Geneză



Apariția cactușilor, un exemplu de adaptare

Alexandru Tar
Satu Mare,
10 noiembrie 2007

După presupuneri teoretice, evoluția plantelor suculente ar fi început undeva prin mezozoic, la sfârșitul jurasicului, cu aproximativ 136-160 milioane de ani înainte, când apar primele modificări morfologice la unele plante din zonele tropicale cu climă mai uscată, modificări care ajută la supraviețuirea acestora în perioadele de secetă. Aceste prime modificări se manifestă prin formare de tulpini suculente care rețin și depozită apa. Aceste tulpini suculente evoluază cu timpul apărând coaste, proeminențe care protejează tulpina împotriva încălzirii și evaporotranspirației excesive. Procesul de evoluție va duce treptat la dispariția totală a frunzei. În locul frunzei apar formațiuni de firișoare și țepi care la rândul lor protejează tulpina. Funcția de asimilație a frunzei este preluată de epiderma plantei.

În paleozoic supercontinentul Gondwana se situa aproximativ între ecuator și extremitatea sudică a planetei. Clima caldă din perioada paleozoicului a facilitat dezvoltarea unei vegetații abundente. La sfârșitul paleozoicului se presupune a se fi instalat o perioadă glaciară globală care duce la dispariția unei însemnate părți a acestei vegetații. În mezozoic se produce o încălzire globală, care în triasic va favoriza dezvoltarea angiospermelor astfel ca în jurasic acestea să ajungă în poziție dominantă.

Tulpinile suculente apar pe supercontinentul Gondwana înainte ca acesta să se fi fragmentat în continentele actuale (America de Sud, Africa, Madagascar, Antarctida, India, Australia, Noua Zealandă, Noua Guinee).

Apariția noilor continente duce la creara de condiții specifice fiecărui dintre acestea. Schimbările climaterice permit supraviețuirea unor indivizi care se adaptează repede la factorii de mediu din zonele semideșertice ce se formează. După unirea actualelor continente sud american cu cel cu cel nord american - desprins din vechiul supercontinent Laurasia - tulpinile suculente care se adaptează la noile condiți vor evolua, formând familia Cactaceae. Expansiunea și ulterior retragerea calotelor glaciare va delimita aria de întindere a familiei atât în nordul cât și sudul noului continent

Pe continentul african schimbările climaterice apar în alte perioade geologice, surprinzând tulpinile suculente în alte stadii de dezvoltare ceea ce va favoriza dezvoltarea altor familii.

Urmași vegetației suculente a fostului supercontinent se regăsec astăzi pe mai multe din noile continente. Aria actuală de răspândire a genului Rhipsalis, considerat alături de Pereskiopsis un gen de cactus preistoric, susține această ipoteză. Răspândirea genului în afara continentului sud american este prezentă prin Rhipsalis baccifera ( J.S. Mueller ) Stern, sinonim Rhipsalis crassutha (sau crassytha) Gaertner. Guillaumet semnalează în 1972 existanța speciei în Madagascar, Newton în 1974 în Kumasi, Ghana., Barthold în 1977 în Camerun.

Fosile de cactuși, recunoscute și acceptate nu s-au găsit până în prezent. În 1944, în statul Utah în straturile geologige datate din eocen s-a găsit o fosilă de plantă despre care s-a presupus a fi cactus, denumită ca Eopuntia douglasii dar nu s-a ajuns la o părere unanim acceptată în privința ei, mulți cercetători constestând ca aceasta să fi fost cactus.

CACTUȘII ÎN EUROPA

Se presupune că primii cactuși ar fi fost aduși pe continentul european de Cristofor Columb drept cadou pentru familia regală. Apar și denumiri populare; cei globulari „spini în formă de pepene” iar cei columnari „ spini în formă de torță”.

Primele plante sunt aduse de pe insulele din Marea Caraibe, primul loc de debarcare a lui Cristofor Columb. Plantele mature aduse de pe „noul continent” nu trăiesc însă mult timp, se acomodează greu cu noile condiții.

Încep să apară și primele descrieri și încadrări botanice. În 1571 Petrus Pena și Matthias L’Obel în lucrarea lor „Stirpium adversia nova” publicată la Londra, fac deja referire la existența unei plante în formă de pepene, cu spini, în grădina farmacistului englez Morgan. Este prezentată în lucrare o schiță a fructului și a plantei, fiind încadrată de ei în familia Echinomelocactos, denumită Melocarduus Echinatus, din Indiile de Vest, care este de fapt un Melocactus. În lucrarea lor apare și denumirea de Cerexus atribuit unei plante columnare, fiind descrisă și prezentată în desen. Este descrisă și desenată în continuare o plantă cu multe ramuri în forma de smochine, denumită în lucrare ca Indorum tune ficifera, despre care spun că sunt cultivate în grădinile mănăstirii Montpellier pentru fructele lor dar care cresc deja și în Spania, Franța, Italia (paginile 376, 453-454). Este vorba de Opuntia. În secolele următoare apar tot mai multe lucrări botanice în care sunt prezentați cactuși. În secolul XVIII, Carl Linné generalizează denumirea de cactus.

În secolul XIX apar primii cercetători de cactuși și primele lucrări de clasificare a acestora.

În acest secol numărul speciilor de cactuși aduse în Europa începe să crească mai ales după expedițiile efectuate în sudul Statelor Unite și Mexic de baronul W. Karwinsky și de F. Poselger în prima jumătate a secolului. De numele lor se leagă descoperirea și descrierea mai multor genuri. Zonele vestice ale Americii de Sud sunt cercetate de Alexander von Humbold, Thomas Coulter, zonele centrale ale continentului de dr. Otto Kunze. În primul deceniu al secolului, principele Josef de Salm-Dyck, pasionat de botanică și în special de plantele suculente, construiește la castelul de Dyck o seră unde adună o frumoasă colecție de plante suculente și cactuși, care va supraviețui până în perioada primului război mondial. În 1835 scrie lucrarea Monographia generum aloes et mesembryanthemi, iconibus illustrata despre plantele suculente iar în 1850, Cacteae in Horto Dickensi cultae în care face o descriere și clasificare a cactușilor din colecția sa. Spre sfârșitul secolului se intensifică comerțul și interesul pentru cactuși, aparând primii comercianți consacrați. Apar primele asociații de colecționari.

La începutul secolului XX crește pasiunea pentru cactuși, dar aviditatea de bani și de senzațional a comercianților, a celor care adunau plante din natură, va duce în deceniile următoare la o situație haotică în nomenclatura cactușilor. Cei care adunau plante din natură nu specificau și nu țineau cont de locurile de origine a acestora, fapt ce va face ca în multe cazuri varietăți, forme locale ale unei specii să primească statut de specie.





Bibliografie:

  • Ing.Sorin Copăcescu, Dr.ing. Bodan Bobărnac, Valeriu Grigoraș, Cactușii, Editura Scrisul românesc, Craiova1984
  • Ing.Sorin Victor Copăcescu, Cactușii. Monografie. Editura Ceres, 2001 București
  • Colecția : „Aztekium-Revista colecționarilor de cactuși ”, 1998-2000, Satu Mare
  • Internet :
  • www.rhipsalis.com
  • www.uni-mannheim.de
  • www.wikipedia.org




Asociatia Aztekium. Cactus Satu Mare
http://www.aztekium.ro

Adresa paginii:
http://www.aztekium.ro/modules.php?name=Content&pa=showpage&pid=8