Suculente naturalizate II



Plante suculente naturalizate în Noua Zeelanda
Eduart Zimer
Auckland, Noua Zeelanda
Septembrie, 2007

Un reprezentant de rasă – Carpobrotus (familia Aizoaceae)

Carpobrotus N. E. Brown este o prezență de marcă în rândul plantelor naturalizate în Noua Zeelnda, un adevărat spectacol și în același timp un ajutor de nădejde în conservarea unui sistem ecologic foarte important pentru insulă – dunele de nisip din proximitatea țărmurilor. Chiar cu riscul de a limita (în unele locuri chiar de a elimina) unele plante endemice cu habitat similar răspândirea în natură și integrarea în ecosistemele locale a avut un efect benefic – fixarea dunelor de nisip (mai eficient decât ar fi putut-o face multe din plantele native sau endemice) nu poate fi ignorat. Două specii sunt prezente - Carpobrotus aequilaterus (Haworth) N. E. Brown 1928 [A] (sinonim Carpobrotus chilensis (Molina) N. E. Brown) (5) și Carpobrotus edulis (Linnaeus) L. Bolus 1927 [AS] au fost întroduse în Noua Zeelanda de om cu 150 – 160 de ani în urmă cultivate ca plante de grădina (există o tradiție engleză în cultivarea acestui tip de plante) și în aparență au scăpat foarte repede în natură răspândindu-se mult mai rapid decât s-ar putea crede. Între timp acestea au devenit parte o importantă a ecosistemelor locale și s-au integrat complet în peisajul marin neozeelandez. Carpobrotus edulis este foarte comună în numeroase locuri fiind prezentă practic doar cu unele intreruperi în toate zonele de coastă, mai puțin vestul Insulei de Sud. Suportă foarte bine și clima cu influențe subpolare din sudul extrem, inclusiv Insula Stewart. Am întalnit-o în numeroase locuri, printre care Muriwai, Manukau Harbour și Long Bay (6) (Auckland), Ninety Mile Beach (Northland) și Whangamata (Coromandel), formând de regulă populații extinse.

Carprobotus edulis, habitat lângă localitatea Murwai, regiunea Auckland


Carpobrotus edulis preferă dunele de nisip de langă plaje formând un covor des care se poate întinde rapid datorită tulpinilor târâtoare care pot ajunge la 6 m lungime; ocupă însă uneori și locuri stâncoase sau avansează spre interior pe marginile drumurilor și în balastul căilor ferate. Este o plantă cu un caracter deosebit de invaziv (crează mari probleme în California, Italia sau Franța) dar are în Noua Zeelanda în mod paradoxal o contribuție inestimabilă în conservarea habitaturilor de coastă și in mod special în fixarea dunelor de nisip. A fost semnalată pentru prima dată în 1883.

Carpobrotus aequilaterus este o plantă similară din punct de vedere vegetativ, dar are un caracter mult mai puțin invaziv; ocupă de altfel și un habitat diferit – locuri stâncoase și de preferință pante abrupte. Are o răspândire mult mai limitată – Patea (Taranaki), Pukerua Bay (Wellington) și doar în cateva alte locații din Canterbury și Otago. A
Disphyma australe
fost consemnată pentru prima dată de T. Kirk în 1880 sub numele de Mesembryanthemum aequilaterale Haworth. Numele a fost însă ulterior eronat aplicat unor forme cu pedunculi lungi ai plantei endemice Disphyma australe ssp. australe (Aiton) J. M. Black 1932, cu care prezintă o asemanare superficială, ceea ce pune sub semnul întrebarii multe din mențiunile timpurii. Este meritul lui R. J. Chinnock care a clarificat și acest aspect legat de prezența unor Aizoaceae în Noua Zeelanda datorită cercetărilor sale în teren în perioada 1968 – 1969, iar ulterior a clarificat din punct de vedere taxonomic și complexul Disphyma australe.

