Asociatia Aztekium
. Istoric
. Fondatori
. Statut
. R.O.I.
. Conducerea
. Fonduri
. Colectionari
. In memoriam
. Expozitii
. Băișoara
. Premiatii asociatiei
. Linkuri

Revista asociației

Newsletter Aztekium

Discuții despre cactuși și viața asociației

Foto

Vânzări, cumpărări

Cactușii
. Geneză
. Clasificare
. Componentele denumirii
. Sistematica cactușilor
. Convenția CITES

Pentru cine nu stie
. Ce sunt cactușii ?
. Primi pași
. Îngrijirea cactușilor
. Udarea
. Transplantarea
. Amestecul de pământ
. Înmulțirea cactușilor
. Pregătirea semintelor
. Iernare, boli, dăunători
. Curiozități
. Aclimatizarea cactușilor
. 10 greșeli frecvente
. Alte 10 greșeli frecvente

Articole despre cactusi si plante suculente
. Orostachys spinosa
. Plante suculente
. Sera noastra
. Varsta cactusilor
. Udare și uscare
. Cactusii și compostul
. Inteligența plantelor(pdf)
. O înflorire neobișnuită
. Un colț cu suculente
. Aeonium 'Rangitoto'
. Temperaturi de iernare
. Suculentele carpatilor I
. Suculentele carpatilor II
. Un suculent halofit
. Colecție de Tillandsia
. Itinerar brazilian
. Genul Mammillaria
. Aloe variegata
. Colonii de Aeonium
. Alpinarium
. Cactusi deosebiti
. Digitostigma
. Însămânțarea cactusilor
. Altoirea
. Aloe vera
. Suculente naturalizate I
. Suculente naturalizate II


Însămânțarea cactușilor

Pagina: 1/2



ing.Constantin Vasile Latiș

Satu Mare,

20 noiembrie 2007


SISTEMATICA DREPT EXPLICAȚIE


Cel care a pus bazele taxonomiei și sistematicii moderne, Carl von Linné (1707-1778) pe adevăratul nume Carol Ingemarson, botanist, fizician și zoolog suedez, profesor de botanică și directorul Grădinii Botanice din Upsala (Suedia), în anul 1753 în lucrare sa : „Species plantarum”, clasifică lumea vegetală în 24 de clase (23 clase de plante cu flori și o clasă fără flori), sistematizând astfel peste 10.000 de plante. Utilizând sistematica Linneană vom constata că familia Cactaceae este parte a acesteia exprimată prin structura florii.

- Plante cu corpul diferențiat în cele 3 organe: rădăcină, tulpină și frunze, asemenea celor de la plantele cu flori. Organele sexuale compuse din stamine și pistile sau din ovule (muguri de sămânță), care mai adeseori sunt înconjurate de un înveliș floral. Ovulele sunt așezate între scvame deschise, sau sunt închise într-o cavitate: ovar, format din concreșterea carpelelor, pistilelor. Ca element de reproducere au sămânța, în care se pot observa deja primele urme ale plantei tinere.

Grupa Embryophytha syphonogama (Phanerogame, Anthophyta)

  • Frunzele de obicei au altă formă. Fructul nu este con. Ovulele sunt închise într-o cavitate formată din concreșterea carpelelor, numită: ovar.

Subgrupa Angiosperme

  • Învelișul floral compus dintr-un perigon simplu care este sepaloid, necolorat sau petaloid, sau diferențiat în învelișul extern: caliciu și învelișul intern: corolă. Corola își are petalele cu totul libere între ele (dialypetalae), rareori sunt concrescute la bază pe mică distanță, sau în urmă învelișul floral prin degenerare devine simplu. Staminele inserate pe receptacol sau concrescute cu ovarul, întărite la receptacolul concav, în unele cazuri concrescute cu corola.

