Suculente naturalizate I



Plante suculente naturalizate în Noua Zeelanda
Eduart Zimer
Auckland, Noua Zeelanda
septembrie, 2007
Întroducere

În cei doi ani și jumătate trecuți de la prima versiune a acestui articol aparută în Cactus Romania în februarie 2005, am avut ocazia să consult multe surse noi întrucât acest subiect a ajuns să mă pasioneze. O revizie a acelui text se impune – documentarea facută între timp precum și unele observații din natură mi-au format în timp o viziune diferită asupra fenomenului. Am grupat plantele menționate după apartenența lor taxonomică în cazul grupurilor bine reprezentate și nu după habitul lor sau după alte criterii indicând de regulă și zona geografică de origine a acestora (1). Am adăugat multe nume noi despre care am găsit referințe în publicații botanice, dar am eliminat și câteva plante – în general pe cele cu un caracter suculent marginal – dar și altele care nu prezintă în mod obișnuit interes pentru iubitorul de cactus și suculentă. Acest articol se dorește în fond a fi o scurtă prezentare și nu o monografie. Am menționat împreună plante care au în fapt un statut diferit (dar acest lucru depinde și de viziunea fiecarui autor în parte) – plante naturalizate, plante din flora adițională sau plante ocazionale; granița este fragilă și oricum nu mi-am propus un studiu în adevaratul sens al cuvântului.

Nu a fost tocmai ușor, dar nu este ușor nici pentru botaniștii neozeelandezi, mai puțin interesați în fond de flora aditională sau naturalizată, să reconstituie istoria prezenței plantelor suculente în Noua Zeelanda. Organizațiile ecologice (uneori ușor alarmiste și puse oricum pe eradicarea sau limitarea florei adiționale, fără prea multe discuții) sunt și mai puțin interesate în identificarea corectă sau în clarificarea unor probleme taxonomice și mai mult în promovare scopului lor. Datorită caracterului succulent, care limitează valoarea științifică a exemplarelor de ierbar, câteva din plantele menționate în timp au creat probleme taxonomice sau au creat confuzii care uneori s-au perpetuat multe decenii. O altă problemă ar fi prezența în natură doar a anumitor clone de multe ori cu caractere atipice, (cazul Kalanchoe grandiflora) sau care nu reprezintă nici pe departe întreaga diversitate de forme și tipuri ale speciei originale (cazul Cotyledon orbiculata ssp. orbiculata), ca să nu mai vorbim de plante de origine obscură, posibil hibridizate. Este de remarcat totuși faptul ca în ciuda avalanșei de hibrizi horticoli moderni aflați la îndemâna oricui în florări, foarte puțini dintre aceștea se regăsesc în natură. De asemea datorită faptului că, în anumite cazuri, plantele au ajuns să ocupe habitaturi diferite de cele din zonele de origine, de multe ori au ajuns să prezinte particularități vegetative care să le deosebească întrucâtva de populațiile din zonele de origine (și aici poate fi citată Cotyledon orbiculata ssp. orbiculata, dar si Delosperma sp. sau Lampranthus sp. a căror identificare exactă întârzie). Nu în ultimul rând, este dificil în absența unor adnotări complete și identificări corecte în momentul colectării (uneori cu 100 de ani în urma sau chiar mai mult) să se tragă acum concluziile corecte; am eliminat de regulă plante menționate în colecții singulare, ocazionale, deoarece acestea pot fi plante care doar întâmplător și temporar s-au găsit în flora adițională neozeelandeză.

Cadrul natural și clima

Deoarece plantele suculente naturalizate în Noua Zeelanda populează cu precadere zonele de coastă, avansând în cele mai multe cazuri destul de puțin spre interior, ne vom ocupa cu precădere de aceste habitaturi. Este de altfel interesant de observat faptul că în general speciile provenite din Africa de Sud cresc din abundentă și în zona tărmurilor (deși nu sunt de regulă restricționate la acestea), având un climat care poate fi caracterizat în general ca fiind de tip mediteranean în habitatul natural, pe când plantele provenite din Mexic și Eurasia sunt în cele mai multe cazuri plante montane.

Regiunea de coastă Piha

Zonele de coastă ale Noii Zeelande corespund în mare cerințelor esențiale ale acestor plante – absența înghețurilor la sol (chiar și în sudul extrem, rece și neospitalier, în zona de coastă temperaturi de -2°, -3°C sunt cazuri deosebit de rare), absența temperaturilor foarte ridicate (se înregistrează destul de rar temperaturi peste 30°C), o puterniăa expunere marină cu tot ceea ce presupune acest lucru – de la ventilație naturală excelentă (briză puternică și constantă) la nivel ridicat de UV și la prezența sării marine în aer (asta doar în proximitatea țărmurilor) – toate acestea contribuie la succesul unor plante suculente. Soarele este de asemenea deosebit de intens, lucrul ce se simte chiar și în zile mai puțin însorite. Trebuie spus că din punct de vedere termic există totuși diferențe mari între nord și sud (o distanță de 1600 de km în linie dreaptă și de aproape 1700 km dacă includem și Insula Stewart); dacă în nordul extrem clima cunoaște puternice influențe subtropicale, cu temperaturi medii anuale ce depășesc 16°C, în sudul extrem climatul cunoaște influențe subpolare iar media anuală abia depășește 9°C – această diferență de 7°C fiind imensă!

Noua Zeelanda, harta regională


Un alt aspect important este nivelul de precipitații. În general acesta este cuprins între 750 – 1250 mm /an în cele mai multe regiuni ale insulei, diferențele putând fi foarte marcante la doar cațiva km distanță în principal datorită curenților de aer dominanți și reliefului care formează o sumedenie de zone de ecranare. Pe alocuri (și în unii ani) se pot atinge și 2300 mm /an. Poate părea mult pentru plante cu adaptări xerofite și chiar este mult – dar în interior, acolo unde vegetația deasă tipică neozeelandeză (numită „bush”), o combinație de conifere, arbuști scunzi și ferigi, o pădure mai degrabă umedă și puțin luminoasă – un paradis al plantelor epifite, precum și solul mai adânc și mai bogat, favorizează o retenție mult superioară a apei; pentru zonele de coastă, în general lipsite de vegetație, cu sol superficial și pietros, având o retenție redusă și pe care apa se scurge imediat, cu brize puternice cvasi-permanente care usucă rapid solul – în aceste condiții nu este tocmai mult. Mai mult, în zonele de coastă există și un destul de bine marcat deficit de precipitații pe timpul verii, favorizând plantele cu adaptări xerofite, în mod special pe coastele estice ale celor două insule majore. Pe de altă parte datorită unui „tipar”de fronturi atmosferice din care rareori se iese (în general fronturi umede avansând din vest, nord-vest sau sud-vest) există diferențe marcante între precipitațiile care cad pe coasta de vest (mult mai umedă) și cel de est (mai uscată); mai mult – acest tipar meteorologic care se repetă, cu variațiile de rigoare, la infinit nu influențează numai nivelul precipitațiilor, dar și numărul de zile însorite /ploioase din an, acesta fiind un alt element important.