Tot Chinnock este cel care a semnalat prezența unor foarte interesanți hibrizi naturali ai celor două Carpobrotus sp. cu endemica Disphyma australe ssp. australe, aspect ciudat dacă ținem seamă de ciudata incompatibilitate a acesteia cu plante aparținând aceluiași gen sau chiar cu subspecii foarte apropiate. Cel mai des întalnit este Carpobrotus edulis x Disphyma australe care a fost semnalat pentru prima dată de Healy în 1959 sub numele de Mesembryanthemum sp. în diverse zone de coastă din Canterbury și Otago. Healy a constatat că planta în cauză era asemenatoare cu Carpobrotus edulis dar nu a putut face o identificare mulțumitoare. Chinnock (1972) a considerat de la început că această plantă
Caprobrotus edulis x Disphyma australe
este un hibrid natural deoarece a fost semnalată inițial în 3 locații în care coexistau ambii părinți și în alte câteva locații în care existau doar unul din părinți. Chinnock a examinat în 1968 nu mai puțin de 8 locații diferite în zona Wellington descoperind atât Disphyma australe ssp. australe cât și plante diferite, imbinând și caracteristici vegetative ale Carpobrotus edulis și care s-au dovedit a fi sterile, demonstrând originea lor hibridă. Personal am întâlnit aceasta plantă hibridă într-o singura locație – Muriwai (Auckland), dar este răspândită practic în aproape toate regiunile de coastă ale insulei în care cei doi părinți coexistă. Hibridul Carpobrotus aequilaterus x Disphyma australe este cunoscut doar din Castlerock și Patea (Taranaki); a fost semnalat încă din 1934 de Cockayne și Allan, care au sugerat că forme intermediare observate s-ar putea datora hibridizării cu Carpobrotus aequilaterus. (7)

Recent G. Rowley a înființat genul xCarpophyma pentru a încadra taxonomic acești hibrizi naturali extrem de interesanți.

Alte Aizoaceae

Fam. Aizoaceae este foarte bine reprezentată numeric atât de specii care și în țara de origine (de regulî Africa de Sud) populează zonele de coastă dar și prin câțiva cultivari scăpați în natură. Ea reprezintă probabil ca importanță a doua grupă de plante suculente naturalizate în Noua Zeelanda. Iată în continuare alte câteva specii naturalizate:

Aptenia cordifolia (Linnaeus) Schwantes 1928 − a fost semnalată pentru prima dată în 1959 și preferă solurile pietroase din proximitatea țărmurilor dar poate fi întalnită ocazional și crescând în nisip. Fără a forma populații numeroase este destul de răspândită în zona Auckland, Mokohinau Island (Hauraki Gulf - Auckland), Napier (Hawke’s Bay), Wellington, Nelson, Marlborough, Canterbury și în nordul Otago. Această specie se distinge de toate celelalte Aizoaceae întâlnite în Noua Zeelanda prin faptul că are 4 sepale care sunt mai mari decât petalele.

Delosperma sp. [SA] – în aparență două specii diferite consemnate doar generic, semnalate în 1987 în Church Bay (Christchurch), din păcate nu s-a reușit identificarea exactă.

Dorotheanthus bellidiformis (Burm. F.) [AS] − numită și „Livingstone Daisy” (margareta lui Livingstone) a fost semnalată în 1968 și este o prezență sporadică, doar câteva mici grupuri de plante localizate în Ohawe Beach (Taranaki) și Christchurch.

Drosanthemum floribundum (Haworth) Schwantes 1927 [AS] − a fost semnalată din 1959 și crețte în principal în zonele de coastă pe versanți stâncoși; este foarte răspândită în Tauranga (Bay of Plenty) și Wellington iar în Insula de Sud în zone de coastă din Nelson, Canterbury, Christchurch și Otago. Este deosebit de activă atunci când descoperă o nișă noua – în prezent avansează spre interior pe marginile drumurilor.

Disphyma clavellatum (Haworth) Chinnock 1976 [A] − a fost multă vreme inclusă în Disphyma australe (Aiton) J. M. Black 1932 sensu lato dar în prezent este considerată o specie validă. Este prezentă in estuare, lagune și plaje, mereu în apropierea apei și mereu la limita etajului ocupat de plantele halofite. Are prin aceasta un habitat oarecum diferit de „ruda” sa din Noua Zeelanda (Disphyma australe ssp. australe (Aiton) J. M. Black 1932 sensu Chinnock) deși vegetativ sunt similare; ciudată este și prezența sa doar într-un estuar de langă Invercargill (Southland) într-o zona cu climat cu influențe subpolare.

Disphyma papillatum Chinnock 1971 − originară din Insulele Chatham, a fost și ea inclusă inițial în complexul Disphyma australe. Prezența ei în Noua Zeelanda este controversată, ca de altfel și statutul ei – naturalizată / indigenă; consemnez doar numele fără a încerca să clarific un aspect care mă depășește.


