ing.Constantin Vasile Latiş

Satu Mare,

20 noiembrie 2007

SISTEMATICA DREPT EXPLICAŢIE

Cel care a pus bazele taxonomiei şi sistematicii moderne, Carl von Linné (1707-1778) pe adevăratul nume Carol Ingemarson, botanist, fizician şi zoolog suedez, profesor de botanică şi directorul Grădinii Botanice din Upsala (Suedia), în anul 1753 în lucrare sa : „Species plantarum”, clasifică lumea vegetală în 24 de clase (23 clase de plante cu flori şi o clasă fără flori), sistematizând astfel peste 10.000 de plante. Utilizând sistematica Linneană vom constata că familia Cactaceae este parte a acesteia exprimată prin structura florii.

- Plante cu corpul diferenţiat în cele 3 organe: rădăcină, tulpină şi frunze, asemenea celor de la plantele cu flori. Organele sexuale compuse din stamine şi pistile sau din ovule (muguri de sămânţă), care mai adeseori sunt înconjurate de un înveliş floral. Ovulele sunt aşezate între scvame deschise, sau sunt închise într-o cavitate: ovar, format din concreşterea carpelelor, pistilelor. Ca element de reproducere au sămânţa, în care se pot observa deja primele urme ale plantei tinere.

Grupa Embryophytha syphonogama (Phanerogame, Anthophyta)

• Frunzele de obicei au altă formă. Fructul nu este con. Ovulele sunt închise într-o cavitate formată din concreşterea carpelelor, numită: ovar.

Subgrupa Angiosperme

• Învelişul floral compus dintr-un perigon simplu care este sepaloid, necolorat sau petaloid, sau diferenţiat în învelişul extern: caliciu şi învelişul intern: corolă. Corola îşi are petalele cu totul libere între ele (dialypetalae), rareori sunt concrescute la bază pe mică distanţă, sau în urmă învelişul floral prin degenerare devine simplu. Staminele inserate pe receptacol sau concrescute cu ovarul, întărite la receptacolul concav, în unele cazuri concrescute cu corola.

Clasa Dycotyledonae

• Învelişul floral dublu, compus din caliciu şi corolă. Caliciul, precum şi corola pluripepală. Caliciul uneori constă numai dintr-o dungă (margine) neînsemnată, din dinţişori sau din peri.

Subclasa Archiclamydeae

• Flori cu 20 sau mai multe stamine care sunt înserate pe marginea receptacolului concav.

Tribul Dialypetalae

• Cu unul sau mai multe stile sau stigmate sesile.

Ordinul Mono-Polygynie

• Plante cărnoase, suculente, perene, uneori de dimensiuni mari (25 m.), cu frunzele reduse la solzi sau transformate în spini. Tulpinile cilindrice, muchiate sau turtite, servesc pentru asimilaţie şi ca rezervor de apă. Flori actinomorfe sau zigomorfe, cu numeroase tepale petaloide, colorate viu. Androceul are stamine numeroase. Pistilul este format din mai multe carpele concrescute într-un ovar inferior şi unilocular cu numeroase ovule. Polenizare entomofilă. Fructul este o bacă.

Familia Cactaceae

Deşi ş-a bazat sistematica pe structura florii, Linné nu a înţeles natura sexualităţii la plante. Ori noi, astăzi tocmai asta vom face, vom utiliza sistematica Linneană în a demonstra existenţa seminţei ca mijloc de reproducere.

Pentru mine, încă de pe băncile şcolii, sistematica , un subiect prea puţin agreat de către colecţionari, a început cu Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în România, lucrare ce a avut ca autor pe marele botanist Iuliu Prodan , lucrare apărută la editura Cartea Românească S.A., Cluj, 1923. Prin această lucrare am înţeles modul de diferenţiere a vastităţii componentelor lumii vegetale şi posibilităţile de reproducere. În urmă cu zece ani, când am intrat în lumea colecţionarilor de cactuşi, pentru a-mi satisface dorinţa de a mă ridica cât mai aproape de nivelul de cunoaştere şi dimensiunea colecţiilor celor pe care i-am avut ca reper (domnii Mircea Savu, Ioan Nevezi, Alexandru Tar , Iosif Harangi, Vasile Polyak - Sătmăreni de-ai mei - şi István Lörincz - un Băimărean ce a urmat în gestionarea responsabilă a rămăşiţelor colecţiei Vida Geza), am fost pus în situaţia de a revedea noţiunile de botanică acumulate în tinereţe şi de a studia literatura specifică care îmi era accesibilă. Aşa am ajuns, după ce am bătut toate librăriile (şi erau numeroase încă pe acea vreme) fără a găsi lucrarea mult dorită, la Biblioteca Universitarilor din Cluj-Napoca unde singura lucrare ce mi-a putut fi oferită a fost cea a dlui prof. Petre Dobrotă – Kaktuszok (=Cactuşii), apărută în editura Ceres, în anul 1975- însă în limba maghiară. Neputând să deosebesc o specie de alta, mi-am zis că trebuie început cu începutul. Aşa că am început cu studiul şi apoi cu practica însămânţării, ajungând la peste 2300 de „doze" însămânţate, germinate şi repicate. Deşi aproape de fiecare dată am experimentat noi tehnici nu pot zice că sunt un expert.

