Pagina: 1/2
ing.Constantin Vasile Latiș
Satu Mare,
20 noiembrie 2007
SISTEMATICA DREPT EXPLICAȚIE
Cel care a pus bazele taxonomiei și sistematicii moderne, Carl von Linné
(1707-1778) pe adevăratul nume Carol Ingemarson, botanist, fizician și zoolog
suedez, profesor de botanică și directorul Grădinii Botanice din Upsala (Suedia),
în anul 1753 în lucrare sa : „Species plantarum”, clasifică lumea vegetală în 24
de clase (23 clase de plante cu flori și o clasă fără flori), sistematizând
astfel peste 10.000 de plante. Utilizând sistematica Linneană vom constata că
familia Cactaceae este parte a acesteia exprimată prin structura florii.
- Plante cu corpul diferențiat în cele 3 organe: rădăcină, tulpină și frunze,
asemenea celor de la plantele cu flori. Organele sexuale compuse din stamine și
pistile sau din ovule (muguri de sămânță), care mai adeseori sunt înconjurate de
un înveliș floral. Ovulele sunt așezate între scvame deschise, sau sunt închise
într-o cavitate: ovar, format din concreșterea carpelelor, pistilelor. Ca
element de reproducere au sămânța, în care se pot observa deja primele urme ale
plantei tinere.
Grupa Embryophytha syphonogama (Phanerogame, Anthophyta)
Subgrupa Angiosperme
-
Învelișul floral compus dintr-un perigon simplu care este sepaloid,
necolorat sau petaloid, sau diferențiat în învelișul extern: caliciu și
învelișul intern: corolă. Corola își are petalele cu totul libere între ele
(dialypetalae), rareori sunt concrescute la bază pe mică distanță, sau în
urmă învelișul floral prin degenerare devine simplu. Staminele inserate pe
receptacol sau concrescute cu ovarul, întărite la receptacolul concav, în
unele cazuri concrescute cu corola.
Clasa Dycotyledonae
-
Învelișul floral dublu, compus din caliciu și corolă. Caliciul, precum
și corola pluripepală. Caliciul uneori constă numai dintr-o dungă (margine)
neînsemnată, din dințișori sau din peri.
Subclasa Archiclamydeae
Tribul Dialypetalae
Ordinul Mono-Polygynie
-
Plante cărnoase, suculente, perene, uneori de dimensiuni mari (25 m.),
cu frunzele reduse la solzi sau transformate în spini. Tulpinile cilindrice,
muchiate sau turtite, servesc pentru asimilație și ca rezervor de apă. Flori
actinomorfe sau zigomorfe, cu numeroase tepale petaloide, colorate viu.
Androceul are stamine numeroase. Pistilul este format din mai multe carpele
concrescute într-un ovar inferior și unilocular cu numeroase ovule.
Polenizare entomofilă. Fructul este o bacă.
Familia Cactaceae
Deși ș-a bazat sistematica pe structura florii, Linné nu a înțeles natura
sexualității la plante. Ori noi, astăzi tocmai asta vom face, vom utiliza
sistematica Linneană în a demonstra existența seminței ca mijloc de reproducere.
Pentru mine, încă de pe băncile școlii, sistematica , un subiect prea puțin
agreat de către colecționari, a început cu Flora pentru determinarea și
descrierea plantelor ce cresc în România, lucrare ce a avut ca autor pe marele
botanist Iuliu Prodan , lucrare apărută la editura Cartea Românească S.A., Cluj,
1923. Prin această lucrare am înțeles modul de diferențiere a vastității
componentelor lumii vegetale și posibilitățile de reproducere. În urmă cu zece
ani, când am intrat în lumea colecționarilor de cactuși, pentru a-mi satisface
dorința de a mă ridica cât mai aproape de nivelul de cunoaștere și dimensiunea
colecțiilor celor pe care i-am avut ca reper (domnii Mircea Savu, Ioan Nevezi,
Alexandru Tar , Iosif Harangi, Vasile Polyak - Sătmăreni de-ai mei - și István
Lörincz - un Băimărean ce a urmat în gestionarea responsabilă a rămășițelor
colecției Vida Geza), am fost pus în situația de a revedea noțiunile de botanică
acumulate în tinerețe și de a studia literatura specifică care îmi era
accesibilă. Așa am ajuns, după ce am bătut toate librăriile (și erau numeroase
încă pe acea vreme) fără a găsi lucrarea mult dorită, la Biblioteca
Universitarilor din Cluj-Napoca unde singura lucrare ce mi-a putut fi oferită a
fost cea a dlui prof. Petre Dobrotă – Kaktuszok (=Cactușii), apărută în editura
Ceres, în anul 1975- însă în limba maghiară. Neputând să deosebesc o specie de
alta, mi-am zis că trebuie început cu începutul. Așa că am început cu studiul și
apoi cu practica însămânțării, ajungând la peste 2300 de „doze" însămânțate,
germinate și repicate. Deși aproape de fiecare dată am experimentat noi tehnici
nu pot zice că sunt un expert.