Lampranthus − este un alt gen bine reprezentat numeric și apparent în continuă extindere. Lampranthus glaucus (Linnaeus) N. E. Brown 1930 – semnalată în 1981 (ca Lampranthus sp.) mai întâi în Insula de Sud în stâncării uscate din Pakawau Beach (Nelson) și Church Bay (Christchurch) pentru ca din 1998 să fie semnalată și în Insula de Nord în Wellington (la Castlecliff s-au observat extreme de multe plante foarte tinere indicând răspândirea masivă prin semințe) și Wanganui.

Iată pe scurt și alte câteva reprezentante ale genului Lampranthus a căror prezență, deși în număr relativ mic, a fost semnalată în Noua Zeelnda: Lampranthus „Purple”, colectat o singură dată în 1988 la Taylor’s Mistake (Christchurch), pe marginea unui drum; Lampranthus „Hunter Gully”, alt cultivar semnalat în 1988 la Church Bay (Christchurch); Lampranthus spectabilis (Haworth) N. E. Brown 1930 [AS], răspândită local în Diamond Harbour și Taylor’s Mistake (Peninsula Banks - Christchurch) în stâncării, dune de nisip și pe marginea drumurilor. P. J. Garnock-Jones (1981) semanalează și o altă Lampranthus sp. [SA] colectată de Moore în 1947 la Pakawau (Nelson) și ulterior și la Himatangi Beach (Manawatu), calitatea specimenelor este însă inadecvată și nu permite o identificare specifică. Oricum genul este vast și înca puțin cunoscut.

Oscularia caulescens (Miller) Schwantes [AS] − a fost semnalată în 1986 la Scarborough Hill (Canterbury) și formează o mică populație bine închegată.

Ruschia tumidula (Haworth) Schwantes 1927 [AS] − semnalată în 1981; se găsește în Himitangi Beach (Manawatu), Diamond Harbour și Church Bay (Peninsula Banks– Christchurch). Populează cu predilecție dune de nisip, bancuri argiloase și promontorii stâncoase.



Cactaceae

Poate cea mai mare eroare a articolului meu din 1995 a fost o afirmație foarte netă – în Noua Zeelanda nu există cactuși în natură. Ei bine, ei există, chiar dacă prezența lor în rândul plantelor suculente naturalizate este (cu o singură excepție) mai degrabă simbolică. Mai mult, prezența lor a fost semnalată chiar foarte devreme în istoria monografiilor botanice din Noua Zeelanda – 1855, anul publicării volumului 2 al „Flora Novae-Zelandiae” de J. D. Hooker.

Deși foarte devreme scăpată în natură, deși în aceeași epoca Australia iși pregătea sârguincios dezastrul care a constituit principala problemă ecologică a acestei țări timp de aproape un secol, în Noua Zeelanda, datorită unui climat diferit dar și a unei biosfere diferite, mai puțin ospitaliere pentru acest gen, răspândirea nu s-a produs la scară largă, puținele focare existente la un moment dat (de exemplu două plantații abandonate în Auckland și Waikato) au dispărut în timp de la sine. Este un aspect foarte interesant care ar merita puțină atenție într-un articol separat. Există destule neclarități în ceea ce privește speciile implicate, în general autorii contemporani consideră că referirile timpurii la Opuntia ficus-indica sunt confuzii, fiind vorba în fapt de Opuntia vulgaris Miller 1768 [AMS] (8).

Cert este nu numai că Opuntia vulgaris nu s-a răspândit prea mult în natură, dar este și singura reprezentantă a acestui gen cu adevarat naturalizată. Se poate înmulți atât vegetativ cât și prin semințe, de regulă imposibil în cazul plantelor care au scăpat în natură doar prin plante clonate vegetativ până în acel moment. Preferă locațiile mai calde unde poate forma mici colonii, dar este prezentă și în zone ceva mai reci din sud – în prezent sunt cunoscute mici populații la Hokianga Harbour și Mangonui (Auckland), Napier (Hawke’s Bay), Awato (Nelson), Teviotdale Station, Conway Flat și Waipara (Canterbury) și (cu o singură colecție cunoscută) Lowburn (Central Otago). Cu excepția ultimei locații (aflate în interior) toate celelalte se află în apropierea țărmului, planta preferând promontoriile stâncoase, dunele și plajele nisipoase. Este de altfel foarte tolerantă la expunerea marină și chiar la anumite concentrații de sare.

