Asociatia Aztekium
. Istoric
. Fondatori
. Statut
. R.O.I.
. Conducerea
. Fonduri
. Colectionari
. In memoriam
. Expozitii
. Băișoara
. Premiatii asociatiei
. Linkuri

Revista asociației

Newsletter Aztekium

Discuții despre cactuși și viața asociației

Foto

Vânzări, cumpărări

Cactușii
. Geneză
. Clasificare
. Componentele denumirii
. Sistematica cactușilor
. Convenția CITES

Pentru cine nu stie
. Ce sunt cactușii ?
. Primi pași
. Îngrijirea cactușilor
. Udarea
. Transplantarea
. Amestecul de pământ
. Înmulțirea cactușilor
. Pregătirea semintelor
. Iernare, boli, dăunători
. Curiozități
. Aclimatizarea cactușilor
. 10 greșeli frecvente
. Alte 10 greșeli frecvente

Articole despre cactusi si plante suculente
. Orostachys spinosa
. Plante suculente
. Sera noastra
. Varsta cactusilor
. Udare și uscare
. Cactusii și compostul
. Inteligența plantelor(pdf)
. O înflorire neobișnuită
. Un colț cu suculente
. Aeonium 'Rangitoto'
. Temperaturi de iernare
. Suculentele carpatilor I
. Suculentele carpatilor II
. Un suculent halofit
. Colecție de Tillandsia
. Itinerar brazilian
. Genul Mammillaria
. Aloe variegata
. Colonii de Aeonium
. Alpinarium
. Cactusi deosebiti
. Digitostigma
. Însămânțarea cactusilor
. Altoirea
. Aloe vera
. Suculente naturalizate I
. Suculente naturalizate II


Aloe vera

Pagina: 1/2



Eduart Zimer,
Auckland, Noua Zeelanda
Octombrie – Noiembrie 2007



Introducere


„…Câți dintre noi nu au auzit de Aloe vera și de proprietățile ei miraculoase? Probabil toți o cunoaștem, dacă nu din proprie experiență, măcar din ghiveciul unei mătuși sau vecine convinse de puterea ei de vindecare. Dar câți dintre noi cunosc cu adevărat istoria îndelungată a acestei plante și paleta largă de intrebuințări, nu numai medicinale? Cunosc planta de multa vreme, din ghiveciul bunicii mele - copil fiind chiar am beneficiat de „tratamente” diverse, de la curățarea juliturilor până la picături puse în apa.
Aloe vera Linné
Colecția Vida Gheza, Baia Mare

foto: Ioan Nevezi


Genul Aloe apartine familiei Asphodelaceae și cuprinde aproximativ 350 de specii diferite distribuite în Africa tropicală și de Sud, Madagascar, zona Mediteraneană, Arabia, dar și zone din Asia tropicală și este înrudită cu Gasteria si Haworthia. Dintre acestea Aloe vera („adevarata aloe”) este planta minune, una din cele mai vechi plante medicinale și, deși cunoscută de toată lumea și de când lumea, este încă învăluită în oarecare mister…”.




Cam așa începea articolul meu din 2005 și, chiar dacă prezentul text diferă destul de mult de acel articol, nu văd cum aș putea începe altfel. În cei mai bine de doi ani scurși de atunci am rămas același (în sensul încrederii mele în Aloe vera) dar m-am și schimbat (am mai învățat câteva lucruri din lecturi mai mult sau mai puțin întâmplătoare, dar mai ales datorită utilizării zilnice a unor produse Aloe vera); oportunitatea rescrierii acestui text a venit cum nu se poate mai bine.

Mit și realitate

Originea plantei nu este cunoscuta cu exactitate – în general este acreditată ideea că Aloe vera ar fi originară din Insulele Canare (posibil și Insulele Capului Verde), de aici fiind răspândită de catre om în bazinul Mediteranean și Arabia, iar de aici mai departe. Dar întrucât aproape toate plantele aparținând genului Aloe provin din Africa de Est, Africa de Nord-Est și Arabia este foarte posibil ca tocmai aceasta să fie zona din care provine – unele surse afirmă că valea Nilului inferior până în Sudan ar fi putut fi zona de origine. Greu de spus acum când planta are deja o răspândire imensă și nu de dată recentă. Cum planta este cultivată intens pe cele mai diverse meridiane și cum nu sunt cunoscute populații sălbatice care să aibă o vechime atestată probabil că acest lucru nu va fi cunoscut niciodată cu siguranța.