Generalizând foarte mult se poate spune că temperaturile scad de la nord spre sud iar nivelul precipitațiilor scade de la vest spre est – aceste două aspecte marcând esențial distribuția plantelor suculente – în general pe coasta estică și mai puțin pe cea vestică (excepție făcând zonele Auckland și Northland). Nu este foarte greu să trasezi prin urmare o hartă foarte generică a prezenței plantelor suculente în Noua Zeelanda. Plantele suculente cresc în Insula de Nord cu precădere în nordul extrem și pe coasta estică, pe cea vestică existând la sud de Auckland (cu excepția Wanganui – Manawhatu - Horowhenua – Wellington) foarte multe discontinuități semnificative; în Insula de Sud coasta estică este bine „populată” cu plante suculente din Nelson și până în Otago, câteva specii ajungând chiar și în Southland și pe Insula Stewart, dar pe coasta vestică prezența acestora este destul de sporadică iar la sud de Greymouth (undeva în treimea nordică a West Coast) plantele suculente sunt practic inexistente; nu este prezent nici măcar Carpobrotus edulis, renumit pentru toleranță la temperaturi scăzute și umiditate ridicată, nici macar endemica Disphyma australe ssp. australe care este prezentă până și în Insula Stewart. De remarcat și faptul ca în Insula de Sud, deși populațiile de plante suculente din natură urmăresc în mare linia țărmului, în Otago și Central Otago acestea avansează în interior până aproape de Queenstown în primul rând datorită unui nivel ceva mai redus al precipitațiilor, asociat cu un numar mare de zile însorite pe an, chiar dacă în aceste zone înghețurile sunt frecvente.

Un alt aspect important este faptul că zonele de coastă sunt extrem de variate, de la plaje nisipoase dublate de dune de nisip, la promontorii, faleze și platforme stâncoase, numeroase lagune, estuare și fiorduri, la hinterlandul care poate lua un aspect foarte alpin la numai câțiva zeci de metri de țărm și la altitudini încă reduse – o mare diversitate de habitaturi care oferă numeroase nișe în care vegetația adițională (nu neapărat suculentă) să poată forma populații stabile. De asemenea de remarcat faptul că flora nativă a insulei cu adaptare xerofită este destul de slab reprezentată și nu prezintă o concurență serioasă pentru potențialii intruși, excepție făcând poate dunele de nisip.
Regiunea de coastă Whangamata

În interior trebuie ținut seamă de faptul că de regulă vegetația bine așezată și densă și habitaturile în general mai umede (nu neapărat datorită nivelului mai ridicat al precipitațiilor), de faptul că la sud de Auckland înghețul la sol este destul de frecvent (și asta în condițiile unor ierni umede) - sunt factori descurajanți pentru flora suculentă; pot apare unele plante montane, în general specii de Sedum, ocazional Crassula multicava, Crassula tetragona si Portulaca oleracea, mult mai rar alte plante.




Succesul speciilor străine


Succesul unei specii străine este greu de definit – dacă ar fi să ne rezumăm la a spune că este capacitatea de a ocupa un anumit habitat, în detrimentul altor specii concurente, ar însemna să simplificăm foarte mult lucrurile. Cuantificarea este la fel de dificilă pentru că succesul poate fi doar aparent și temporar – și exemple sunt destule în Noua Zeelanda atât în flora suculentă cât și în cea non-suculentă – plante străine pot scăpa în natură, pot forma destul de rapid populații semnificative dar acestea nu reușesc să se autointrețină. Capacitatea de regenerare a populației depinde de constanta cu care „resurse” cultivate ajung în natură și din acest motiv observațile făcute la un anumit moment dat pot fi irelevante după câteva decenii. Multe din plantele consemnate în literatura botanică din Noua Zeelanda nu au reușit să facă acest pas, foarte multe fiind cunoscute în natură doar din colectări ocazionale (sau limitate la o arie foarte redusă), unele făcute cu multe decenii în urmă.

Nu lipsit de importanță este faptul că deși în cazul celor mai multe plante multiplicarea vegetativă este o formă secundară de răspândire, în cazul majorității plantelor suculente acest mod de înmulțire este deosebit de eficient și funcționează perfect într-un mediu în care fie lipsesc polenizatorii specifici, fie condițiile de germinare și /sau dezvoltare a plantulelor nu sunt îndeplinite cu consecvență în toți anii. Acest mod de înmulțire este excelent utilizat în mod special de plantele hibride pentru care este dealtfel și singurul. Plantele suculente au în general capacitatea de a se reproduce vegetativ, ceea ce este desigur un avantaj; faptul că de multe ori plantele scăpate în natură sunt plante clonate in cultivație face în foarte multe cazuri imposibilă înmulțirea prin semințe, înmulțirea vegetativă fiind singura lor opțiune. în acest caz însă și capacitatea lor de dispersie devine mult mai limitată, rezumându-se de regulă la o arie mult mai mică. Excepții sunt desigur – una chiar foarte importantă fiind Crassula multicava.

Comportamentul „intrușilor” nu este mereu previzibil. Există pe lângă factorii favorizanți și o serie de handicapuri care trebuiesc depășite pentru a se putea vorbi de succes. Fiecare specie în parte are de parcurs un drum unic, în care este important balansul dintre oportunități și abilitățile ei caracteristice. Iată câțiva factori moderatori:

  • mediul natural care nu este de regulă identic cu cel din habitaturile de origine. Un habitat chiar aparent asemanator presupune totuși un efort de adaptare din partea plantei; nu toate plantele scăpate în natură sunt capabile de această adaptare. Aici trebuie să ținem cont și de partea de multe ori „nevazută” a lucrurilor – întregul context biologic, de la organismele cele mai primitive până la flora vasculară și fauna specifică. O plantă poate specula o anumită oportunitate (să spunem o alunecare de teren care este o „invitație„ deschisă), poate beneficia de un mediu aparent favorabil și lipsit de competitori, poate beneficia de un context climatic încurajator, dar aventura se poate incheia doar cațiva ani mai târziu, după un ger așa cum nu există în habitatul original, sau după cațiva ani extrem de ploioși, sau exterminată de boli (în general viroze și fungi) la care nu are rezistența naturală necesară.
  • dispersia excesiv de localizată și amplasamentul habitatului. Majoritatea plantelor scăpate în natură sunt plante cultivate, dispersia inițială fiind extrem de apropiată de centre urbane; prin urmare orice dispariție a habitatului (normal în procesul de urbanizare sau de transformare urbană) poate conduce la dispariția unor mici populații din natură. Multe din plantele menționate în Auckland în sec. XIX, unele destul de răspândite, au dispărut fără urmă.
  • inmulțirea exclusiv pe cale vegetativă – am mentionat mai sus. În absența unor vectori de dispersie adecvați această metodă de înmulțire poate fi un impediment major. Plantele suculente naturalizate în Noua Zeelanda nu au una din caracteristicile multor Opuntioideae de exemplu, desprinderea ușoară a unor segmente și agățarea lor in blana unor animale sălbatice, care patrulează un teritoriu imens și care astfel facilitează dispersarea. Mai mult, astfel de animale nici nu exista în Noua Zeelanda. Dispersia nu se poate face în acest caz decât la distanțe mici.
  • absența unor polenizatori specializați (cazul Yucca - Tegeticula maculata), ceea ce limitează drastic capacitatea de dispersie. Este un factor important ținând cont de popularitatea de care se bucura acest gen în Noua Zeelanda. Cu excepția Yucca whipplei ssp. whipplei toate celelalte specii de Yucca depind de această simbioză. A fost consemnat în literatura botanică cazul unor flori autosterile care nu sunt „recunoscute„ de insectele indigene și prin urmare ignorate. În cazul acestora polenizarea cu ajutorul vântului (specifică ierburilor) este mai degraba o variantă teoretică, ele neproducând suficient polen și nici nu au de regulă habitul necesar, respectiv între indivizi putând exista distanțe apreciabile.
  • un control ecologic susținut, devenit însă cât de cât eficient abia în ultimile decenii.
  • un fond genetic foarte redus, net inferior varietății prezente în habitatul original. Pe termen lung este un handicap serios.
  • nu în ultimul rând – incompatibilitatea dintre biosferele emisferei nordice (de unde provin cele mai multe plante întroduse în cultivație) și biosfera neozeelandeză. Chiar și cu biosferele din emisfera sudică (de origine gondwanică) există o compatibiliate limitată dată de caracterul compozit al insulei – un mic nucleu gondwanic la care s-au lipit numeroase terrane rezultate din înălțarea fundului oceanic.

