Asociatia Aztekium
. Istoric
. Fondatori
. Statut
. R.O.I.
. Conducerea
. Fonduri
. Colectionari
. In memoriam
. Expozitii
. Băișoara
. Premiatii asociatiei
. Linkuri

Revista asociației

Newsletter Aztekium

Discuții despre cactuși și viața asociației

Foto

Vânzări, cumpărări

Cactușii
. Geneză
. Clasificare
. Componentele denumirii
. Sistematica cactușilor
. Convenția CITES

Pentru cine nu stie
. Ce sunt cactușii ?
. Primi pași
. Îngrijirea cactușilor
. Udarea
. Transplantarea
. Amestecul de pământ
. Înmulțirea cactușilor
. Pregătirea semintelor
. Iernare, boli, dăunători
. Curiozități
. Aclimatizarea cactușilor
. 10 greșeli frecvente
. Alte 10 greșeli frecvente

Articole despre cactusi si plante suculente
. Orostachys spinosa
. Plante suculente
. Sera noastra
. Varsta cactusilor
. Udare și uscare
. Cactusii și compostul
. Inteligența plantelor(pdf)
. O înflorire neobișnuită
. Un colț cu suculente
. Aeonium 'Rangitoto'
. Temperaturi de iernare
. Suculentele carpatilor I
. Suculentele carpatilor II
. Un suculent halofit
. Colecție de Tillandsia
. Itinerar brazilian
. Genul Mammillaria
. Aloe variegata
. Colonii de Aeonium
. Alpinarium
. Cactusi deosebiti
. Digitostigma
. Însămânțarea cactusilor
. Altoirea
. Aloe vera
. Suculente naturalizate I
. Suculente naturalizate II


Cronologia sistematicilor


Istoria sistematicilor familiei Cactaceae

Prof. Dr. W. Barthold

Bonn

 

Prezentarea cronologica a sistematicilor familiei Cactaceae urmareste o analiza, pe baza cunostintelor de azi, a legaturilor si asemanarilor dintre ele.

Carl von Linné, Philip Miller, A.H.Haword, Augustin Pyramus de Candolle

În prima editie din 1753 a „Species plantarum”, la „CLAISIS XII: ICOSANDRIA MONGYNIA”, Carl von Linné recunoaste existenta unui singur gen, Cactus cu 22 de specii. Pe baza semnalmentelor morfologice, împarte genul în trei clase: „Echio-Melocacti subrotundi” (cactusi columnari si sferici), „Cerei repentes” (cactusi epifiti) si „Opuntiae compressae” (Opuntia, Pereskia, Epipyllum). Este greu de înteles pe ce criterii a adunat Linné acesti taxoni sub numele de Cactus. La acea data avea deja la dispozitie genuri consacrate si recunoscute ca Cereus (Herman,1698), Pereskia (Plumer, 1703) si Opuntia (Tournefort,1716). Philip Miller în „Dictionary of gardening” (editia a 4-a, 1754, respectiv a 8-a, 1768, dupa denumirile lui Linné) reia denumirile vechi a le genurilor si ulterior în 1812 A.H.Haword din Chelsea le întregeste cu Mammillaria si Epiphilum. La Paris, A.P.de Candolle aduna cunostintele epocii sale în lucrarea monumentala „Prodromus” (3 volume, 1828), recunoscând 7 genuri cu 174 de specii. Ordinul creat de el (Ordnung 89; Cactaceae) îl împarte în doua grupe de genuri: „Tribus Rhipsalideae” (include numai genul Ripsalis) si „Tribus Opuntiaceae” (cuprinde toate celelalte). Semnificativ din punct de vedere istoric este aceasta separare în cadrul Cactoideae a genului epifit, originar din mai multe linii de dezvoltare, de celelalte genuri care prezinta o linie de evolutie oarecum comuna. Acesta separare a supravietuit prin Berger (1929) pâna la Backeberg(1966).