Așa după cum zice un confrate în ale cactușilor, că, fiecare colecționar zice
și crede că metoda sa este cea mai bună, zic și eu, oricare dintre metodele
oferite ca soluție are un inconvenient.
Pe baza cunoștiințelor de biologie, de fiziologie și ale ecosistemelor
vegetale, sunt împotriva metodelor artificiale și fără explicație științifică,
chiar și atunci când sunt oferite de persoane cu experiență. Și aici includ "dezinfecția"
prin calcinare a amestecului de pământ, tratarea cărbunelui ca „dezinfectant”,
acționarea cu alcool pe țesuturile lezate, iernarea cactușilor la întuneric, etc.
Nu voi intra în a explica opinia mea întrucât aș depăși cadrul propus.
Cu ocazia expozițiilor organizate de către Asociație, întrebările ce ni se
pun de către foarte mulți vizitatori în momentul în care își doresc sau le place
o plantă sunt : această plantă face flori?, cum se înmulțește?. Și de fiecare
dată răspunsul este cel pornit din cunoașterea că subiectul, cactusul, este o
Embryophita, o Angiosperma, o Dicotyledonata, o Dyalypetala, un Cactus, că da,
orice plantă pentru a se înmulți va face flori pentru ca prin polenizare să
formeze fructele ce vor conține semințele ce puse în condiție de germinație să „nască"
o viitoare plantă.
Floare - fruct - sămânță
Planta ajunsă la vârsta maturității fiziologice / sexuale, vârstă ce
caracterizează diferitele genuri și specii, produce flori (fiind Embryoophyte,Angiosperme
și Dicotyledonate), având ca unic scop perpetuarea speciei, reproducerea.
Componentele sexuale ale florii -staminele și pistilul - sunt cele care prin
procesul de polenizare determină continuitatea speciei.
Polenizarea este procesul prin care polenul unei plante este transportat pe o
altă plantă și este pus în condiția de a germina.
Polenizarea realizată în mediul natural, denumită polenizare naturală, are ca
vector intermediar insectele, păsările, animalele, vântul și chiar omul.
Atunci când avem de a face cu specii cultivate în medii închise, cum sunt
serele, cu specii de o valoare deosebită și care se înmulțesc mai greu în mediul
lor natural, când se dorește realizarea de hibrizi, se recurge la polenizarea
artificială. Aceasta constă în aplicarea de polen de pe o floare pe pistilul
acesteia (întrucât majoritatea Cactaceelor sunt autofertile) sau a unei alte
plante compatibile biologic. Aceasă operațiune poate consta în simpla apropiere
a celor două flori atingând anterele și pistilurile sau, cu ajutorul unei
pensule fine sau a unui tampon de vată se prelevează polen de pe o plantă și se
atinge pistilul celeia pe care dorim să o polenizăm. Pentru reușită, operațiunea
se va repeta de mai multe ori într-o zi. În situația că înflorirea plantelor din
același gen sau specie are loc eșalonat, deci nu este posibilă polenizarea
directă între indivizi, este indicat a tăia floarea primului înflorit, a o
împacheta într-o hârtie și o bucată de pânză și apoi a o introduce în frigider
de unde o vom scoate în momentul înfloririi unei alte plante, utilizând polenul.
Momentul optim pentru realizarea polenizării este pe timp frumos, călduros, cu
atmosferă uscată, atunci când pistilul se acoperă cu un lichid lucios-lipicios.
Când aceste condiții sunt realizate vom proceda la polenizare între orele 9 și
10 pentru plantele diurne, între 17 și 18 pentru plantele ce înfloresc după
amiază și spre seară și dimineața pentru cele nocturne.
În urma polenizării, grăunțele de polen germinează și trecând prin tubul
polinic ajung în ovar unde fecundează ovulul rezultând sămânța.
După fecundare, în floare au loc transformări esențiale ca: ofilirea
învelișului floral, căderea sau nu a acestuia, transformarea învelișului
ovarului în fruct.