Comportamentul și evoluția populațiilor plantelor naturalizate pot fi grupate după urmatoarele caracteristici:

  • Plante cu populații plafonate. După dispersia inițială are loc o anumită creștere a numărului de indivizi, după care se produce o plafonare a populațiilor. Acest nivel poate fi:
  1. scăzut - doar relativ puțini indivizi care se răspândesc, indiferent de cât de favorabile sunt influențele unor factori externi. Se pot forma în timp fie populații strict localizate, fie populații răspândite pe o suprafată mare dar având o densitate foarte mică, impactul ecologic fiind extrem de redus. Este cazul ideal. Mai ales în primul caz sunt populații vulnerabile, care pot dispare cu ușurință în condiții nefavorabile.
  2. mediu – nivelul de stabilizare este mai înalt; acest lucru poate însemna că plantele respective pot deveni local o prezență semnificativă, se pot integra în habitatul natural și reușesc integrarea înșa sistemele ecologice locale, pot deveni o concurență pentru specii native. Aria de răspândire este de asemenea de regulă ceva mai vastă.
  3. înalt – este cazul cel mai periculos, în care după explozia inițială a numarului de indivizi stabilizarea se produce la un nivel suficient de înalt că să determine modificarea habitatului și dispariția speciilor native concurente. Astfel de evoluții pot crea mari probleme ecologice și sunt greu de stăvilit.
Din fericire marea majoritate a speciilor suculente naturalizate în Noua Zeelanda aparțin primelor două categorii. Nivelul de plafonare este extrem de important în evaluarea potențialului invaziv al unei specii dar nu este neapărat în concordanță cu comportamentul din habitatul original. Extinderea explozivă și aproape incontrolabilă a unor specii de Opuntia în Australia, în contrast cu echilibrul existent în zonele de origine este un exemplu elocvent.
  • Plante cu creștere continuă a populațiilor, creștere care poate fi lentă, medie sau rapidă. Ritmul de creștere și dezvoltare a populațiilor nu este neapărat în legatură directă cu nivelul de plafonare.
Vorbim bineințeles de ritmul de creștere în condiții optime pentru plantă. In realitate lucrurile se pot petrece diferit – mulți ani, uneori multe decenii, plante scăpate în natură pot trece aproape neobservate sau se mențin la un nivel redus. Acest comportament „somnolentî” poate fi foarte înșelător. Brusc, datorită unor evenimente favorabile cum ar fi crearea unei oportunități – în general apariția unei nișe fie din motive naturale fie datorită unor activități umane – se produce creșterea caracteristică speciei; cu cât este mai rapidă, cu atât este mai dificil de controlat și, evident, impactul asupra habitatului și speciilor native concurente poate fi mai devastator. În cazuri extreme planta în cauză poate deveni forma dominantă de vegetație, nu numai localizat, ci pe suprafețe semnificative, putând induce modificări ireversibile ale habitatului, inclusiv în structura faunei.
  • Plante cu populații variabile: specii cu populații fluctuante.
Motivele care determină fluctuațiile populațiilor pot fi multiple, de la balansul între pierderea sau restrângerea unor habitaturi (urbanizare, utilizare agricolă a unor terenuri, catastrofe naturale) și cucerirea altora, până la cicluri climatice (succesiunea unor ani reci/ploioși cu ani mai calzi /uscați) – cicluri de 4 – 5 ani, foarte bine marcați în emisfera sudică de fenomenul El Nino, cicluri extrem de importante mai ales în cazul plantelor anuale. În general plantele cu un astfel de comportament nu au un potențial invaziv deosebit, dar organismele ecologice obișnuiesc să monitorizeze populațiile cunoscute în momentele de apogeu. Astfel de cicluri pot avea o durată foarte mare și probabil cauze foarte complexe – chiar dacă nu este o plantă suculentă nu pot să nu dau exemplul Bidens pilosa, care la 1871 era extrem de abundentă în Auckland (T. Kirk chiar o considera nativă), pentru ca ulterior să dispară; populații semnificative au reapărut doar după 1975.

  • Plante cu populații descrescătoare; sunt specii care pe termen lung nu ridica probleme.
Au profitat într-un anumit moment de apariția unei nișe sau de o oportunitate mai mult sau mai puțin întâmplătoare de dispersie dar care nu reușesc să se integreze în habitaturile oferite de Noua Zeelanda. Este cazul celor mai multor plante scăpate din cultivare și care nu reușesc (din momentul în care sursa primară dispare) să formeze populații capabile să se autointrețină. Unele din plantele suculente prezente în Noua Zeelanda aparțin acestei categorii. Ocazional, o noua nișă /oportunitate sau o nouă sursă de infestare (de exemplu gunoaie horticole aruncate în natură sau chiar și la gropile de gunoi) pot alimenta o noua creștere, formarea unei noi populații; independent însă aceasta nu apare. Poate exista si o altă explicație la declinul constant al unor specii, mai ales dacă au apucat să joace un rol semnificativ într-un anumit habitat – simpla lor existență în grupuri semnificative poate acționa asupra habitatului, modificându-l, creind condiții pentru o succesiune secundară declanșată de alte plante cărora noul habitat le convine de minune. Astfel de fenomene se pot produce și în mod natural, uneori imperceptibil, derulându-se pe timp de secole.

