epiderma și tractele gastro-intestinale) și fortificarea sistemului imunitar. În ciuda numeroaselor utilizări potențiale contestările nu lipsesc iar adevarata recunoastere întârzie.

Compușii continuți de Aloe vera

Deși ignorată sau marginalizată în prezent de medicina moderna Aloe vera este o adevarată „colecție” de substanțe benefice, cum rar se întâlnește la altă plantă medicinală. Iată o prezentare succintă a principalelor categorii de substanțe:

  • Vitamine

Este extrem de bogată în vitamine (singura absență fiind vitamina D), în mod special antioxidantul vitamina A (beta-caroten) dar și C și E; conține de asemenea și B12 fiind una din extrem de puținele surse vegetale ale acesteia, aspect foarte important pentru vegetarieni.

  • Enzime

Conține diverse tipuri de enzime care acționează ca niște catalizatori biochimici și ajută digestia prin descompunerea zaharurilor și a grăsimilor. O altă enzimă – bradychinaza – ajută la reducerea inflamațiilor pielii și calmează durerile, este unul din compușii care au asigurat celebritatea plantei.

  • Minerale

Conține compuși de calciu, sodiu, potasiu, mangan, magneziu, cupru, zinc și antioxidantul seleniu. Deși aceste minerale precum și alte elemente rare sunt necesare în cantități foarte mici prezența lor este esențială pentru îndeplinirea funcțiilor celor mai diverse enzime și pentru derularea proceselor metabolice.

  • Zaharide

Acestea provin din stratul mucilaginos care înconjoară gelul. Conține atât mono cât și polizaharide care tonifiază sistemul imunitar și contribuie la detoxificarea organismului. Cele mai importante sunt zaharurile care nu sunt descompuse în momentul asimilării ci apar în sânge exact în aceeași formă.

  • Anthraquinone

Sunt nu mai puțin de 12 astfel de compuși fenolici în sucul plantei. Îngerate în cantități moderate ele ajută purgația și absorbția gastro-intestinală și au și un efect antibacterial, antiviral și antiinflamator. Cele mai importante sunt aloina și amodina.

  • Lignina

Aceasta este în principiu o substanță inertă dar este foarte importantă prin faptul ca are un efect unic în accelerarea absorbției altor substanțe active în piele.

  • Saponine

Acest grup de substanțe reprezintă ca. 3% din volumul de gel al Aloe vera și asigură proprietățile antiseptice ale acesteia.

  • Acizi grași

Conține 4 steroizi vegetali – colesterol, campesterol, sisosterol b și lupeol, care sunt agenți antiinflamatori importanți.

  • Acid salicilic

Este principiul activ al faimoasei aspirine, excelent antiinflamator și antibacterial.

  • Aminoacizi

Organismul uman are nevoie de 22 de aminoacizi; 20 din aceștia se găsesc în gelul Aloe vera. Mai important, acesta furnizează și 7 din cei 8 aminoacizi esențiali pe care organismul uman nu poate să-i sintetizeze.

Aloe vera are calități incontestabile care-i conferă unicitatea:

  • nu prezintă toxicitate și poate fi administrată și în cantitați masive;
  • dozajul nu este o problemă – singura regulă fiind cu cât mai mult cu atât mai bine;
  • atât planta în stare naturală, sucul sau gelul, cât și preparatele formulate corect nu interferează cu acțiunea nici unui alt medicament cunoscut;
  • remarcabilul caracter interspecific – efectul obținut la orice animal este reprodus identic și la oameni (avantaj imens în faza de testare a produselor);
  • spectru larg de acțiune – de la supliment alimentar la cosmetică și la tratamente medicale, cu formulări și concentrații diferite în funcție de efectul dorit – ceea ce are un efect pozitiv asupra costurilor;
  • excelent prin consumul zilnic în medicina preventivă – energizant, supliment alimentar și stimulatior imunitar

O lucrare editată de University of Texas Health Science Center cataloghează nu mai puțin de 140 de substanțe active în Aloe vera care controlează creșterea și diviziunea celulară, au efect antiinflamator, stimulează creșterea celulelor albe sau a altor celule cu funcții imunitare, combat infecțiile sau vindecă leziunile pielii. Winters numeste Aloe vera „o farmacie într-o planta”. Planta conține de asemenea 23 de stimulatori ai sistemului imunitar care o fac extrem de utilă în controlul infecțiilor HIV. Se naște o intrebare legitimă – de ce prezența plantei în farmacologia modernă este atât de modestă încat se poate spune că este aproape ignorată?