Aloe vera nu este singura din genul ei utilizată în scopuri medicinale. Sunt și altele (de exemplu Aloe ferox, Aloe perryi, dar și mai putin cunoscuta Aloe indica – considerată în prezent doar o varietate de Aloe vera - originară din India, Nepal și Thailanda sau chiar Aloe polyphylla) – dar nu recomand să experimentați cu plante necunoscute deoarece unele specii de Aloe sunt toxice; sucul de Aloe maculata de exemplu (foarte comună în cultivare – cunoscută și sub numele de Aloe saponaria) poate produce dermatite serioase. Aloe vera este cunoscută ca plantă medicinală încă din antichitate, dar din păcate s-au făcut multe confuzii în ceea ce privește identitatea ei – astfel că multe din istoriile atribuite acestei plante trebuiesc privite cu destulă circumspecție.

Aloe vera este menționată de nu mai putin de 5 ori în textul biblic, atât în Vechiul Testament cât și în Evanghelia Sf. Ioan. Iată mențiunea din Cântarea Cântărilor 4:13-15:

Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci și minunate, având pe margini arbuștii care revarsă miresme:

Nard, sofran și scorțișoara cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tămâie lacrimează, cu mirt și cu aloe și cu arbuști mirositori.

În grădina-i o fântână, un izvor de apa vie și pâraie din Liban.”


Evanghelia Sf. Ioan (19:38-40) oferă un detaliu al utilizării ei:

„Dupa acestea Iosif din Arimatea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. Și Pilat i-a dat voie. Deci a venit și a ridicat trupul Lui.

Și a venit și Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirna și aloe.

Au luat deci trupul lui Iisus și l-au înfășurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de inmormantare la iudei.”


În mod special acest fragment din Evanghelia Sf. Ioan este cel care a creat destule confuzii și a condus la supralicitarea propietăților curative ale Aloe vera într-un moment în care imensul potențial medicinal și cosmetic al plantei era departe de a fi fost descoperit. Este greu (dacă nu imposibil) de stabilit cum s-a produs eroarea, cert este însă că plantele menționate în textile biblice nu sunt Aloe vera și nici altă Aloe ci Aquilaria agallocha Roxburgh, numită si lignaloes, plantă utilizată în mod tradițional de multe dintre popoarele lumii antice printre altele și la prepararea tămâiei și care nu are nimic în comun cu Aloe vera, daca facem excepție de gustul amar. Lignaloes era tinută la mare preț și datorită rarității sale fiind, la concurență cu aurul, un mijloc de schimb. Această referință din Evanghelia Sf. Ioan este cea care a impus imensa popularitate a plantei în Europa vestica, mai întâi în secolul 15 – 16 în Spania (în mod special în mănăstiri) unde simplul fapt că a fost utilizată la îmbalsamarea trupului Mântuitorului a creat celebrei Aloe vera o statură mistică. Ulterior misionarii spanioli au fost cei care au contribuit decisiv la răspândirea acestei plante, în mod special în Indiile de Vest, plantând-o în grădinile misiunilor și utilizând-o extensiv pentru tratarea bolnavilor. Dar să nu anticipăm…

Dacă despre numele de „Aloe” se cunoaște că are origine arabă (derivat din alloeh însemnând suc amar și strălucitor), epitetul „succotrina„ are atât o istorie încurcată, mai ales că a fost aplicat unor plante total diferite. Planta era cunoscută în perioada medievala sub numele Aloe succotrina (sau Aloe soccotrina), ceea ce a generat o confuzie în ceea ce privește o altă plantă numită… Aloe succotrina originară din Africa de Sud, nume considerat de unii autori în mod eronat ca fiind sinonim cu Aloe vera (sau considerată o posibilă subspecie a acesteia). Deși descoperită în timpurile moderne în Africa de Sud numele „socotrina” apare menționat de scriitorul și farmacistul arab Mesue (mort în 1028) în tratatul său despre plante medicinale. În legatură cu numele există doua teorii – este derivat din Socotra, numele unei insule din Marea Arabiei, principala sursa de aloe în acea epoca, sau provine din vremea romanilor care denumeau sucul de aloe „succus citrinus”- referire la culoarea sa galbenă asemenatoare cu a lămâiei. Cert este că Ibn Baitar (1197-1248) considera că plantele provenite din Socotra sunt superioare calitativ celor provenite din Yemen – ceea ce ar favoriza prima teorie. Oricum, este vorba de o plantă cert diferită de cea din Africa de Sud.
Confuziile nu se opresc aici. Genul Sempervivum Linnaeus – are la origine o denumire dată în epoca în mod curent unor plante ornamentale cultivate în Germania. Numai că ceea ce ințelegea Hieronymus Bock în 1556 când menționeaza Sempervivum era… Aloe vera, cultivată nu numai în scopuri medicinale ci și ca plantă ornamentală, numele fiind preluat de la Dioscorides (semper vicum). Geneza acestui nume este însa destul de neclara, cert este că a creat destule confuzii.