Clasa Dycotyledonae

  • Învelișul floral dublu, compus din caliciu și corolă. Caliciul, precum și corola pluripepală. Caliciul uneori constă numai dintr-o dungă (margine) neînsemnată, din dințișori sau din peri.

Subclasa Archiclamydeae

  • Flori cu 20 sau mai multe stamine care sunt înserate pe marginea receptacolului concav.

Tribul Dialypetalae

  • Cu unul sau mai multe stile sau stigmate sesile.

Ordinul Mono-Polygynie

  • Plante cărnoase, suculente, perene, uneori de dimensiuni mari (25 m.), cu frunzele reduse la solzi sau transformate în spini. Tulpinile cilindrice, muchiate sau turtite, servesc pentru asimilație și ca rezervor de apă. Flori actinomorfe sau zigomorfe, cu numeroase tepale petaloide, colorate viu. Androceul are stamine numeroase. Pistilul este format din mai multe carpele concrescute într-un ovar inferior și unilocular cu numeroase ovule. Polenizare entomofilă. Fructul este o bacă.

Familia Cactaceae

Deși ș-a bazat sistematica pe structura florii, Linné nu a înțeles natura sexualității la plante. Ori noi, astăzi tocmai asta vom face, vom utiliza sistematica Linneană în a demonstra existența seminței ca mijloc de reproducere.

Pentru mine, încă de pe băncile școlii, sistematica , un subiect prea puțin agreat de către colecționari, a început cu Flora pentru determinarea și descrierea plantelor ce cresc în România, lucrare ce a avut ca autor pe marele botanist Iuliu Prodan , lucrare apărută la editura Cartea Românească S.A., Cluj, 1923. Prin această lucrare am înțeles modul de diferențiere a vastității componentelor lumii vegetale și posibilitățile de reproducere. În urmă cu zece ani, când am intrat în lumea colecționarilor de cactuși, pentru a-mi satisface dorința de a mă ridica cât mai aproape de nivelul de cunoaștere și dimensiunea colecțiilor celor pe care i-am avut ca reper (domnii Mircea Savu, Ioan Nevezi, Alexandru Tar , Iosif Harangi, Vasile Polyak - Sătmăreni de-ai mei - și István Lörincz - un Băimărean ce a urmat în gestionarea responsabilă a rămășițelor colecției Vida Geza), am fost pus în situația de a revedea noțiunile de botanică acumulate în tinerețe și de a studia literatura specifică care îmi era accesibilă. Așa am ajuns, după ce am bătut toate librăriile (și erau numeroase încă pe acea vreme) fără a găsi lucrarea mult dorită, la Biblioteca Universitarilor din Cluj-Napoca unde singura lucrare ce mi-a putut fi oferită a fost cea a dlui prof. Petre Dobrotă – Kaktuszok (=Cactușii), apărută în editura Ceres, în anul 1975- însă în limba maghiară. Neputând să deosebesc o specie de alta, mi-am zis că trebuie început cu începutul. Așa că am început cu studiul și apoi cu practica însămânțării, ajungând la peste 2300 de „doze" însămânțate, germinate și repicate. Deși aproape de fiecare dată am experimentat noi tehnici nu pot zice că sunt un expert.

Așa după cum zice un confrate în ale cactușilor, că, fiecare colecționar zice și crede că metoda sa este cea mai bună, zic și eu, oricare dintre metodele oferite ca soluție are un inconvenient.

Pe baza cunoștiințelor de biologie, de fiziologie și ale ecosistemelor vegetale, sunt împotriva metodelor artificiale și fără explicație științifică, chiar și atunci când sunt oferite de persoane cu experiență. Și aici includ "dezinfecția" prin calcinare a amestecului de pământ, tratarea cărbunelui ca „dezinfectant”, acționarea cu alcool pe țesuturile lezate, iernarea cactușilor la întuneric, etc. Nu voi intra în a explica opinia mea întrucât aș depăși cadrul propus.