Mai există cateva specii semnalate în natură, în zone mult mai limitate și cu o prezență numerică mai mult simbolică, putând fi considerate mai degrabă ca făcând parte din flora adițională sau ocazională:

Opuntia cylindrica (Lamaire) De Candolle [AMS], provenind din deșeuri horticole și înmulțindu-se doar vegetativ. A fost semnalată inițial în 1984 pe Quail Island (Christchurch) Fiind destul de rezistentă la frig poate coloniza un teritoriu destul de vast, până în prezent a mai fost semnalată însă doar ca prezență ocazională în câteva locații din Canterbury iar in 1999 și Port Hills (Christchurch) și un tărm bolovănos pe Mokohinau Island (Hauraki Gulf - Auckland), împreună cu alte specii naturalizate; în 2000 este descoperită și într-o carieră abandonată (Halswell Quarry – Christchurch) crescând printre blocurile de piatră dislocate. Tendința de extindere a acestei plante, deși lentă, este vizibilă.

Opuntia ficus-indica (Linnaeus) Miller [M] a fost semnalată în anul 2000 în natură, prin doar câteva exemplare dezvoltate frumos pe plaje sau în zone de coastă în mod special pe dune de nisip sau pante pietroase; cum a fost observată atât dispersia prin semințe cât și vegetativă este posibil ca pe viitor să cunoască o răspândire mai mare. A fost observat în Canterbury și Bay View – Napier (Hawke’s Bay).

Opuntia robusta H. Wendler ex Pfeiffer [M] este cunoscută dintr-o singură colecție dintr-o carieră părăsită din Port Hills (Christchurch), fiind considerată o prezență ocazională. Nu este clar încă dacă înmulțirea a fost efectuată doar vegetativ sau și prin semințe. Este foarte rezistentă la secetă și mica populație se află într-o zona nu foarte apropiată de țărm în care ocazional se produc geruri destul de puternice iarna.

Opuntia stricta (Haworth) Haworth [M] este o prezență controversată. A fost menționată în 1942 (sub numele de Opuntia inermis) într-un raport ecologic (W. W. Robbins & al. – „Weed Control in NZ”) dar întrucât nu a fost precizată locația exactă și planta nu a fost observată în natură este posibil să fi fost fie o prezență absolut ocazională, fie o eroare.

Opuntia tomentosa în cultivație


Sunt singurele Cactaceae răspândite în natură în Noua Zeelanda în ciuda faptului că în condiții de cultură în aer liber în unele zone se pot obține exemplare splendide de Cereus, Trichocereus sau Opuntia. Principalul impediment în acest lucru cred că este însă biosfera destul de diferită față de cea din Australia spre exemplu, care să permită răspândirea fără probleme în mediul natural și nu numai în condiții de cultură controlată. (foto13)

Alte plante suculente

Agave americana Linnaeus 1753 [M] este principala reprezentantă a familiei Agavaceae în Noua Zeelanda. Ea a fost menționată încă din 1869 de T. Kirk în North Shore (Auckland), dar prima colecție păstrată datează din 1942. Are o distribuție destul de vastă în Insula de Nord, incluzând Auckland, Bay of Plenty și Wellington și doar două locații confirmate în Insula de Sud – la Kaikoura (Marlborough) și Waipara (Canterbury); planta este prezentă destul de surprinzător și în multe insulițe din Golful Hauraki (Auckland) și Firth of Thames (Coromandel). Preferă în general pante stâncoase cu expunere marină și este un exemplu tipic de plantă scăpată din cultivație (9). Tinând cont de popularitatea acestei plante și (in mod special a formelor variegate) este aproape inevitabil. Am întâlnit în mai multe rânduri în natură aceasta planta, în mod cert cea mai specatuloasă a fost cea vazută la Mt. Mauganui (Bay of Plenty) pe o plaja, la nici 20 de m de apa. Nu știu cum a putut ajunge acolo acel exemplar variegat de peste 2 m înălțime și diametru dar părea să-i priască în nisipul fin; pe o rază de 5 – 10 m câteva zeci de plante tinere, unele de doar câțiva cm, altele la 30 – 40 cm crescute din rizomi. Am săpat de curiozitate un pic – până la 40 cm era nisip fin, nu știu ce era mai jos; oricum destul de neobișnuit atât substratul cât și expunerea marină puternică. Altă plantă aparținând Agavaceae întâlnită la Gisborne (Marlborough) în dune de nisip din apropierea coastei este Yucca gloriosa; mai sunt cunoscute și alte câteva mici populații de Yucca dar acestea nu au putut fi identificate cu exactitate.