Josef Marie Franz von Salm-Reiffer-Dyck

În lucrarea sa publicat în 1850 intitulata „Cacteae in horto dyckensi cultae” contele Salm-Dyck, bazându-se pe cea mai reprezentativa colectie de plante suculente a epocii, situata în castelul Dyck de lânga Düsseldorf, îsi prezinta cunostintele proprii. Utilizeaza, asemenea lui de Candolle o împartire artificiala, în doua grupe, bazata însa pe floare si nu pe asemanare: cu flori plate „Cacteae rotateae” (include Rhipsalis, Opuntia si Pereskia), si cu flori tubulare „Cacteae tubuloseae” (aici se includ restul Cactoideae-lor). Salm-Dyck recunoaste 20 de genuri, pe care le împarte în 7 grupe de genuri, partial recunoscute si astazi. Aceste grupe sunt: Melocacteae, Echinocacteae, Cerestreae, Phylocacteae, Rhipsalideae, Opuntieae, Pereskieae.

Karl Moritz Schumann

În primul deceniu al activitatii lui Adolf Engler la Muzeul de istorie a botanici din Berlin, apare lucrarea lui Karl Moritz Schumann intitulata „Gesamt Beschreibung der Kakteen” (Neudamm 1897-99; cu completari pâna la 1903), lucrare proeminenta despre cactusi. Prin viziunea sa larga despre genuri, Schumann s-a tinut în mod conservator de cele 20 de genuri alcatuite de Salm-Dyck. L-a largit doar cu genul Wittia Schumann, în 1903. Sistematica alcatuita de el este singura acceptataîn zilele noastre. A împartit cactusii în trei grupe naturale mari: Peireskioideae, Opuntioideae, Cereoideae (= Cactoideae). Ultima grupa a împartit-o în trei grupe de genuri: o grupa cuprinde genuri cu aceeasi linie de dezvoltare (monofiletica), Mammillarieae (include Mammillaria, Pelecyphora si Ariocarpus) si Rhipsalideae (include Rhipsallis, Pfeiffera, Hatiora), celelalte genuri de forma sferica si columnara, inclusiv Epiphyllum si Schlumbergera fiind incluse în grupa artificial creata. Echinocacteae, a treia grupa este mentinuta pentru genuri de Cereus si Echinocactus, linie de dezvoltare polifiletica.

Alwin Berger

Alwin Berger a fost administratorul Gradinii Botanice din La Mortola (Ventimiglia, Italia) având posibilitatea studierii florilor si fructelor mai multor genuri de cactusi columnari. La scurt timp dupa moartea lui Schumann, Berger împarte uriasa grupa de Cereus, alcatuita de Miller, în 18 subgenuri „naturale” (Berger, 1905) pe care ulterior Riccobono (1909) si în primul rând Britton si Rose le ridica la rangul de gen. Berger (1926 si 1929) a preluat teoria lui Schumann de împartire în trei grupe a familiei Cactaceae si referitor la subfamilia Cereoideae (= Cactoideae) a aplicat conceptiile lui de Candolle (1828) referitoare la defalcarea pe genuri. Berger era adeptul unei viziuni foarte largi despre conceptia de gen, dar cu toate caîntre timp apare sistematica lui Britton si Rose care cuprinde deja 124 de genuri mici, el recunoaste doar 41 de genuri. Consecinta acestui conservatorism apare în momentul dezvoltarii grupei de gen Cereae în cele 4 subgrupe: grupa naturala Phylocactae (Epiphyllum si Discocactus în conceptia actuala) si Mammillarieae (delimitat ca la Schumann,1899, ca si Cereinae) însumeaza toate genurile columnare sub denumirea de Cereus, ca si toate genurile globulare sud-americane ca Echinopsis, Lobivia, Rebutia, Ariequipa si grupa de subgen Echinocacteae. Subgenul Echinocacteae cuprinde toate celelalte genuri globulare inclusiv genul Echinocactus. Berger (1929: VII pag. 17 si 18) precizeaza ca genul Echinocactus ar fi o grupa de dezvoltare polifilitica, sustinerea ei fiind de ordin practic, defalcând subgenul în felul urmator: la Trichocereae se încadreaza Eriosyce, Neoporteria, Oroya, Matucana, Parodia, Malacocarpus, Notocactus, Copiapoa, Pyrhocactus, Austrocactus, Frailea; la Gymnocereae Gymnocalycium si în final la Pachycereae restul cactusilor globulari mexicani si nord-americani. Berger a fost primul care a recunoscut împartirea naturala a cactusilor dar si-a umbrit aceasta descoperire prin sustinerea ferma a doua mari genuri: Cereus si Echinocactus.