Aşa după cum zice un confrate în ale cactuşilor, că, fiecare colecţionar zice şi crede că metoda sa este cea mai bună, zic şi eu, oricare dintre metodele oferite ca soluţie are un inconvenient.

Pe baza cunoştiinţelor de biologie, de fiziologie şi ale ecosistemelor vegetale, sunt împotriva metodelor artificiale şi fără explicaţie ştiinţifică, chiar şi atunci când sunt oferite de persoane cu experienţă. Şi aici includ "dezinfecţia" prin calcinare a amestecului de pământ, tratarea cărbunelui ca „dezinfectant”, acţionarea cu alcool pe ţesuturile lezate, iernarea cactuşilor la întuneric, etc. Nu voi intra în a explica opinia mea întrucât aş depăşi cadrul propus.

Cu ocazia expoziţiilor organizate de către Asociaţie, întrebările ce ni se pun de către foarte mulţi vizitatori în momentul în care îşi doresc sau le place o plantă sunt : această plantă face flori?, cum se înmulţeşte?. Şi de fiecare dată răspunsul este cel pornit din cunoaşterea că subiectul, cactusul, este o Embryophita, o Angiosperma, o Dicotyledonata, o Dyalypetala, un Cactus, că da, orice plantă pentru a se înmulţi va face flori pentru ca prin polenizare să formeze fructele ce vor conţine seminţele ce puse în condiţie de germinaţie să „nască" o viitoare plantă.

Floare - fruct - sămânţă

Planta ajunsă la vârsta maturităţii fiziologice / sexuale, vârstă ce caracterizează diferitele genuri şi specii, produce flori (fiind Embryoophyte,Angiosperme şi Dicotyledonate), având ca unic scop perpetuarea speciei, reproducerea. Componentele sexuale ale florii -staminele şi pistilul - sunt cele care prin procesul de polenizare determină continuitatea speciei.

Polenizarea este procesul prin care polenul unei plante este transportat pe o altă plantă şi este pus în condiţia de a germina.

Polenizarea realizată în mediul natural, denumită polenizare naturală, are ca vector intermediar insectele, păsările, animalele, vântul şi chiar omul.

Atunci când avem de a face cu specii cultivate în medii închise, cum sunt serele, cu specii de o valoare deosebită şi care se înmulţesc mai greu în mediul lor natural, când se doreşte realizarea de hibrizi, se recurge la polenizarea artificială. Aceasta constă în aplicarea de polen de pe o floare pe pistilul acesteia (întrucât majoritatea Cactaceelor sunt autofertile) sau a unei alte plante compatibile biologic. Aceasă operaţiune poate consta în simpla apropiere a celor două flori atingând anterele şi pistilurile sau, cu ajutorul unei pensule fine sau a unui tampon de vată se prelevează polen de pe o plantă şi se atinge pistilul celeia pe care dorim să o polenizăm. Pentru reuşită, operaţiunea se va repeta de mai multe ori într-o zi. În situaţia că înflorirea plantelor din acelaşi gen sau specie are loc eşalonat, deci nu este posibilă polenizarea directă între indivizi, este indicat a tăia floarea primului înflorit, a o împacheta într-o hârtie şi o bucată de pânză şi apoi a o introduce în frigider de unde o vom scoate în momentul înfloririi unei alte plante, utilizând polenul. Momentul optim pentru realizarea polenizării este pe timp frumos, călduros, cu atmosferă uscată, atunci când pistilul se acoperă cu un lichid lucios-lipicios. Când aceste condiţii sunt realizate vom proceda la polenizare între orele 9 şi 10 pentru plantele diurne, între 17 şi 18 pentru plantele ce înfloresc după amiază şi spre seară şi dimineaţa pentru cele nocturne.

În urma polenizării, grăunţele de polen germinează şi trecând prin tubul polinic ajung în ovar unde fecundează ovulul rezultând sămânţa.

După fecundare, în floare au loc transformări esenţiale ca: ofilirea învelişului floral, căderea sau nu a acestuia, transformarea învelişului ovarului în fruct.