Puțină istorie

Cea mai veche scriere despre medicina naturală (sau oricum, singura de amploare cunoscută din acea epoca) este Rig Vede, o compilație de texte medicale de fapt, scrisă în India în perioada 4500 î.e.n. – 1500 î.e.n. și deși Aloe vera nu este menționată în mod expres nu înseamnă neapărat că nu era cunoscuți. Scrierea listează căteva sute de plante medicinale diferite, și modul și sfera lor de utilizare.

Cert este că Aloe vera și virtuțiile ei terapeutice au fost cunoscute de către numeroase civilizații antice – prima mențiune a utilizării acestei plante de către perși apare pe placuțe de lut datate ca. 2200 î.e.n.; tot pe placuțe de lut datând din 1550 î.e.n. găsite în orașul sumerian Nippur este consemnată utilizarea frunzelor de Aloe vera în stare crudă, fără a fi prelucrată, ca agent laxativ. Primele mențiuni egiptene datează din perioada 1500 î.e.n., pentru ca un papyrus din anul 400 î.e.n. să dezvăluie faptul că exista deja nu numai o adevarată industrie de prelucrare a Aloe vera, dar prezintă și o serie de amănunte ale procesării – frunzele erau mai întâi uscate iar apoi măcinate fin. Aceasta făină intra în compoziția a nu mai puțin de 12 rețete; era mai întâi amestecată cu alte ingrediente, fiartă iar produsele rezultate puteau fi utilizate atat extern cât și intern. Probabil că la această dată renumele „Aloe vera” se răspândise suficient de mult pentru ca să intereseze și alte popoare și în ciuda faptului că (foarte probabil) toate aceste rețete și utilizări erau ținute secret nimic nu a mai putut sta în calea răspândirii acestui medicament universal. Din această perioadă datează numeroase istorisiri (sau legende) cu iz mai mult sau mai puțin romantic – despre Nefertiti și Cleopatra, care utilizau extrase din Aloe vera pentru terapiile lor de înfrumusețare sau se presupune chiar că Alexandru cel Mare a fost îndemnat de mentorul sau Aristotel, după cucerirea Persiei, să cucerească in anul 333 î.e.n. și insula Socotra pentru a avea acces la faimoasa „Aloe” necesar vindecării răniilor. Chiar și lui Hannibal i se atribuie incursiuni menite a asigura controlul unor zone din nordul Africii unde se cultiva Aloe vera. Probabil ca în această perioadă planta minune și utilizările ei erau deja cunoscute multor popoare – în mod cert ajunsese în India, dar și în Africa, unde era intens utilizată pentru tratarea arsurilor, a infecțiilor și combaterea anumitor paraziți. Copra, în lucrarea sa despre medicamentele indiene, menționează: ..... utilizarea Aloei (cunoscută sub numele de „musabba”) folosită ca unguente externe pentru calmarea durerilor sau intern pentru purgație (sau purificare internă) sunt mult prea cunoscute în India, așa că nu este nevoie să intrăm în amanunte ..... Remarca este stupefiantă – Aloe vera era atât de cunoscută că nici nu merita detaliere, spre regretul nostru. Arabii au inceput să joace fără îndoială un rol important în răspândirea plantei iar in jurul anului 50 î,e.n. ei dețineau deja un quasi-monopol al producerii și distribuirii diferitor produse obținute din Aloe vera în Asia. Un al doilea centru de greutate era India – în aceasta perioada au fost dezvoltate câteva rețete tradiționale care mai sunt utilizate și în zilele noastre în medicina populară.