Nathaniel Lord Britton; Iosef Nelson Rose

Amândoi au început sa studieze familia cactusilor în 1904 cu sprijinul material al Institutului Carnigie. Au explorat cele mai cunoscute zone cu populatii de cactusi din America si au vizitat cele mai importante ierbarii din Europa. Rezultatul acestor vizite a fost o monografie, „The Cactceae” în patru volume editata la Washington între 1919 si 1923. Acesta lucrare poate fi considerata drept piatra de temelie în sistematica cactusilor. Britton si Rose au fost primi care au aplicat conceptia genurilor mici, conceptie ulterior largita prin Backeberg. Au descoperit si descris un numar mare de taxoni; 124 de genuri, între care si multe subgenuri ale lui Berger, 1235 de specii. Împartirea familiei cactusilor s-a facut pe principiul elaborat de Schumann dar cele trei grupe naturale aici primesc rangul de subfamilie. În familia Cereae (= Cactoieae) alcatuiesc 8 grupe de subgenuri din care doar 3-4 sunt grupe naturale, dupa cum urmeaza:

I. Cereanae include cactusii columnari;
II. Hylocereanae versiunea actualei grupe naturale Hylocereanea, cu exceptia celor care prezinta ramificatii aplatizate;
III. Echinocereanae grupa artificial creata, incluzând Echinocereus si aria de înrudire la Echinopsis;
IV. Echinocactanae grupa artificial creata dintr-o fractiune din grupa nordica a Cacteae si majoritatea speciilor globulare din Trichocereae-Notocacteae;
V. Cactanae grupa artificiala incluzând plantele cu cefaliu;
VI. Coryphanthanae grupa monofiletica cuprinzând o parte nordica din Cacteae;
VII. Epiphyllanae grupa incluzând Hylocereae-Phylocacteae cu ramificatii aplatizate si Ripsalis cu flori mari;
VIII. Rhipsalidaneae grupa monofiletica pentru Ripsalis cu flori mici.

Monografia alcatiuita de Britton si Rose se claisifica si la aceasta data, din punct de vedere al exactitatii ca o lucrare neîntrecuta. Trebuie totusi remarcat ca lucrarile acestor autori nu se ridica la nivelul atins de Backeberg din punctul de vedere al taxonilor.

Curt Backeberg

Curt Backeberg a început studiul locurilor de bastina al catusilor în 1929, abordând aceasta tema din punctul de vedere al amatorului. Ulterior ca administrator al mai multor colecti mari va acumula cunostinte vaste în domeniu. Bazele sistematicii sale le prezinta în 1942, pe care ulterior le prelucreaza în lucarea sa in 6 volume „Die Cactaceae” publicat între 1958-1962, si le sistematizeaza in „Kakteenlexicon” editat în 1966. Principiul de baza al sistematicii realizate de el este o continuare a lucrarii lui Berger cu care, în ultimii ani de viata al acestuia, a avut legaturi personale. A aplicat si principiile lui Britton si Rose despre genurile mici si astfel a largit familia cactusilor la 233 de genuri si peste 3000 de varietati. Împartirea lui Backeberg este simpla si clara, bazându-se pe cele trei subfamilii ale lui Schumann. Subfamilia Cereoideae (=Cactoideae), pe baza principiilor elaborate de catre de Candollle si Berger este împartita în doua grupe:

Hylocereae - include tosi catusii epifiti
Cereeae - include toti cactusii care traiesc pe pamânt.