Cu ocazia expozițiilor organizate de către Asociație, întrebările ce ni se pun de către foarte mulți vizitatori în momentul în care își doresc sau le place o plantă sunt : această plantă face flori?, cum se înmulțește?. Și de fiecare dată răspunsul este cel pornit din cunoașterea că subiectul, cactusul, este o Embryophita, o Angiosperma, o Dicotyledonata, o Dyalypetala, un Cactus, că da, orice plantă pentru a se înmulți va face flori pentru ca prin polenizare să formeze fructele ce vor conține semințele ce puse în condiție de germinație să „nască" o viitoare plantă.

Floare - fruct - sămânță

Planta ajunsă la vârsta maturității fiziologice / sexuale, vârstă ce caracterizează diferitele genuri și specii, produce flori (fiind Embryoophyte,Angiosperme și Dicotyledonate), având ca unic scop perpetuarea speciei, reproducerea. Componentele sexuale ale florii -staminele și pistilul - sunt cele care prin procesul de polenizare determină continuitatea speciei.

Polenizarea este procesul prin care polenul unei plante este transportat pe o altă plantă și este pus în condiția de a germina.

Polenizarea realizată în mediul natural, denumită polenizare naturală, are ca vector intermediar insectele, păsările, animalele, vântul și chiar omul.

Atunci când avem de a face cu specii cultivate în medii închise, cum sunt serele, cu specii de o valoare deosebită și care se înmulțesc mai greu în mediul lor natural, când se dorește realizarea de hibrizi, se recurge la polenizarea artificială. Aceasta constă în aplicarea de polen de pe o floare pe pistilul acesteia (întrucât majoritatea Cactaceelor sunt autofertile) sau a unei alte plante compatibile biologic. Aceasă operațiune poate consta în simpla apropiere a celor două flori atingând anterele și pistilurile sau, cu ajutorul unei pensule fine sau a unui tampon de vată se prelevează polen de pe o plantă și se atinge pistilul celeia pe care dorim să o polenizăm. Pentru reușită, operațiunea se va repeta de mai multe ori într-o zi. În situația că înflorirea plantelor din același gen sau specie are loc eșalonat, deci nu este posibilă polenizarea directă între indivizi, este indicat a tăia floarea primului înflorit, a o împacheta într-o hârtie și o bucată de pânză și apoi a o introduce în frigider de unde o vom scoate în momentul înfloririi unei alte plante, utilizând polenul. Momentul optim pentru realizarea polenizării este pe timp frumos, călduros, cu atmosferă uscată, atunci când pistilul se acoperă cu un lichid lucios-lipicios. Când aceste condiții sunt realizate vom proceda la polenizare între orele 9 și 10 pentru plantele diurne, între 17 și 18 pentru plantele ce înfloresc după amiază și spre seară și dimineața pentru cele nocturne.

În urma polenizării, grăunțele de polen germinează și trecând prin tubul polinic ajung în ovar unde fecundează ovulul rezultând sămânța.

După fecundare, în floare au loc transformări esențiale ca: ofilirea învelișului floral, căderea sau nu a acestuia, transformarea învelișului ovarului în fruct.

Fructul poate fi acoperit cu un strat de ceară (Mammillarii, Melocactus, Turbinicarpus, Thelocactus, etc.), cu solzi (Gymnoclycium, Escontria), cu spini, țepi, fire de lână și păr (Echinocereus, Stenocereus), sau glochidii (Opuntia).

Culoarea fructului variază de la o specie la alta, putând fi verde (Pediocactus, Dolichothele longimamma), alb (Rhipsalis), negru (Astrophytum) și în diferite nuanțe de roșu ce virează de la coral la maro și brun (majoritatea Mammillaria).

Forma fructului este asemănătoare ovarului din care provine: globulară, ovată, de pară, măciucată, bacă.