Este dificil să încadrezi o plantă într-una sau alta din aceste categorii, este în orice caz o judecată subiectivă. Șansele și oportunitățile fiecarei specii în parte sunt diferite, întamplarea jucând fără îndoială un rol foarte important. Ceea ce este cu adevărat semnificativ – specii străine pot avea succes și dacă li se permite acest lucru. Decisiv a fost, cel puțin în Noua Zeelanda, dezinteresul general manifestat față de această problemă până acum 50 – 60 de ani. Un caz semnificativ în acest sens poate fi Crassula multicava care, deși semnalată abia în 1959, cred că a ajuns cu mult mai devreme în natură deoarece perioada de glorie a acestei populare plante a fost 1900 – 1940. Cu excepția unor puține specii care au un caracter invaziv extrem, toate celelalte sunt din fericire specii de plafon scăzut (A. E. Esler – 1988, peste 80% din speciile de succes), întroduse prin horticultură și care par a se fi naturalizat în general după 1940. „Sunt specii la care fluctuațiile de populații nu sunt evidente sau sunt sezoniere. Motivele pentru care populațiile rămân la un nivel modest nu este mereu evident, excepție cazurile când limitarea habitatului este evidentă sau când sunt luate împotriva lor măsuri de control al vegetației. Unele pot avea potențial dar nu au timpul suficient la dispoziție pentru a forma populații mari, altele au un potențial redus sau le lipsesc mijloacele de dispersie (…).”

Foarte important este și faptul că habitaturile din Noua Zeelanda (totuși o civilizație foarte recentă – 200 de ani) au fost mult mai puțin afectate de activități umane (comparativ cu Europa în primul rând – în care habitaturi nealterate sunt relicve rare) și sunt mai rezistente la atacurile „intrușilor”.

Independent însă de șansa (sau neșansa) acordată unor plante de a se răspândi nestânjenite în natură, independent de hazardul care joacă și el un rol important, există factori care favorizează dispersia în natură a unor plante străine. Iată cățiva dintre ei:

  • perturbarea habitatului natural. Este fără indoială principalul factor favorizant, fie că este vorba de activități umane (urbanizare, agricultură, defrișări, lucrări publice) sau calamități naturale (alunecări de teren, erupții vulcanice, inundații) acestea pot avea un efect devastator asupra „rezistenței” la plante invadatoare. Aceste fenomene pot transforma uneori ireversibil habitatul, facilitând dispersia și stabilizarea unor plante străine sau pot crea (fie și numai local) nișe favorabile acestora. De aici pornește în fapt totul – este extrem de improbabil că plante suculente, cu puternice adaptări xerofite, să poată pătrunde prin mijloacele normale de dispersie într-un habitat stabil, umed și relativ întunecos cum este bush-ul caracteristic pentru Noua Zeelanda sau într-un habitat compact, cu vegetație deasă și mai ales să ocupe acest habitat. Dar aceleași plante pot coloniza cu succes pământul desțelenit de la marginea drumurilor.
  • existenta unor nișe „naturale” in habitatul neozeelandez, care să favorizeze plante străine. Este în mare măsură cazul habitaturilor de coastă care sunt oarecum „subpopulate”. Flora stâncăriilor sau a dunelor de nisip de pe coastă în primul rând este slab reprezentată (în general flora xerofită a insulei) favorizând răspândirea plantelor suculente în astfel de habitaturi. În mod paradoxal plante cum ar fi Carpobrotus edulis au contribuit decisiv la fixarea dunelor de nisip având un aport inestimabil la stabilizarea sistemelor ecologice de coastă. Cazul Rangitoto – despre care voi vorbi mai târziu – este elocvent, este un „teren de joaca” pentru orice nepoftit.
  • absența unor competitori direcți puternici sau dăunatori naturali care să limiteze dispersia. Este fără îndoială un factor favorizant, mult supraevaluat însă după părerea mea. Este fără îndoială aplicabil unor specii anume și mai ales în situații anume (cazul Opuntia din Australia), determinânt însă – la modul general vorbind - este caracterul mai mult sau mai puțin invaziv al plantei în cauză precum și „nivelul” la care populațiile intruse trebuie să ajungă pentru ca acest factor favorizant să conteze într-adevar. Se face greseala de a absolutiza importanța acestui aspect, scoțând totul din context – altfel cum s-ar explica multe decenii de „somolența” urmate de explozii incontrolabile. Oare de ce în această primă etapă de existență pasivă aș zice lipsa unor competitori sau dăunatori nu a avut nici un efect?
  • prezența în „patria adoptivă” a unui climat similar și a unor habitaturi asemănătoare cu zonele de origine și mai ales compatibilitatea biosferelor.


Principala componentă – Crassulaceae

Plantele din familia Crassulaceae se adaptează probabil cel mai ușor la condițiile climatice și la tipurile de habitat din Noua Zeelanda și sunt prin urmare cel mai bine reprezentate în flora naturalizată. Foarte multe sudafricane (Crassula, Cotyledon) au chiar și în zonele de origine tendința de a ocupa nu numai habitaturi din interiorul mai arid și mai fierbinte, dar și din zonele de coastă mai umede și mai răcoroase. În Noua Zeelanda ele se găsesc mai ales în zonele de coastă și (cu excepțiile de rigoare) mai puțin în interior. O serie de plante montane (în mod special unele specii de Sedum) găsesc datorită absenței unui climat torid, dar și ca urmare a nivelului relativ ridicat de UV și unui nivel acceptabil de umezeală, destule nișe în care să poată forma populații stabile chiar și la nivelul mării. Un număr foarte mare de plante aparținând acestei familii sunt cultivate în Noua Zeelanda, de multe ori în mari colecții specializate, există însă un anumit număr de specii foarte răspândite în rândul iubitorilor de plante și acestea sunt în principal reprezentate în flora adițională sau naturalizată a insulei. Ele provin în principal din Eurasia, Africa de Sud și Mexic și, cu excepția a trei specii de Sedum foarte răspândite și a Crassula multicava, aria lor de răspândire se rezumă în general la zonele de coastă, lipsite de regulă de geruri iarna și relativ secetoase pe timpul verii; preferă promontoriile stâncoase, versanți pietroși, bancuri de nisip și în mod deosebit terenuri de origine vulcanică mai mult sau mai puțin recentă. Ocazional avansează spre interior de a lungul drumurilor sau în balastul căilor ferate sau formeză populații în apropierea gropilor de gunoi. Cu excepțiile de rigoare acestea nu sunt în competiție directă cu plante indigene ci au ocupat o nișă relativ liberă (cu excepția dunelor de nisip). Generalizând foarte mult - plantele suculente aparținând familiei Crassulaceae naturalizate au o adaptare xerofită, în timp ce plantele native populează preponderent locurile mai umede.