De ce este Aloe vera o plantă minune din care nu se pot obține medicamente minune?

Una din celebrele legi ale lui Murphy spune cam așa – „dacă un instrument este atăt de simplu încât poate fi folosit și de idioți, atunci va fi folosit numai de aceștia”. Noi desigur nu suntem idioți, ci oameni ai epocii noastre (spațiale, nucleare, super-tehnologizate, computerizate, microchipuri atotputernice, etc.) și suntem ca atare incapabili să acceptăm faptul ca 600 ml de suc proaspăt de Aloe vera ne poate scuti de o gamă atât de largă de probleme – de la simple inconveniente până la adevarate drame. Oricât de neserioasă și de superficială poate părea această afirmație, eu cred ca oferă 50% din răspuns – dacă noi nu suntem pregătiți să acceptăm un adevăr milenar nu vom putea deveni nicioadată o piață de desfacere pentru industria farmaceutică, care a devenit în zilele noastre nu atât o industrie ca oricare alta, cât o industrie în care invesțiile sunt imense iar profiturile (dacă apar) se pot materializa doar în 10 – 15 ani. În absența unei piețe sigure și stabile, această industrie cu bătaie lungă nu va reacționa. Reacția va exista doar în sferele minore și vandabile – (sub)produsele cosmetice.

„Nucleul dur” al promotorilor Aloe vera nu ajută nici el prea mult din păcate – este suficient să parcurgeți numeroasele website-uri dedicate Aloe vera și produselor obținute din aceasta. Impresia de fanatism sectar care răzbate de multe ori, înșiruirea de mărturii mai mult sau mai puțin miraculoase nu poate produce decât neincredere prin analogii ușor de făcut.

Pe de altă parte Aloe vera este, după cum spune Bill C. Coats (2003), o victimă a propriului ei renume – pentru că a obținut într-adevar în ultimii 20 – 30 de ani un succes remarcabil în industria cosmetică (dar din păcate și în cea a băuturilor răcoritoare – ce poate fi mai compromițător decât sâ ai ca vecină de raft o sticlă de Cola?). Implicația este majoră – cum poate fi luat în serios un nume prezent pe toate rafturile supermagazinelor? Cum poate fi luat în serios un produs natural care trebuie consumat în cantitati cât mai mari, când noi suntem extaziați de substanțele de sinteză cu nume complicate, de pilulele minuscule dar puternice înmânate cu solemnitate de farmacist numai dacă ai rețetă? Mai mult, numele a fost discreditat de o adevărată invazie de subproduse conținând „Aloe vera”. Cele mai multe produse cosmetice sau de igienă personală comercializate în mod curent conțin cantități nesemnificative de Aloe vera și prin urmare sunt total ineficiente; nu că ar face rău, dar nici nu produc efectul scontat. Aceste produse (nu mai vorbind de cele contrafăcute) care nu aduc nimic în plus față de produsele care nu conțin Aloe vera nu pot face altceva decât să compromită numele acesteia.

Un mare dezavantaj este faptul că pentru a avea efect maxim Aloe vera trebuie utilizată în stare naturală și cât mai proaspăt cu putință, mai inainte ca sucul /gelul să înceapă să fie oxidat prin contact cu aerul. Farmacologia modernă oferă însă o alternativă reală – mai întâi stabilizarea produselor (reușită de dată relativ recentă) și apoi o formulare atentă care să servească cât mai bine cu putință scopului urmărit. Formularea corectă este importantă dar Aloe vera rămâne însă un preparat de volum – cantitățile care trebuiesc folosite sunt mari iar concentrația este esențială; în absența unei concentrații minime produsul e ineficient. Pentru produsele de clasă farmaceutică concentrația trebuie să fie de cel puțin 70% pentru a fi eficiente (ideal – în jur de 90%), există doar câteva excepții – herpes de exemplu – în care o concentrație de 50% este acceptabilă. Chiar și pentru produsele cosmetice sau de igienă personală o concentrație minimă de 25 – 35% (în funcție de utilizare) este absolut necesară pentru a fi eficiente. Foarte puține din produsele cosmetice, de igienă personală, suplimente alimentare sau chiar produse farmaceutice comercializate în mod curent ating aceste concentrații. Partea cea mai proastă este faptul că nu există încă o metodă sigură care să determine cu precizie concentrația de suc Aloe vera, astfel încât mulți producători iși pot permite încă să declare concentrații mult peste cele reale. Astfel de subproduse nu fac decât să compromită potențialul imens al plantei, dezorientează potențialii clienți și discreditează produsele de calitate. Impactul este major – în domeniile în care rezultatele pot fi imediate (industria cosmetică, chirurgia plastică, produse de igienă personală) produsele de calitate se pot impune mai ușor și pot influența dinamica pieței. Probabil că singura soluție reală (dar greu de pus în practică în același timp) ar fi atestarea tuturor produselor din Aloe vera și interzicerea subproduselor. Încrederea poate fi recâstigată, dar in timp…