Fructul poate fi acoperit cu un strat de ceară (Mammillarii, Melocactus,
Turbinicarpus, Thelocactus, etc.), cu solzi (Gymnoclycium, Escontria), cu spini,
țepi, fire de lână și păr (Echinocereus, Stenocereus), sau glochidii (Opuntia).
Culoarea fructului variază de la o specie la alta, putând fi verde (Pediocactus,
Dolichothele longimamma), alb (Rhipsalis), negru (Astrophytum) și în diferite
nuanțe de roșu ce virează de la coral la maro și brun (majoritatea
Mammillaria).
Forma fructului este asemănătoare ovarului din care provine: globulară, ovată,
de pară, măciucată, bacă.
Fructele pot fi dehiscente sau indehiscente. Cele dehiscente în momentul
coacerii se deschid apical (explodând împăștie sămânța, ca de exemplu la
Pilosocereus), lateral (ca la Gymnocalycium), sau bazal (ca la Thelocactus).
Mărimea fructului, este de asemenea caracterteristică speciei. Astfel, fructul
de Rhipsalis este de doar câțiva milimetrii, în timp ce la Rhodocactus,
Pereskiopsis, Hylocereus sau Mammillaria bocasana ajunge la 5-7 centimetrii.
Numărul fructelor pe o plantă este foarte variabil, diferind de la o specie la
alta.
Recoltarea fructelor, în vederea obținerii semințelor, se va face după
coacerea/maturarea acestora, de obicei din toamnă până în primăvară. Fructul
uscat, prin presare între degete, elimină semințele. Fructele indehiscente, de
tip bacă, se recoltează după o iernare pe plantă. La Pediocactus fructele se
maturizează în anul următor, târziu primăvara sau la începutul verii. Semințele
trebuie curățite de eventualele resturi de pulpă, după care se vor lăsa să se
zvânte în aer liber, de preferat pe un suport absorbant (sugativă), urmând a se
introduce în pungi de hârtie etichetate, păstrându-se la loc uscat până la
însămânțare. Este indicat ca în punga cu semințe să se introducă și o doză de
fungicid, pentru a se evita mucegăirea.
Valoarea biologică a seminței este dată de capacitatea de germinație. Din
literatura de specialitate am dedus că, unele semințe își pot păstra capacitatea
germinativă chiar și până la 30 de ani. Semințele de Frailea se vor semăna
imediat ce au fost prelevate din fruct, moment în care au puterea de germinație
maximă, (păstrându-și însă capacitatea germinativă până la 8-9 luni) semințele
genului Gymnocalycium au o putere germinativă de până la 2 ani, cele de
Coryphantha și Mammillaria de până la 1 an, cele de Rhipsalis și Opuntia până la
3 ani, iar Ariocarpusul și Lophophora au germinat și după 50 de ani.
Datorită condițiilor de mediu în care s-au format unele specii, semințele
acestora trebuiesc supuse unor procedee tehnologice de stimulare a puterii
germinative. Astfel, semințele de Pediocactus și Opuntia, cu cel puțin 30 de
zile anterior semănării se vor supune procesului de iarovizare, adică de imitare
a condițiilor de frig prin care în mediul natural obișnuit trec, în care sens se
vor păstra la o temperatură de -1°C și până la -4°C, creind așa numitul șoc
termic, urmând ca încă de la începutul procesului de germinație (după semănat)
să li se asigure temperaturi de 30-32 chiar 40°C. Însăși afirmațiile Prof. Dr.
Helmut Antesberger, din Salzburg – Germania - urmăresc aceste principii: „Semințele care germinează în habitaturi extreme, au cu siguranță nevoie de
condiții extreme, lumina și căldura având un rol deosebit de important. Căldura
pare a juca îndeosebi rolul de catalizator sau starter. După germinare se poate
reduce căldura, dar luminozitatea pe cât posibil nu.
Forma, mărimea, culoarea, desenul testei și numărul de semințe într-un fruct,
sunt criterii de separare și identificare a speciilor.
Semințele pot proveni din fructele colectate din natură - deci din arealul
specific fiecărui gen și specie, de către persoane avizate sau indivizi
reprezentând firme specializate în producerea și comercializarea semințelor sau,
din colecțiile particulare, din colecții mai mult sau mai puțin specializate.
Firme specializate în producerea de semințe, mai cunoscute, sunt: Mesa Garden
- proprietari dl.și doamna Brack Steven și Linda -, Fritz Hochstätter din SUA ,
G. Köhres, K. Uhlig și Walter Haage din Germania, De Herdt din Olanda, Paolo
Panarotto din Italia, Grădina Botanică din Monaco, etc.
Imprimă