Prima mențiune a unei plante aparținând acestei familii a fost făcută în 1883 - Crassula decumbens C. P. Thunberg, [M] sub numele de Tillaea trichotoma W. G. Walpers; a fost observată de T. F. Cheeseman în Penrose (Auckland) „dispersându-se rapid de pe marginea drumului spre câmpurile de lavă ale Mout Smart”. Zona de distribuție este acum practic toata Insula de Nord, avansând chiar și în Insula de Sud – în zonele de coastă, malurile râurilor, grohotișuri, plaje, balastul șinelor de cale ferată și marginile drumurilor. Planta are un aspect intermediar între Crassula coccinea și Crassula multicava și este una din foarte puținele plante suculente care reușesc să se adapteze la condițiile umede ale Coastei de Vest în Insula de Sud.
Crassula multiclava - localitatea Russel, regiunea Northland


Crassula multicava Lemaire 1862 [AS] a fost menționată pentru prima dată de Healy (1959) datorită exemplarelor de ierbar colectate de C. M. Smith în 1957; inițial a fost considerată o prezența locală (în Wadestown, Wellington) ca urmare a unei scăpări accidentale din cultivație. În prezent se consideră (deși nu există dovezi) că prezența ei în natură datează dinainte de 1940. În mod evident Crassula multicava a fost scăpată din cultură cu mult înainte de a fi fost semnalată deoarece a fost încî de la sfârșitul epocii Victoriene o foarte populară plantă de grădină. Plantulele care se formează pe pedunculii inflorescențelor (2) și care se răspândesc cu ușurință, precum și rezistența ei deosebiă atât la secetă cât și la udare excesivă, imensa capacitate de a se regenera din resturi vegetative, chiar și după geruri puternice care pot distruge populații întregi, o fac deosebit invazivă. În prezent planta este răspândită aproape peste tot în zonele de coastă, ajungându-se pe alocuri la infestări grave, dar și în zone din interior în care înghețurile la sol sunt fenomene rare. Este combatută activ (scopul propus este eradicarea completă) în zonele de control al vegetației și monitorizată în restul țării, intervenindu-se dacă se observă formarea unor populații semnificative. Am observat planta de multe ori în natură, cele mai interesante populații fiind în cele din Insula Rangitoto (Auckland) și Russell – Bay of Islands (Northland), ultima chiar pe țărmul Pacificului, crescând fixată pe stânci nu foarte înalte, dar pe o pantă aproape verticală formând o bandă aproape continuă la 1 m de limita fluxului.

Crassula arborescens ssp. arborescens (Miller) Willdenow 1798 [AS] a fost semnalată pentru prima dată în 2005 fiind deocamdată o prezență sporadică.

Crassula biplanata Haworth [AS] este o prezență modestă dar persistentă doar în Canterbury. Planta seamănă vag cu Crassula tetragona iar exemplarele scăpate în natură provin probabil din aceeași clonă deoarece nu se reproduc decât vegetativ.


Crassula coccinea
Linnaeus 1753, [AS] cunoscută și sub numele de Rochea coccinea (Linnaeus) De Candolle, este o altă plantă foarte populară în cultivație datorită inflorescenței mari, de un roșu aprins distinctiv; florile sunt mari și au o corolă tubulară caracteristică secțiunii Kalosanthes. Sunt cunoscute doar două populații, reminiscente ale unor grădini abandonate datând din perioada de început a colonizării europene – în Insula Rangitoto (Auckland) și Camp Bay – Banks Peninsula (Christchurch).

Crassula orbicularis Linnaeus 1753 [AS] este o plantă foarte răspândită în Noua Zeelanda, vândută deseori cu nume eronate cum ar fi Crassula rosularis Haworth sau Aeonium x haworthii. A fost întâlnită în 2005 pe Insula Rangitoto (Auckland) – câteva plante răzlețe în apropierea unei cariere abandonate. Cum este o plantă greu de controlat care se inmulțește ușor atat prin stoloni cât și prin semințe au fost distruse toate exemplarele găsite, iar în 2006 nu a mai fost semnalată aici. Exemplare izolate au mai fost semnalate și în Northland, puțin probabil să crească la sud de Auckland întrucât este foarte sensibilă la frig.

Nu am gasit menționată Crasula ovata Miller [AS] în nici o publicație botanică, am avut însă ocazia să observ o plantă izolată într-un loc unde în mod normal nu ar fi putut fi găsită. Crassula ovata este foarte populară în Noua Zeelanda, în special în rândul populației asiatice (chinezii cred că aduce belșug dacă ai una la intrarea în casă). Am văzut cultivate cel puțin 7-8 forme diferite, există un adevarat cult pentru această plantă. În natură am văzut-o la marginea unei zone urbane (Henderson – Auckland), un câmp în pantă ușoară, la marginea unui petec de pădure. O singură plantă într-o stare destul de proastă. În mod cert că această plantă a fost distrusă pentru că în zonă a fost construit între timp un cartier rezidențial. O sursă neconfirmată a semnalat recent prezența a doua mici populații în Northland. H. H. Allen (2004) nu exclude prezența persistentă în natură a unor relicve din cultivație menționând în acest sens că „un număr de specii sudafricane, altele decât cele naturalizate, sunt cultivate în mod curent în zonele mai calde ale Noua Zeelandei și uneori persistă ca relicve cultivate în mod special în vechi grădini aflate în pantă. Alte două specii care probabil sunt răspândite sunt Crassula muscosa var.muscosa Linnaeus (C. lycopodioides Lamaire), (…) și Crassula perfoliata Linnaeus var. minor (Haworth) G. Rowley, de regulă cunoscută în horticultură sub numele de Crassula falcata H. L. Wendand (…).”

Crassula pellucida ssp. marginalis (Dryander) Tölken este prezentă într-o singură locație la Breaker Bay (Wellington); a fost colectată de Sykes în 1987, care a și semnalat-o în 1988 în volumul 4 al monografiei „Flora of New Zealand” la care este coautor.

Crassula pubescens ssp. radicans (Haworth) Tölken [AS] a fost recent semnalată în Canterbury (probabil pentru prima dată în 2007) dar D. J. Mahon (2007) nu o consideră doar o prezență locală – nu am reușit să obțin mai multe informații din păcate.

Crassula spathulata C. P. Thunberg 1778 [AS] a fost colectată prima dată în 1981 de Sykes în Whangaroa Harbour și Auckland City (Auckland) pe marginea drumurilor sau în zone în care vegetația a fost deranjată prin lucrări publice, dar preferă locurile umbroase. Crassula spathulata seamănă vag cu exemplare mai debile ale Crassula multicava cu care a fost confundată chiar și de botaniști în câteva rânduri; posibil să aibă o răspândire mai mare.

Crassula tetragona Linneus

Crassula tetragona
Linneus 1753 [AS] a fost menționată tot în 1959 și are o distribuție largă în ambele insule, preponderent în locuri stâncoase și promontorii, prezența ei este însă destul de redusă numeric, singurele populații semnificative fiind în Insula Rangitoto (Auckland) și Whakatane (Bay of Plenty) iar în Insula de Sud în zona Nelson și în jurul localității Lyttelton Harbour (Banks Peninsula - Christchurch). Am avut norocul să găsesc una într-un grohotiș de la malul râului Puhoi aproape de Wenderholm, la nord de Auckland. O plantă bine dezvoltată, de 25 – 30 cm înălțime (planta mamă). Eu am luat ceea ce cred că este o plantă formată dintr-o frunză cazută. Avea pe atunci (în Noiembrie 2003) cam 2-3 cm, trei perechi de frunze formate și rădăcini destul de bine dezvoltate.