Principalele utilizări ale Aloe vera.

Deși potențialul imens al plantei este departe de a fi valorificat există totuși câteva domenii în care utilizarea Aloe vera este consistentă și și-a câștigat în ultimii ani un statut anume. Iată succint câteva din aceste domenii:

  • Stomatologie

Preparate din Aloe vera sunt foarte frecvent utilizate pentru vindecarea celor mai diferite afecțiuni ale gingiilor (în mod special a gingivitelor și paradontozei), dar mai ales pentru stoparea rapidă a sangerărilor cauzate de mici intervenții chirurgicale și pentru proprietățile sale antiseptice sau de regenerare rapidă a țesuturilor. Este tot mai des utilizată și ca sedativ în mod special în curățarea canalului rădăcinilor dar și ca lubrifiant al ustensilelor stomatologice, dar și în preparate destinate tratării paradontozei. Pentru propietățile antifungale este utilizată cu succes și în tratarea stomatitelor. Utilizarea unui amestec Aloe vera / propolis, care intră în componența unei creme speciale, permite medicilor stomatologi să nu mai poarte în permanență manușile de protecție și mărește intervalul de timp la care spălarea mâinilor devine necesară. A fost produs și un spray care preintâmpina infecțiile bucale și calmează inflamații ale amigdalelor, dar și inflamații cauzate de apariția unor dinți. Utilizarea stomatologică a cunoscut o creștere rapidă în ultimii 10 – 15 ani datorită în mod special reușitelor în stabilizarea sucului / gelului și faptului că nu există practic efecte secundare. Deși Aloe vera este utilizată mai ales în produse destinate a fi folosite în cabinetele stomatologice, a pătruns încet dar sigur și în componența unor produse de larg consum, cum ar fi pasta de dinți sau preparate pentru gură.

  • Cosmetică și produse de igienă personală

În prezent există o gamă extrem de largă de produse cosmetice conținând Aloe vera, de la produse în care prezența ei este mai mult sau mai puțin irelevantă (mascara, pudre diverse sau ruj de buze) până la produse destinate pielii, în mod special creme hidratante și gel. Aloe vera contribuie la hidratarea pielii, la restaurarea elasticitaății naturale, are un rol important în hrănirea celulelor și combaterea exfolierii, reducerea aparenței liniilor fine și a ridurilor. Foarte răspândită în ultimul deceniu și utilizarea în componența săpunurilor, șampoanelor sau a loțiunilor pentru corp. Este probabil cea mai răspandită sferă de utilizare, importanța este însă și în acest caz calitatea produlelor și consecvența cu care acestea sunt utilizate.

  • Chirurgie plastică

Acesta este poate domeniul cel mai revoluționar și care promovează produse de foarte bună calitate. Produsele sunt destinate în principal vindecării rapide a pielii și a leziunilor superficiale și eliminării oricăror cicatrici – este probabil domeniul care utilizează cel mai deplin efectele curative cunoscute de milenii ale plantei. Fiind un domeniu în care riscurile trebuiesc manageriate cu multă abilitate și în care orice eșec poate aduce pierderi immense (financiare sau de imagine), are meritul de a promova numai preparate de maximă calitate; acesta împreună cu produsele de uz stomatologic sunt domenii de pionierat, inovatoare și tocmai datorită faptului că eficiența tratamentului este primordială (și mai puțin impunerea unei producții de masă) se poate spune că au creat prima breșă serioasa în scepticismul mainstream-ului medical contemporan.