Fructele pot fi dehiscente sau indehiscente. Cele dehiscente în momentul coacerii se deschid apical (explodând împăștie sămânța, ca de exemplu la Pilosocereus), lateral (ca la Gymnocalycium), sau bazal (ca la Thelocactus).

Mărimea fructului, este de asemenea caracterteristică speciei. Astfel, fructul de Rhipsalis este de doar câțiva milimetrii, în timp ce la Rhodocactus, Pereskiopsis, Hylocereus sau Mammillaria bocasana ajunge la 5-7 centimetrii.

Numărul fructelor pe o plantă este foarte variabil, diferind de la o specie la alta.

Recoltarea fructelor, în vederea obținerii semințelor, se va face după coacerea/maturarea acestora, de obicei din toamnă până în primăvară. Fructul uscat, prin presare între degete, elimină semințele. Fructele indehiscente, de tip bacă, se recoltează după o iernare pe plantă. La Pediocactus fructele se maturizează în anul următor, târziu primăvara sau la începutul verii. Semințele trebuie curățite de eventualele resturi de pulpă, după care se vor lăsa să se zvânte în aer liber, de preferat pe un suport absorbant (sugativă), urmând a se introduce în pungi de hârtie etichetate, păstrându-se la loc uscat până la însămânțare. Este indicat ca în punga cu semințe să se introducă și o doză de fungicid, pentru a se evita mucegăirea.

Valoarea biologică a seminței este dată de capacitatea de germinație. Din literatura de specialitate am dedus că, unele semințe își pot păstra capacitatea germinativă chiar și până la 30 de ani. Semințele de Frailea se vor semăna imediat ce au fost prelevate din fruct, moment în care au puterea de germinație maximă, (păstrându-și însă capacitatea germinativă până la 8-9 luni) semințele genului Gymnocalycium au o putere germinativă de până la 2 ani, cele de Coryphantha și Mammillaria de până la 1 an, cele de Rhipsalis și Opuntia până la 3 ani, iar Ariocarpusul și Lophophora au germinat și după 50 de ani.
Datorită condițiilor de mediu în care s-au format unele specii, semințele acestora trebuiesc supuse unor procedee tehnologice de stimulare a puterii germinative. Astfel, semințele de Pediocactus și Opuntia, cu cel puțin 30 de zile anterior semănării se vor supune procesului de iarovizare, adică de imitare a condițiilor de frig prin care în mediul natural obișnuit trec, în care sens se vor păstra la o temperatură de -1°C și până la -4°C, creind așa numitul șoc termic, urmând ca încă de la începutul procesului de germinație (după semănat) să li se asigure temperaturi de 30-32 chiar 40°C. Însăși afirmațiile Prof. Dr. Helmut Antesberger, din Salzburg – Germania - urmăresc aceste principii: „Semințele care germinează în habitaturi extreme, au cu siguranță nevoie de condiții extreme, lumina și căldura având un rol deosebit de important. Căldura pare a juca îndeosebi rolul de catalizator sau starter. După germinare se poate reduce căldura, dar luminozitatea pe cât posibil nu.

Forma, mărimea, culoarea, desenul testei și numărul de semințe într-un fruct, sunt criterii de separare și identificare a speciilor.

Semințele pot proveni din fructele colectate din natură - deci din arealul specific fiecărui gen și specie, de către persoane avizate sau indivizi reprezentând firme specializate în producerea și comercializarea semințelor sau, din colecțiile particulare, din colecții mai mult sau mai puțin specializate.

Firme specializate în producerea de semințe, mai cunoscute, sunt: Mesa Garden - proprietari dl.și doamna Brack Steven și Linda -, Fritz Hochstätter din SUA , G. Köhres, K. Uhlig și Walter Haage din Germania, De Herdt din Olanda, Paolo Panarotto din Italia, Grădina Botanică din Monaco, etc.



Imprimă  Imprimă

Pagina următoare (2/2) Pagina următoare