Crassula sarmentosa Harvey [AS] – în 1989 a fost semnalată o singură populație nesemnificativă numeric în Auckland, pentru ca ulterior (1999) să fie semnalată și în Insula Rangitoto (Auckland) și în Ranganui Harbour (Northland). Crește direct pe blocuri de lavă sau în soluri pietroase pe marginile drumurilor.

Aeonium este un alt gen foarte bine reprezentat ca număr de specii dar nu și ca distribuție. Aeonium ciliatum (Willdenow) Webb & Berthelot, plantă originara din Macaronesia precum șu Aeonium cf. ciliatum (diferă ușor de Aeonium ciliatum prin faptul că frunzele sunt complet verzi – unii o consideră o formă, alții un hibrid cu Aeonium urbicum, A. J. Healy se pare că a confundat-o cu Aeonium arboreum – sub această denumire a fost semnalată prima dată în 1959), ambele au fost semnalate în Auckland în zone stâncoase din apropierea plajelor, țîn Insula Rangitoto (Auckland) precum și în Anderson’s Bay – Dunedin (Otago) și Sumner (Christchurch). D. R. Given (1984) precizează că mici grupuri de plante sunt răspândite peste tot în Insula de Nord și Insula de Sud în zonele de coastă mai uscate, fără a substația însă. Au mai fost semnalate și exemplare izolate de Aeonium urbicum (C. A. Smith) Webb & Berthelot [IC] la Massey memorial – Wellington, Aeonium undulatum Webb & Berthelot [IC] în Insula Rangitoto (Auckland) și Banks Peninsula (Christchurch), Aeonium ciliatum x urbicum [HYH] și Aeonium x velutinum [HYH]. Există și mențiuni ale Aeonium arboreum (Linnaeus) Webb & Berthelot [E] în Insula Rangitoto, posibil să fie însă o perpetuare a erorii lui Healy. Fără a exclude posibilitatea prezenței în natura țin să menționez totuși că New Zealand Plant Conservation Network prezintă fotografia unei plante în aparență cultivată într-un parc regional. Aeonium x floribundum Berger [HYH] a fost semnalat în 1986 în Sumner și Port Hills (Christchurch), iar în 1989 și în Whakatane (Bay of Plenty), pentru că în 1989 să ajungă în Insula Rangitoto (Auckland) iar în 1993 să fie descoperită și în Insula Waiheke (Auckland); diverși hibrizi Aeonium haworthii [HYH] au fost semnalați în perioada 1986 – 1989 în Port Hills și Church Bay (Christchurch).


Bryophyllum delagoense
(Ecklon & Zeyher) Schinz [AE] (plantă cunoscută sub mai multe nume - Bryophyllum tubiflorum, Bryophyllum verticillatum, Kalanchoë delagoense, Kalanchoë tubiflora) este o plantă care a fost semnalată în 1988 doar în Insula Rangitoto. Puțin ciudat - crește direct pe câmpurile de lavă, scapată fiind dintr-o mică gradină abandonată. Bryophyllum pinnatum (Lamaire) Oken [AT] a fost semnalată în 1977. Crește în soluri nisipoase, grohotișuri și crăpături ale rocilor în Insula Rangitoto (Auckland). Deși a fost observată în 1995 o singură plantă în Insula Motutapu (Auckland) Bryophyllum daigremontianum Raymond-Hamet & Perrier [AE] este o plantă care datorită ușurinței cu care se înmulțește vegetativ este un pericol real, mai ales că în apropiere sursa (plante cultivate în aer liber) a continuat să existe.

Cotyledon orbiculata var. orbiculata Linnaeus 1753 [AS] este o plantă considerată deosebit de invazivă, populațiile cunoscute fiind în permanență monitorizate pentru a se limita răspândirea ei. În prezent principalele populații sunt localizate în Anawhata și Piha (Auckland), Whakatane (Bay of Plenty), Moa Point, Paekakariki și Wellington Harbour (Wellington) pentru ca în Insula de Sud prezența acesteia să fie mult mai consistentă pe toată coasta de Est în Marlborough (în mod special Seddon), Canterbury, Christchurch (în mod special Port Hills și Peninsula Banks) și Otago. Preferă pante cu sol pietros sau stâncării, dar poate ajunge și în zona dunelor de nisip, uneori în asociație cu vegetație joasa sau ierburi, formând pe alocuri populații dense, în mod special în zonele de coastă, dar ocazional avansează și în interior urmărind traseele căilor ferate și ale drumurilor. Am întâlnit această plantă în zona Piha (Auckland), în două subpopulații foarte compacte aflate cam la 400 m distanță una de alta, crescând însă în condiții total diferite. Fiecare subpopulație (foarte probabil nu sunt singurele din zonă) era formată din cel putin 20 de exemplare mature ușor de observat și de numărat întrucât erau în floare. Prima subpopulație era în extremitatea sudică a plajei, unde plantele (cel puțin cele pe care le-am putut observa) creșteau exclusiv fixate direct pe peretele stâncos.



Cotyledon orbiculata var.orbiculata, plante crescute lângă localitatea Russel

Cotyledon orbiculata var. orbiculata, plante pe Lion Rock

Cea de a doua subpopulație am întalnit-o pe formațiunea stâncoasă înaltă de 101 m denumită Lion Rock izolată de țărmul propriu-zis și aflată în zona sudică a plajei lungi de cațiva km, iar plantele creșteau pe o pantă de cca. 45° într-un sol foarte bogat în nisip bazaltic specific zonei. Un aspect foarte interesant – una din fotografiile făcute pe Lion Rock prezintă o plantă în mod evident diferită prin mărime, culoarea frunzelor și a florilor. Nu știu dacă este o altă varietate, forma sau un hibrid întâmplător – diferențele sunt însă evidente. Un aspect interesant legat de această plantă – clonele întâlnite în Noua Zeelnda (foarte puține dacă ținem cont de imensa varietate și bogație tipologică a acestei specii în habitaturile originale) au frunzele late și mai mult sau mai puțin orbiculare și au fost desemnate ca aparținând var. orbiculata. Această varietate poate avea ocazional și frunze de forme diferite, alungite, așa cum pot avea și alte varietăți (în mod special var. oblonga). Originea plantelor (sau a unora dintre clone) întalnite în Noua Zeelnda este disputată. C. J. Webb & al. (2004):„… Plantele cu frunze alungite din Peninsula Banks nu pot fi alocate unei varietăți anume ci doar se presupune că ar aparține varietății orbiculata deși nu corespunde întru totul descrierii formei cu frunze înguste făcute de Tölken. Este posibil ca plantele noastre cu frunze înguste, necunoscute în cultivatie în Noua Zeelnda, să fi derivat din forme obișnuite cu frunze orbiculare. Aceste plante se aseamănă întrucâtva unor alte relicve din cultivare cunoscute în zonă, deși acestea sunt în mod cert plante hibride referite ca fiind Cotyledon campanulata Marloth × Cotyledon orbiculata var. oblonga (Haworth) De Candolle și au frunzele mult mai verzi și inflorescențe care au mult mai puțini peri glandulari…” Această afirmație este importantă deoarece deschide două posibilități interesante – fie plantele menționate de Webb sunt rehibridizări naturale între var. orbiculata și hibridul horticol menționat de el, fie relativa instabilitate genetică (caracteristică acestei specii) a condus la apariția unei „linii” specific neozeenlandeză care poate crea confuzii dacă se încearcă strict raportarea la descrieri ale plantelor originale.