Grupa Cereeae este defalcata în doua sectiuni: grupa sudica numita „Semitribus Austrocereeae” si grupa nordica numita „Semitribus Boreocereeae”. Ambele semitriburi la rândul lor vin împartite în functie de aspectul plantelor: în sud cele columnare în subgenul „Austrocereinae” iar cele globulare în subgenul „Austrocactinae”; în nord cele columnare în subgenul „Boreolereinae” iar cele globulare în subgenul „Boreocactinae”. În continuare defalcarea se face prin compararea sirurilor de genuri si subgenuri care duce la o inflatie de taxoni care în foarte multe cazuri nici nu este acceptabil din punct de vedere al nomenclaturizarii. Împartirea lui Backeberg se bazeaza pe principiul conform caruia familia Cactoideae s-a dezvoltat cândva în regiunea caraibelor de unde s-a întins spre nord si sud, formând forme specifice în functei de specificul zonelor.
Clasificarea simplista, artificiala a lui Backeberg s-a bucurat si se bucura de simpatie în rândul amatorilor dar este aproape unanim respinsa de specilistii din botanica. Din cele 80 de genuri descrise de el foarte multe au disparut, în sistematicile actuale regasindu-se doar câteva. Cu toate criticile si reprosurile ce i se aduc, opera lui Curt Backeberg, prin observatiile sale facute la fata locului si descrierile prezentate, ocupa un loc deosebit în istoria stiintei despre cactusi.

Franz Buxbaum

Botanistul austriac Franz Buxbaum a început sa studieze cactusii în aceeasi perioada cu Backeberg si înainte de cel de-al doilea razboi mondial a avut deja lucrari publicate în domeniu. Sistematica alcatuita de el se bazeaza pe studiul si observatiile asupra florilor si semintelor. Lucrarea sa de baza apare în 1956, „Pflanzenfamilie der Kakteen” (Endler & Buxbaum), anterior în 1953 aparându-i lucrarea „Pregatiri pentru un sistem filogenetic” ca o prefata a celei ce va urma. Dupa moartea lui I.Endler lucrarea mai apare de doua ori, a treia editie din 1974 fiind cea mai moderna sistematica despre cactusi, fiind completata cu obsevatii noi. Pornind de la împartirea lui Schumann, Buxbaum face o sistematica a subfamiliei Cactoideae (eliminând denumirea incorecta din punct de vedere taxonomic Cereiodeae) aplicând principiile despre dezvoltare ale lui Berger, împartindu-l asemenea lui Britton si Rose, în subgrupe de acelasi rang. Descrie noua grupe de genuri, în majoritate naturale:

1. Leptocereeae - grupa de genuri asemanatoare dar cu linii de evolutie diferite, incluzând genuri sud-americane, Leptocereus-Neoabbotia, „browingioizi” Neoraimondia-Neocardenasia, „trichocereoizi”, Eulichnia, Eriosice, Samaipaticereus.
2. Hylocereeae - grupa cu linii de dezvoltare multiple care se compune din genuri de epifiti Rhipsalideae si Philocacteae si „echinocereozi”, Harisia, Acanthocereus-Dendrocereus, Peniocereus-Nyctocereus si probabil „trichocereoid”-ul Brachycereus.
3. Pachycereeae - cuprinde columnare de talie mare din regiunile nordice, în cadrul cunoscut si aztazi.
4. Browingieae - cuprinde genul Browingia întro viziune mai larga
5. Cereeae - cuprinde subgrupa de cereoizi, inclusiv Jasminocereus, Austrocephalocereus, Stephanocereus si Arojadoa.
6. Trichocereeae - cuprinde mai ales columnare din Notocacteae
7. Notocacteae - cuprinde globulare din Notocacteae, inclusiv Melocactus si Astrophytum.
8. Echinocereeae - cuprinde genurile de Echinocereae în sensul cel mai restrâns plus genurile de columnare mici, suple, „pachycereoizi” ca Bergerocactus, Machaerocereus si Rathbunia.
9. Cacteae - (exclus genul Astrophytum, dar acceptata si în conceptia actuala)