Aloe ciliaris Haworth [AS] – este o prezență sporadică; au fost observate exemplare izolate în Northland, Auckland și Waikato, recent și în Canterbury în zonele de coastă. Prezența în Canterbury, semnalată de D. J. Mahon (2007) este puțin surprinzătoare deoarece se considera pânaă acum că nu poate fi prezentă mai la sud de Hamilton (Waikato) întrucât este o planta mare iubitoare de căldură. Propagarea în Noua Zeelanda s-a făcut probabil doar pe cale vegetativă, sursa de infestare fiind deșeuri de grădină aruncate neglijent.

Aloe maculata (Aiton) Haworth [AS] – menționată de cele mai multe ori sub numele Aloe saponaria (Aiton) Haworth 1804 a fost colectată pentru prima dată în 1883 de unul din patriarhii botanici neozeelandezi, T. F. Cheeseman în Remuera (Auckland) și identificată ca Aloe latifolia (Haworth) Haworth (10). Am întâlnit planta în Wenderholm Regional Park, la
Aloe maculata
40 – 50 km nord de Auckland, la cca. 100 m de plajă, într-o zona ușor împădurită în iulie 2003. Era un grup superb de plante poate 40 sau 50, mai mari și mai mici, grupate semicircular în jurul unui copac bătrân. Aveau acolo și umbră și soare, protejate oarecum de ploaie – era o mică populație foarte bine așezată. Am colectat și eu una, de doar câțiva cm diametru, care între timp a devenit o linie de înmulțire vegetativă pentru câteva zeci de clone. Fiind o zonă cu vegetație controlată mica populație a fost eradicată pe la mijlocul anului 2004. Exemplare mai mult sau mai puțin izolate par să fie destul de frecvente în natură, lucru favorizat și de faptul că este de departe cea mai răspândită Aloe în cultivație. Sunt cunoscute însă și câteva populații importante - Mt Puheke în Peninsula Karikari și Tokerau Beach, Paihia (Northland), Auckland City și Insula Rangitoto (Auckland) iar în Insula de Sud alte câteva populații răspândite în zone de coastă din Canterbury și Christchurch. Este un exemplu tipic de plantă scăpată din cultivație.
Nu este menționată în literatura botanică Aloe arborescens Miller [AS] și ea foarte populara în cultivație, mai ales în
Aloe arborescens
grădinile de modă veche; am întâlnit însă o mică populație semisălbatică, rezistând aparent de câteva decenii bune într-o fostă gradină a unei locuințe abandonate în Auckland. Deși nu cred că are un potențial invaziv deosebit, o astfel de relicvă aflată cândva în cultivație poate scăpa definitiv în natură, cu atât mai mult cu cât populația în cauză se află în afara zonei urbane, practic într-un cadru natural.

Euphorbia mauritanica Linnaeus [AS] este probabil singura reprezentantă suculentă a acestui gen imens scăpată în natură deși multe alte specii arborescente, columnare sau care formează tufișuri dese de tulpini suculente lipsite de frunze sunt cultivate în aer liber. Câteva alte specii cu suculența marginală au fost semnalate însă sporadic în condiții de semisălbăticie (plantule formate spontan și necontrolat în relativă apropiere a unor plante cultivate) dar mai ales pentru Noua Zelanda marele pericol este faptul că foarte invazive sunt unele specii nonsuculente dar cu adaptări xerofite. Euphorbia mauritanica este cunoscută dintr-un singur loc – Whakatane (Bay of Plenty) unde există o mică populație la baza unei stânci. Numele plantei este rezultatul unei erori – la introducerea acesteia în Europa s-a crezut că provine din nord-vestul Africii (Mauritania).

Furcraea foetida (Linneus) Haworth 1812 [AMS] este o plantă cu comportament suculent marginal aparținând familiei Agavaceae, considerată a fi fost naturalizată între 1940 și 1970. Planta are o prezență sporadică în Insula de Nord în zonele de coastă dar este destul de răspândită în Insula Kawau (aparținând grupului de insule Kermadec).

Portulaca grandiflora J. D. Hooker [AMS] – celebra floare de piatră, cum este cunoscută în România, este prezentă în natură prin populații pestrițe afisând toată varietatea de culori ale florilor. Planta a fost semnalată pentru prima data de Healy în 1959 în Hagley Park (Christchurch) pentru ca în 1989 să fie întâlnită și în Raglan County (Waikato). Preferă solurile pietroase și însorite, dar nu este dependentă de expunerea marină așa cum se întâmplă cu multe plante suculente naturalizate in Noua Zeelanda. Suporta foarte bine geruri ușoare.