  • Băuturi și suplimente alimentare

Nu lipsită de importanță este utilizarea Aloe vera de dieteticieni în diverse preparate utilizate în tratamentul obezității – o problemă majoră în multe țări; la un anumit moment a cunoscut o certă popularitate dar, ca și în cazul Hoodia de acum câțiva ani, potențialul a fost repede compromis de o avalanșă de subproduse destinate „curelor de slabire”, o diversiune în fond de la o utilizare medicală la aplicații mai degrabă minore. Principalele probleme sunt concentrația redusă de Aloe vera, gustul nu tocmai plăcut care este atenuat de mulți producători prin îndulcire exagerată (fie cu zahăr, fie cu îndulcitori artificiali – ambele neindicate în cure de lungă durată) și absenșa stabilizării sucului. Ca și în cazul Hoodia succesul a fost imediat, a acționat ca o sabie cu două tăișuri iar avalanșa de produse îndoielnice – însumând de regulă toate dificiențele menționate mai sus - au afectat credibilitatea. Insist însă asupra potențialului în acest domeniu deoarece implicațiile sunt imense - succesul în combaterea obezității se poate reflecta direct și în incidența altor afecțiuni ale omului modern: diabet, probleme circulatorii, hipertensiune, colesterol ridicat, probleme cardiace, probleme digestive, afecțiuni ale pancreasului, osteoartrita, insomnie, depresie și nu în ultimul rând cancer. Și în acest caz tratamentele sunt dezarmant de simple – într-unul din cazurile prezentate de Karen Masterson Koch era, bineințeles dublat și de o dietă adecvată, consumul zilnic a 30 – 60 gr. de concentrat obținut din frunze integrale de Aloe vera.

Nu lipsit de importanță este și efectul tonic asupra sistemului imunitar creat de un consum permanent, precum și suportul avut de produse Aloe vera în cele mai diverse tratamente de dezintoxicare. Din nou însă – importante sunt calitatea și concentrația produselor și preparatelor utilizate.

Final

Aloe vera este departe de a fi un panaceu universal - așa ceva nu există - chiar dacă gama de utilizări este extrem de diversă, dar în același timp suntem departe de a utiliza la maxim imensul ei potențial. Ca orice remediu natural și Aloe vera acționează în timp și prin urmare efectele benefice nu sunt de regulă constatate imediat (sau nu sunt puse – tocmai din acest motiv - în legatură cu consumul de Aloe vera), în mod special în cazul unor afecțiuni cronice. Spre deosebire de aceasta medicamentele de sinteză au de cele mai multe ori un efect mult mai rapid, chiar dacă pe termen lung au o eficacitate mai scăzută. Prin urmare răbdarea și consecvență (care nu sunt chiar primele calități ale omului din sec. XXI) sunt necesare pentru a vorbi – în cele mai multe cazuri – de un succes. Am însă convingerea ca anii care vor urma vor impune utilizarea Aloe vera cât mai aproape de adevaratul ei potențial și sper că această scurtă incursiune în istoria unei plante medicinale milenare să vă fi stârnit interesul.




Eduart Zimer,
Auckland, Noua Zeelanda
Octombrie – Noiembrie 2007




Bibliografie selectivă:

Dr. Peter Atherton – Aloe vera Myth or Medicine? ( HYPERLINK "http://www.positivehealth.com" www.positivehealth.com – Positive Health, June / July 1997)

Dr. Peter Atherton – The Components of the Aloe Leaf ( HYPERLINK "http://www.positivehealth.com" www.positivehealth.com – Positive Health, June / July 1997)

Bill C. Coats - Aloe Vera the New Millennium: The Future of Wellness in the 21st Century (2003)

Karen Masterson Koch - Weight Loss for Losers – using Aloe vera & Affirmations! (ex -  HYPERLINK "http://www.aloelife.com" www.aloelife.com)

P.L. Simmonds - Vegetable Kingdom – 1854

Richard Sudworth - The Use of Aloe Vera in Dentistry ( HYPERLINK "http://www.positivehealth.com" www.positivehealth.com – Positive Health, June / July 1997)

John Uri Lloyd - Aloe succotrina (The Western Druggist, Chicago, August 1898)

E. C. Zimer – Ale vera – mit și realitate (Cactus Romania  HYPERLINK "http://www.cactusi.com" www.cactusi.com Mai 2005)









Asociatia Aztekium. Cactus Satu Mare
http://www.aztekium.ro

Adresa paginii:
http://www.aztekium.ro/modules.php?name=Content&pa=showpage&pid=37