Buxbaum îsi împarte grupele de genuri întro serie de grupe de subgenuri si în unele cazuri pe linii de genuri. Împartirea realizata de el sta la baza conceptiilor sistematice actuale. Si-a aparat permanent lucrarile realizate fata de ale lui Backeberg, în multe cazuri utilizând metode neconventionale. O noua editei a sistematicii lui Buxbaum, largita pe genuri ulterior descoperite, putin modificata de cea originala, a fost editata de A.C. Gibson si P.S. Nobel în 1986; cele noua grupe de genuri le-au fost asezate în ordine alfabetica si au recurs la urmatoarele modificari: genul Astrophytum, asemenea lui Backeberg a fost încadrat la Cacteae, genul Melocactus, la propunerea lui Berthold din 1979 a fost inclus la Cereeae. Grupa Echinocereeae cuprinde doar genul Echinocereus,celelalte genuri incluse anterior fiind trecute la grupele Leptocereeae, Hylocereeae, Pachycereeae. Grupa Ripsalideae a fost complet despartita de epifite, ca si la Berger si inclusa în grupa Notocacteae. Trecând cu vedere faptul ca Ripsalideae este alaturi de Cacteae una din unitatile de gen destul de greu de definit, din punct de vedere taxonomic aceasta reasezare nu constitue o solutie ideala, deoarece grupa de genuri Notocacteae F. Buxb. ar trebui renuntata în favoarea grupei Rhipsalideae a lui de Candolle.

David R. Hunt

David R. Hunt a preluat realizarea sisitematicii despre cactusi în volumul al doilea a lui I. Hutchinson „Genera of Flowering Plants” realizataîn 1974. Sistematica realizata de el a fost antagonica fata de cele realizate de Backeberg si Buxbaum, considerate mult prea complicate. Drept baza de pornire a folosit sistematica realizata de Britton si Rose cu unele modificari. În situatia data, din punctul de vedere al taxonomului a fost solutia cea mai adecvata. Utilizând chei de determinare bine conturate, dicotomice. Aceasta împartire devenea însa una artificiala în cazul dezvoltarii concludente. Acest fapt a fost cunoscut si de autor, nerevendicându-si dreptul asupra denumirii de „sistem filogenetic”.
Hunt a împartit familia cactusilor în trei grupe de genuri, grupa Cacteae defalcând-o doar în doua subgenuri (Cereinea si Cactinea)
Subgenul Cereinea include trei grupe:

o Grupa A - include în marea majoritate columnare
o Grupa B - include plantele epifite (Hylocereus, Ripsalis)
o Grupa C - include trichocereoizii columnari si globularele deduse din acest gen, care se situeazaîn jurul genului Echinopsis.

Subgenul Cactinea cuprinde celelalte plante globulare, subgenul la rândul sau fiind defalcat în trei grupe:

o Grupa A - incude genurile de trichocereoizi globulari marginase cu Notocactus si Neoporteria
o Grupa B - include genurile Discocactus si Melocactus (este identica cu grupa Cactaneae a lui Britton si Rose).
o Grupa C - include în viziunea actuala Cacteae de la nord, inculzând aici si genurile de notocactoizi Copiapoa si Gymnocalycium.

Importanta lucrarii lui Hunt se manifesta prin caracterul sau practic si taxonomic si nu prin valoarea sa filogenetica. Dupa studii taxonomice aprofundate, recunoaste existenta a 84 de genuri cu 2000 de specii, oferind astfel tuturor sirul Ariadnei, pentru a iesi din labirintul suprastructurat al clasificarii nemtesti. Acesta tendinta continuata a dus la recunoasterea astazi a 90 de genuri (Hunt si Taylor 1986).

 

Traducere cu acordul traducatorilor si al redactiei
Ioan Nevezi
Baia Mare

 

 

Bibliografie:
Kaktusz-Vilag nr. 1 - 4/2001 M.K.O.E Budapesta

 



Imprimă  Imprimă





Copyright Asociația Aztekium Asociatia Aztekium. Cactus Satu Mare Toate drepturile rezervate.

Publicat la data de: 2007-10-21

[ Înapoi ]