Echeveria secunda W. B. Booth 1838 [M] este singura reprezentantă a acestui gen care a reușit să aiba o răspândire semnificativă în natură, populații importante numeric fiind semnalate în zona Auckland (în mod special Insula Rangitoto și Glen Eden) precum și în Insula de Sud în zona localităților Lyttelton, Birdlings Flat, Port Hills și Diamond Harbour (Canterbury - Christchurch). Această plantă este foarte populară aici și cum mici rozete ale acesteia se pot desprinde și re-înrădăcina ușor, este de înțeles că s-a putut răspândi fără probleme. Există numeroase exemplare de ierbar colectate în timp, H.H. Allen susține însă că datorită faptului ca cele mai multe exemplare de Echeveria cultivate sunt Echeveria elegans Rose [M], caracterizată în principal prin rozete mai mari și frunzele mai glaucoase, este foarte posibil ca unele din exemplarele de ierbar să aparțină de fapt acestei specii cu comportament similar. Desigur, afirmația (în fond o supoziție) valorează mai puțin decât un exemplar colectat și confirmat, să ținem cont însă și de faptul că vine de la unul din patriarhii botanicii moderne din Noua Zeelanda. Prezențe singulare și reduse numeric sunt Echeveria multicaulis Rose [M], semnalată în 1992 și Echeveria setosa Rose & Purpus [M], semnalată în 1990 – ambele în Insula Rangitoto (Auckland) iar prima din 1999 și în Nelson. Există de asemenea o colecție datată 12.09.1971 aparținând A.E. Esler din Insula Rangitoto (Auckland); se pare că această plantă colectată într-o zonă sălbatică ar putea fi Echeveria multicaulis Rose, din păcate exemplarul de ierbar nu este nici numerotat și nici formal identificat. O altă posibilă prezență (neconfirmată însă) este și Echeveria cv. „Seto-Oliver”. Echeveria x imbricata Deleuil [HYH] este un hibrid scăpat în natură și care deja formează mici populații în Whangaroa Harbour și Waikumete (Auckland) precum și Motunau (Canterbury) și Anderson’s Bay (Otago).

Greenovia aurea (C. A. Smith) Webb & Berthelot [IC] a fost semnalată în 1986 la McCormack’s Bay (Christchurch) și se presupune că este singura locație în care este prezentă.


O alta plantă extrem de controversată în ceea ce privește identitatea - Kalanchoë daigremontiana x Kalanchoë tubiflora [HYH] – mă rezum la un singur nume, a fost semnalată în 1990 în peninsula Coromandel și Insula Rangitoto (Auckland) (3). Kalanchoë grandiflora Wight & Arnott 1834 [AE] este reprezentată printr-o singură populație în zona sudică a Hokianga Harbour (Auckland) descoperită în 1988 pe un grohotiș abrupt aproape de malul unui râu. Deși pe o zonă restransă, este o populație foarte densă și se presupune că prezența acesteia în natură este mult mai veche. Deși în descrierea originală a acestei plante frunzele sunt descrise ca fiind de regulă sesile, plantele colectate din Noua Zeelanda au o pețiola foarte scurtă dar lată; se presupune că doar una din clonele cunoscute ale acestei plante ar fi scăpat în natură. Datorită acestui aspect inițial a fost confundată cu Kalanchoë marmorata Baker, aceasta însă are flori albe și frunzele de obicei acoperite de pete maronii-purpurii.

Sedum acre Linnaeus 1753 [E], este o plantă cunoscută din antichitate – romanii o foloseau în scopuri medicinale. A fost semnalată în 1904 și crește practic peste tot (trebuie să recunosc ca nici acum nu am vazut-o încă în natură deși o cunosc) preferând marginile de drum, solurile pietroase, crește și în balastul șinelor de cale ferată, în zone aflate la nivelul mării, dar și în zone montane. Și dacă este peste tot – este și în Rangitoto (Auckland); este poate plant suculentă cea mai răspândită în Noua Zeelanda, din fericire însă nu are un impact negativ asupra habitatului.

Sedum praealtum ssp. praealtum De Candolle [M], a fost colectată prima dată în 1953, iar în 1959 forma deja colonii extinse în Port Chalmers și Anderson’s Bay – Dunedin (Otago), Whakarongo și Terrace End – Palmerston North (Manawatu), Sumner (Christchurch) pe promontorii stâncoase, pe marginea drumurilor și în proximitatea gropilor de gunoi – o predilecție tipică pentru o plantă cu caracter invaziv. În prezent crește formând uneori colonii dense în jumătatea sudică a Insulei de Nord și aproape în toata Insula de Sud; fiind o plantă alpină suportă foarte bine climatul cu influențe subpolare din sudul extrem, dar nu pare a agrea influențele sub-tropicale din nord.

Sedum spectabile Boreau 1866 [ACE] a fost menționată pentru prima dată în 1988 și este răspndită în zonele Wellington, Nelson, Canterbury și Christchurch, în general imediat în spatele dunelor de nisip și plajelor, în proximitatea gropilor de gunoi și pe marginile drumurilor sau de-a lungul căilor ferate. Planta este cultivată intens atât în colecții particulare cât și în grădini publice în aproape toată Noua Zeelanda. Tolerează o gamă foarte largă de condiții climatice, nu este de loc pretențioasă nici în ceea ce privește solul – premise suficiente pentru o largă răspândire. În general s-a observat ca plantele din natură rămân la dimensiuni semnificativ mai mici decât cele cultivate. Culoarea florilor variază în cazul plantelor din natură de la roz pal la roz, unele au florile roz închis (ceea ce ar corespunde cv. „Brilliant”); este greu de stabilit dacă și restul plantelor din natură sunt reprezentate de cultivare atât de populare în cultură, dar întrucât marea majoritate a plantelor din natură se reproduc vegetativ este foarte posibil ca măcar în parte să nu aparțină speciei originale.

Spre seosebire de aceasta Sedum spurium Marschall von Bieberstein 1808 [E] este reprezentată de planta originală, în ciuda avalanșei de cultivari moderni distribuiți prin intermediul florăriilor în ultimile decenii. Planta a fost semnalată în 1988 și crește în Alexandra, Arrowtown și aproape de Lake Hawea (Central Otago), fiind prezentă si în zone mai reci.