Portulaca oleracea Linnaeus 1753 [(11)], o plantă cu caracter suculent marginal, a fost semnalată încă din 1869 de T. Kirk și este răspândită în prezent pe toată Insula de Nord și apropape toată Insula de Sud (excepție făcând West Coast, Fiordland și Southland). Nu formează însă populații dense deși poate fi destul de frecvent întâlnită.

Salicornia europea Linnaeus 1753 [E] aparține famailiei Chenopodiaceae și este o ciudățenie – o plantă suculentă xerofit-halofită cu comportament de regulă anual în zonele de origine (nu întotdeauna în Noua Zeelanda) care populează zone de apă salmastră din estuare sau zone lagunare expuse fluxului, de regulă în condiții lacustre, alteori fixată direct de stânci dar în imediata apropiere a apei. Destul de rară, dar presărata aproape peste tot în zonele de coastă.

Senecio macroglossus De Candolle [AS] este o plantă cu caracter suculent marginal, mai degrabă cu puternice adatări xerofite, prezentă deocamdată într-o singură locație la Whangamu Bay (Northland), semnalată în 1996 de P. J. de Lange și monitorizată întrucât are un evident comportament invaziv. Deși nu se înmulțește în Noua Zeelanda (din fericire) decât vegetativ, tulpinile târâtoare se râspândesc rapid și înrădăcineazâ ușor sufocând vegetația joasă, comportament similar cu cel al Tradescantia fluminensis (J. M. Vellozo) [AMS] semnalată în 1919. Planta are un comportament suculent marginal dat de tulpinile sale târâtoare (este caracterizată de S.M. Timmins & H. Braithwaite ca fiind suculentă) și formează covoare dese pe rocile vulcanice din Mt. Eden (Auckland), locul unde a fost semnalată inițial, dar s-a extins și în alte zone adiacente. Este considerată o plantă invazivă extrem de periculoasă pentru că are o creștere extrem de prolifică în locurile umbroase. Chiar dacă nu formează semințe se înmulțește pe cale vegetativă extrem de eficient. Mai mult, este greu de distrus pentru ca fragmente de tulpină „revin” și după câțiva ani. Planta este combătută fără milă, întrucât distruge vegetația mică din jurul ei.

Senecio serpens G. Rowley [AS] (= Kleinia serpens) aparține familiei Asteraceae și a fost semnalată pentru prima dată în 1988 la Hunter’s Gully (Christchurch). Probabil aceasta nu este o prezență singulară – în 1996 a fost descoperită o populație foarte bine dezvoltată și aparent cu un comportament foarte invaziv în Somes Island (Wellington); deoarece insula este inclusă într-o rezervație naturală cu vegetație controlată această populație a fost eradicată în același an.


Un laborator natural – Insula Rangitoto

Insula vulcanică Rangitoto este un subiect de interes fie că vorbim de plante suculente sau nu. Fiind o apariție extrem de recentă (la scară geologică vorbind) insula oferă un excelent prilej de a studia pe viu dezvoltarea și diversificarea florei și faunei într-un mediu dominat până nu demult de câmpuri de lava (12). Insula a apărut în urma cu 600 – 700 de ani în urma unei serii de erupții susținute care au durat între 10 – 200 de ani, nu se cunoaște exact; oricum în momentul sosiri principalului val de colonizare maori (probabil pe la 1300) se crede ca vulcanul încă mai erupea (13). Chiar și după încetarea erupțiilor de lavă au mai existat un timp activități vulcanice (gaze, erupții de tephra) până în anii imediat urmatori expedițiilor lui Cook – posibil până la 1780 – 1790.

Insula a fost locuită mai întâi de triburi maori, apoi a existat și o mică comunitate europeană. A existat și o cariera de exploatare a pietrei precum și o inchisoare, detinuții fiind utilizați ca forță de muncă în carieră. Nici o dată însă numarul rezidenților (dacă exceptăm detinuții) nu a trecut de câteva zeci. Prin anii ’50 cariera era deja abandonată, închisoarea a fost desființată și puținii rezidenți au primit doar dreptul de folosința pe viață a casei lor și numai dacă o vor utiliza drept casa de vacanță (nu și rezidență permanentă); în prezent mai există doar 6 sau 7 astfel de case de vacanță private. A existat o tentativă (pentru că în final a fost abandonată) de a crea pe la 1915 o gradină botanică; un anume domn Wilson a început amenajările, este cunoscut faptul ca a adus printre altele și o serie de plante suculente. Exceptând zona micului port insula este nelocuită și orice tip de activitate umana este interzisă. Pentru a limita orice fel de influențe umane, chiar și traseele turistice se rezumă doar la jumătatea sudică a insulei (14).