Fructul poate fi acoperit cu un strat de ceară (Mammillarii, Melocactus, Turbinicarpus, Thelocactus, etc.), cu solzi (Gymnoclycium, Escontria), cu spini, ţepi, fire de lână şi păr (Echinocereus, Stenocereus), sau glochidii (Opuntia).

Culoarea fructului variază de la o specie la alta, putând fi verde (Pediocactus, Dolichothele longimamma), alb (Rhipsalis), negru (Astrophytum) şi în diferite nuanţe de roşu ce virează de la coral la maro şi brun (majoritatea Mammillaria).

Forma fructului este asemănătoare ovarului din care provine: globulară, ovată, de pară, măciucată, bacă.

Fructele pot fi dehiscente sau indehiscente. Cele dehiscente în momentul coacerii se deschid apical (explodând împăştie sămânţa, ca de exemplu la Pilosocereus), lateral (ca la Gymnocalycium), sau bazal (ca la Thelocactus).

Mărimea fructului, este de asemenea caracterteristică speciei. Astfel, fructul de Rhipsalis este de doar câţiva milimetrii, în timp ce la Rhodocactus, Pereskiopsis, Hylocereus sau Mammillaria bocasana ajunge la 5-7 centimetrii.

Numărul fructelor pe o plantă este foarte variabil, diferind de la o specie la alta.

Recoltarea fructelor, în vederea obţinerii seminţelor, se va face după coacerea/maturarea acestora, de obicei din toamnă până în primăvară. Fructul uscat, prin presare între degete, elimină seminţele. Fructele indehiscente, de tip bacă, se recoltează după o iernare pe plantă. La Pediocactus fructele se maturizează în anul următor, târziu primăvara sau la începutul verii. Seminţele trebuie curăţite de eventualele resturi de pulpă, după care se vor lăsa să se zvânte în aer liber, de preferat pe un suport absorbant (sugativă), urmând a se introduce în pungi de hârtie etichetate, păstrându-se la loc uscat până la însămânţare. Este indicat ca în punga cu seminţe să se introducă şi o doză de fungicid, pentru a se evita mucegăirea.

Valoarea biologică a seminţei este dată de capacitatea de germinaţie. Din literatura de specialitate am dedus că, unele seminţe îşi pot păstra capacitatea germinativă chiar şi până la 30 de ani. Seminţele de Frailea se vor semăna imediat ce au fost prelevate din fruct, moment în care au puterea de germinaţie maximă, (păstrându-şi însă capacitatea germinativă până la 8-9 luni) seminţele genului Gymnocalycium au o putere germinativă de până la 2 ani, cele de Coryphantha şi Mammillaria de până la 1 an, cele de Rhipsalis şi Opuntia până la 3 ani, iar Ariocarpusul şi Lophophora au germinat şi după 50 de ani.
Datorită condiţiilor de mediu în care s-au format unele specii, seminţele acestora trebuiesc supuse unor procedee tehnologice de stimulare a puterii germinative. Astfel, seminţele de Pediocactus şi Opuntia, cu cel puţin 30 de zile anterior semănării se vor supune procesului de iarovizare, adică de imitare a condiţiilor de frig prin care în mediul natural obişnuit trec, în care sens se vor păstra la o temperatură de -1°C şi până la -4°C, creind aşa numitul şoc termic, urmând ca încă de la începutul procesului de germinaţie (după semănat) să li se asigure temperaturi de 30-32 chiar 40°C. Însăşi afirmaţiile Prof. Dr. Helmut Antesberger, din Salzburg – Germania - urmăresc aceste principii: „Seminţele care germinează în habitaturi extreme, au cu siguranţă nevoie de condiţii extreme, lumina şi căldura având un rol deosebit de important. Căldura pare a juca îndeosebi rolul de catalizator sau starter. După germinare se poate reduce căldura, dar luminozitatea pe cât posibil nu.

Forma, mărimea, culoarea, desenul testei şi numărul de seminţe într-un fruct, sunt criterii de separare şi identificare a speciilor.

Seminţele pot proveni din fructele colectate din natură - deci din arealul specific fiecărui gen şi specie, de către persoane avizate sau indivizi reprezentând firme specializate în producerea şi comercializarea seminţelor sau, din colecţiile particulare, din colecţii mai mult sau mai puţin specializate.

Firme specializate în producerea de seminţe, mai cunoscute, sunt: Mesa Garden - proprietari dl.şi doamna Brack Steven şi Linda -, Fritz Hochstätter din SUA , G. Köhres, K. Uhlig şi Walter Haage din Germania, De Herdt din Olanda, Paolo Panarotto din Italia, Grădina Botanică din Monaco, etc.

Pagina următoare (2/2)