Sedum este în fapt genul care s-a răspândit cu cel mai mare succes (în general prin plante scăpate din cultivație) el fiind reprezentat și de alte nume: Sedum album (Linnaeus) [E] – destul de raspandită în Taipa, Insula Rangitoto, Miranda și Kaiaua (Auckland), Blenheim (Marlborough) și Canterbury Plains (Canterbury), Banks Peninsula (Christchurch) și câteva alte locații în Otago, crește în soluri pietroase sau direct pe stânci, în balastul căilor ferate și pe malurile nisipoase ale unor râuri – este una din plantele care nu sunt restricționate la zonele de coastă; Sedum dasyphyllum Linnaeus 1753 [E], colectată în 1957, are o răspândire redusă la Port Nelson, Oamaru (Mt. Cook), Canterbury și Christchurch. și ea preferă căile ferate, dar și grohotișurile și văile râurilor și crește de regulă în colonii comune cu Seduim acre și Sedum reflexum; Sedum decumbens R. T. Clausen 1975 [M] – semnalată în 1988 se găsește în Britannia Heights (Nelson), Goose Bay – la sud de Kaikoura (Marlborough) și alte câteva locații din Canterbury și Peninsula Banks (Christchurch) și preferă marginile drumurilor, unde crește de multe ori ascunsă printre ierburi; Sedum forsterianum C. A.Smith [E] este presărată în diverse zone din Auckland și insule din Hauraki Gulf (Auckland) cum ar fi Little Barrier Island și Rangitoto fiind semnalată abia în 1988, la 10 ani după prima colecție efectuată de Beever; Sedum liebmannianum Hemsley 1878 [M] colectat de pe o panta stâncoasă din Alexandra (Central Otago); Sedum mexicanum Britton (1899) [M] – plantă semnalată în 1966 prin câteva populații izolate în Insula de Sud (în Heathcote – Christchurch, Canterbury), foarte populară aici în cultivație, dar paradoxal mai puțin în zona Christchurch unde a scăpat în natură ca urmare a unor resturi aruncate dintr-o grădină. Recent (August 2007) a fost semnalată și la Putaruru (Waikato), pe malul râului Waikato și tot în 2007 pe Insula Rangitoto (Auckland), ceea ce sugerează o distribuție mult mai largă decât se credea inițial (4); Sedum moranense Humboldt, Bonpland & Kunth 1823 [M], semnalată în 1982 doar prin câteva exemplare izolate în locuri stâncoase din Alexandra și Cromwell (Central Otago); Sedum reflexum Linnaeus 1753 [E], colectată în 1957 la Oamaru (Mt. Cook) are o prezență sporadică în zonele de coastă din Canterbury, Christchurch, Mt. Cook și Otago, în zone stâncoase, grohotișuri, marginile drumurilor și balastul căilor ferate iar în 1984 a fost semnalată și în Rangitoto (Auckland); Sedum x rubrotinctum R. T. Clausen [M, deși nu este confirmat în natura] – o altă plantă foarte populară, semnalată în 1988 în câteva locații în Nelson și în Port Hills (Christchurch) în apropierea unor grădini – este greu de crezut însă că nu este mult mai raspandită deoarece frunzele suculente se desprind ușor și se înrădăcinează și mai ușor.

Sempervivum tectorum Linnaeus 1753 [E] a fost colectat pentru prima dată în 1954 în Sumner (Christchurch) și consemnat în 1959 de Healy sub numele de Sempervivum sp.; și în prezent aria de distribuție pare să se fi menținut numai în Peninsula Banks (Christchurch) și preferă promontoriile stâncoase din proximitatea țărmului.


Eduart Zimer
Auckland, Noua Zeelanda
septembrie 2007



Referințe bibliografice
:

H. H. Allen − Flora of New Zealand (The updated electronic version, Vol. 1, 2004 -  HYPERLINK "http://floraseries.landcareresearch.co.nz" o "http://floraseries.landcareresearch.co.nz" http://floraseries.landcareresearch.co.nz );

R. J. Chinnock – Natural Hybrids between Disphyma and Carpobrotus (Aizoaceae) in New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 10, 1972);

A. E. Esler - The Naturalization of Plants in Urban Auckland (Parts 1 to 5) (New Zealand Journal of Botany, Vol. 25 & 26, 1987 -1988);

P. J. Garnock-Jones – Checklist of Dicotyledons Naturalized in New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 19, 1981);

D. R. Given - Checklist of Dicotyledons Naturalized in New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 22, 1984);

A. J. Healy – Contributions to a Knowledge of the Adventive Flora of New Zealand – Part VIII: The “Succulent” Element of the Adventive Flora. (Transactions of the Royal Society of New Zealand, Vol. 87, Parts 3 and 4, 1959);

P. B. Heenan & al. – Checklist of Dicotyledons and Pteridophytes Naturalized or Casual in New Zealand: Additional Records 1994 – 1996 (New Zealand Journal of Botany, Vol. 36, 1998);

P. B. Heenan & al. – Checklist of Dicotyledons, Gymnosperms and Pteridophytes Naturalized or Casual in New Zealand: Additional Records 1997 – 1998 (New Zealand Journal of Botany, Vol. 37, 1999);

P. B. Heenan & al. – Checklist of Dicotyledons, Gymnosperms and Pteridophytes Naturalized or Casual in New Zealand: Additional Records 1999 – 2000 (New Zealand Journal of Botany, Vol. 40, 2002);

D. J. Mahon – Canterbury Naturalized Vascular Plant Checklist (Canterbury Department of Conservation - Version June 2007);

New Zealand Plant Conservation Network (2005 - 2007) ( HYPERLINK "http://www.nzpcn.org.nz" o "http://www.nzpcn.org.nz" www.nzpcn.org.nz );

W. R. Sykes - Checklist of Dicotyledons Naturalized in New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 20, 1982);

S. M. Timmins & H. Braithwaite - Early Detection of Invasive Weeds on Island (2002 sau mai recent);

C. J. Webb, W. R. Sykes, P. J. Garnock-Jones - Flora of New Zealand (The updated electronic version, Vol. 4, 2004 –
 HYPERLINK "http://floraseries.landcareresearch.co.nz" o "http://floraseries.landcareresearch.co.nz" http://floraseries.landcareresearch.co.nz );

C. J. Webb & al. – Checklist of Dicotyledons (…) Naturalized in New Zealand: Additional Records and Corrections (New Zealand Journal of Botany, Vol. 27, 1989);

E. C. Zimer – Plante suculente naturalizate in Noua Zeelanda ( HYPERLINK "http://www.cactusi.com" www.cactusi.com Cactus Romania, 2005);

E. C. Zimer - Succulent plants from down under - Disphyma australe and its natural hybrids (Kaktusy I Inne, 2007 – in print);

E. C. Zimer - Succulent plants from down under – Adventive Plants (Part 1) (Kaktusy I Inne, 2007 – in print).





Asociatia Aztekium. Cactus Satu Mare
http://www.aztekium.ro

Adresa paginii:
http://www.aztekium.ro/modules.php?name=Content&pa=showpage&pid=44