Se nasc – pe bună dreptate – câteva întrebări: de ce atât de multe specii de plante suculente pe insulă, mai multe chiar decât în zona adiacentă Auckland sau alte centre ale colonizării europene timpurii? De ce au fost semnalate pe insulă atât de multe specii de plante suculente și mai puțin alți intruși – pentru că într-un habitat tânăr și în formare toate plantele sunt intruși puși pe acapararea habitatului (cca. 21 - 24 față de un total de puțin peste 200 de specii – din care 40 sunt ferigi)? Si mai ales – de ce unele plante suculente au fost naturalizate doar pe această insulă deși în alte zone există presiuni incomparabil mai mari care să favorizeze dispersia?

Pricipalele centre de presiune au fost (în general, nu numai în ceea ce privește plantele suculente) zonele tradiționale de colonizare europeană – Paihia și Bay of Islands (Northland), Auckland, Waikato, Bay of Plenty, Wellington, Canterbury, Christchurch și Otago. Defrișările, utilizarea agricolă a unor terenuri și întroducerea șn cultura agricolă a unor plante tradiționale, extinderea zonelor pentru pașune și întroducerea unor specii de iarbă europene, grădinile de lângă case sau (mai rău!) abandonarea unor așezări după ce toate acestea deja se pretrecuseră, nu au produs (cel puțin ca număr de specii prezente raportat la total) același impact ca în Rangitoto unde toate aceste intervenții umane s-au petrecut la o scară infinit mai mică.

Insula Rangitoto, peisaj


Într-un habitat încă insuficient așezat, încă instabil, orice plantă introdusă în mod artificial reprezintă un pericol mult sporit și poate găsi o sumedenie de nișe libere. Plantele suculente au găsit în Rangitoto un mediu extrem de favorabil deoarece:

− inexistența solului sau soluri sărace și foarte superficiale nu constituie un impediment pentru multe specii suculente care sunt perfect adaptate la astfel de soluri pietroase si foarte puțin organice și care pot crește doar ancorate de stânci;

− absența solurilor favorizează și o retenție redusă a apei chiar și în condițiile unor precipitații bogate de cca. 1100 – 1200 mm /an, un aspect care de asemenea favorizează plantele suculente, marea lor majoritate având adaptări xerofite;

−absența unor specii concurente (flora neozeelandază cuprinde în general puține specii care să poată concura direct cu speciile suculente obișnuite) nu face decât să favorizeze caracterul oportunist al majorității suculentelor;

Rangitoto are însă o importanță imensă pentru comunitatea stiințifică internațională pentru că este una din puținele insule vulcanice tinere în care fiecare etapă, începând cu
Populație de Crassula multicava pe Insula Rangitoto
colonizarea cu licheni a câmpurilor de lavă bazaltice sau de scoria și pânș la formarea unor păduri tinere, poate fi observată în detaliu. Pentru acest motiv cred că prezența lor pe insulă este inoportună și cred că încercările de eradicare (sau de limitare drastică a prezenței lor) sunt pe deplin justificate. În final o listă (nu știu cât de completă) a speciilor deplante suculente care au reușit să scape în natura în Rangitoto: Agave americana (prezență incertă în prezent, este însă în continuare o prezență confirmată în alte insule din Golful Hauraki), Aeonium ciliatum și Aeonium cf. ciliatum (exemplare izolate), Aeonium arboreum (o posibilă perpetuare a erorii lui Healy?), Aeonium undulatum (câteva exemplare izolate), Aeonium x floribundum (o populație localizată dar bine așezată în imediata apropiere a nivelului maxim al fluxului, Aloe maculata (reprezentată de câteva populații importante, seîncearcă limitarea extinderii), Bryophyllum delagoense (o singură populație, dar bine așezată, Bryophyllum pinnatum (nu foarte răspândită dar având un potențial invaziv imens), Carpobrotus edulis (frecventă și răspândită în zona țărmului), Crassula coccinea (mai ales în zona portului, persistentă), Crassula multicava (foto18)(frecventă, mici populații sunt răspândite peste tot în zonele de coastă, mai ales în zona portului – puțin probabil că eradicarea să reusească), Crassula orbicularis (o „endemică” recent descoperită), Crassula sarmentosa (câstigând ușor-ușor teren, agrează blocurile de lavă), Crassula tetragona (nu foarte răspândită, dar formând deja populații localizate importante), Echeveria secunda (nu foarte răspândită, dar persistentă; posibil și Echeveria elegans?), Echeveria multicaulis (identificare discutabilă, oricum probabil foarte rară dar aparent și ea prezentă numai in Rangitoto), Echeveria setosa (rară, prezentă numai în Rangitoto), Kalanchoë daigremontiana x Kalanchoë tubiflora (în aparență rară), Sedum album, Sedum acre (destul de frecventă), Sedum forsterianum, Sedum reflexum. Chiar și numai atât… și tot ajungem la 11 - 12% din totalul speciilor prezente în Rangitoto, ceea ce este un procentaj imens! (15)







Eduart Zimer,
Auckland, Noua Zeelanda
Septembrie 2007



Referințe bibliografice


H. H. Allen − Flora of New Zealand (The updated electronic version, Vol. 1, 2004 -  HYPERLINK "http://floraseries.landcareresearch.co.nz" o "http://floraseries.landcareresearch.co.nz" http://floraseries.landcareresearch.co.nz );

R. J. Chinnock – Natural Hybrids between Disphyma and Carpobrotus (Aizoaceae) in New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 10, 1972);

A. E. Esler - The Naturalization of Plants in Urban Auckland (Parts 1 to 5) (New Zealand Journal of Botany, Vol. 25 & 26, 1987 -1988);

P. J. Garnock-Jones – Checklist of Dicotyledons Naturalized in New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 19, 1981);

D. R. Given - Checklist of Dicotyledons Naturalized in New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 22, 1984);

A. J. Healy – Contributions to a Knowledge of the Adventive Flora of New Zealand – Part VIII: The “Succulent” Element of the Adventive Flora. (Transactions of the Royal Society of New Zealand, Vol. 87, Parts 3 and 4, 1959);

P. B. Heenan & al. – Checklist of Dicotyledons and Pteridophytes Naturalized or Casual in New Zealand: Additional Records 1994 – 1996 (New Zealand Journal of Botany, Vol. 36, 1998);

P. B. Heenan & al. – Checklist of Dicotyledons, Gymnosperms and Pteridophytes Naturalized or Casual in New Zealand: Additional Records 1997 – 1998 (New Zealand Journal of Botany, Vol. 37, 1999);

P. B. Heenan & al. – Checklist of Dicotyledons, Gymnosperms and Pteridophytes Naturalized or Casual in New Zealand: Additional Records 1999 – 2000 (New Zealand Journal of Botany, Vol. 40, 2002);

D. J. Mahon – Canterbury Naturalized Vascular Plant Checklist (Canterbury Department of Conservation - Version June 2007);

New Zealand Plant Conservation Network (2005 - 2007) ( HYPERLINK "http://www.nzpcn.org.nz" o "http://www.nzpcn.org.nz" www.nzpcn.org.nz );

W. R. Sykes - Checklist of Dicotyledons Naturalized in New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 20, 1982);

S. M. Timmins & H. Braithwaite - Early Detection of Invasive Weeds on Island (2002 sau mai recent);

C. J. Webb, W. R. Sykes, P. J. Garnock-Jones - Flora of New Zealand (The updated electronic version, Vol. 4, 2004 –
 HYPERLINK "http://floraseries.landcareresearch.co.nz" o "http://floraseries.landcareresearch.co.nz" http://floraseries.landcareresearch.co.nz );

C. J. Webb & al. – Checklist of Dicotyledons (…) Naturalized in New Zealand: Additional Records and Corrections (New Zealand Journal of Botany, Vol. 27, 1989);

E. C. Zimer – Plante suculente naturalizate in Noua Zeelanda ( HYPERLINK "http://www.cactusi.com" www.cactusi.com Cactus Romania, 2005);

E. C. Zimer - Succulent plants from down under - Disphyma australe and its natural hybrids (Kaktusy I Inne, 2007 – in print);

E. C. Zimer - Succulent plants from down under – Adventive Plants (Part 1) (Kaktusy I Inne, 2007 – in print).





Asociatia Aztekium. Cactus Satu Mare
http://www.aztekium.ro

Adresa paginii:
http://www.aztekium.ro/modules.php?name=Content&pa=showpage&pid=45