Planta nu a rămas multă vreme necunoscută pentru civilizațiile vestice, aflate în plină expansiune. Punctul de plecare îl reprezintă lucrările lui Hippocrites (460 î.e.n. – 375 î.e.n.), părintele medicinei moderne. Deși nici acesta nu menționeaza direct Aloe vera, are marele merit de a fi modificat percepția contemporanilor săi și de a fi lansat o abordare diferită, sistematică și științifică, în ceea ce privește plantele medicinale și modul lor de utilizare. Primul care menționează în mod direct planta în farmacologia greacă este Celsius (25 – 50 e.n.) care se limitează însă la a menționa doar efectele purgative ale plantei. Arabii au avut meritul incontestabil în răspandirea ei – chiar și numele plantei provenind din cuvantul arab alloeh (suc amar și strălucitor), fiind preluată ulterior și de greci și de romani – dar un merit deosebit în studiul și diversificarea utilizărilor le-au avut Galen, Plinius cel Bătrân dar mai ales Dioscorides (o adevărată piatră de hotar fiind De Materia Medica – scrisă începând cu 65 e.n. (1) ) și alții, care au descris planta și utilizările ei medicinale – lor datorându-se în principal popularitatea ei post-medievală. Adevărata înțelegere a virtuțiilor terapeutice ale Aloe vera este atinsă de Dioscorides (cca. 40 – cca. 90 e.n.) care și-a dezvoltat spiritul de observație și și-a rafinat cunoștințele farmaceutice călătorind ani de zile cu armatele imperiale romane. El a descris în detaliu planta cunoscută de noi sub numele de Aloe vera căreia îi atribuia puterea de a închide răniile și de a induce somnul. A menționat desigur și proprietățile purgative, precum și faptul ca sucul amar este utilizat pentru tratarea furunculilor, a hemoroizilor și eficacitatea ei în vindecarea răniilor superficiale. Dioscorides este primul care acreditează în fapt ideea de panaceu universal menționând utilizări din cele mai diverse – bun pentru tratarea inflamațiilor la amigdale și gingii, pentru iritațiile și inflamațiile din gura în general, chiar și pentru ochi. Tot Dioscorides menționează ceea ce (se pare) știa și Alexandru cel Mare – pulverizat pe răni, sucul de Aloe vera oprea imediat sângerarea și stăvilea posibilele infecții.

Plinius cel Bătrân (ca. 200 e.n.) repetă în mare ceea ce se știa deja datorită lui Dioscorides, dar aduce și cateva completări, printre care faptul că sucul controlează transpirația excesivă iar o fiertură în care principalul ingredient sunt rădăcinile, calmează durerile pricinuite de lepră. Tot el semnalează (aparent) și prima falsificare – produsele vândute în apropiere de Ierusalim fiind preparate din „soiul cel rău” (2), ceea ce indică fie utilizarea și a altor specii de Aloe în scopuri similare (destul de probabil) fie o falsificare în adevăratul sens al cuvântului utilizând alte ingrediente doar în aparența asemenatoare.

Aloe vera a devenit între timp o componentă importantă a medicinei romane și chiar după destrămarea imperiului roman continuă să fie cunoscută și utilizată în Europa sudică. Până in anii 800 – 900, planta este menționată de medici cum ar fi Galen (3), Antyllus sau Aretaces – este drept aceștea aducând doar puține lucruri noi față de Dioscorides sau Plinius cel Bătrân; în secolele următoare însă uitarea se așterne peste această plantă miraculoasă.

Orientul este însă din punct de vedere cultural, spiritual și material mai înfloritor ca oricând. În jurul anului 900 e.n., este confirmată și utilizarea Aloe vera iîn China, într-o lucrare inclusă în ceea ce acum este cunoscut sub numele de „Compendium of Materia Medica” (4). Sunt menționate pe langă utilizările deja tradiționale și folosirea ei în afecțiuni ale sinusului și în calmarea febrei și prevenirea convulsiilor febrile la copii. Principala utilizare era însă în tratarea unor afecțiuni ale pielii sau răni superficiale iar principalul mod de preparare consta în zdrobirea frunzelor și fierberea pastei rezultate la foc mic până cand se obținea un concentrat – în esență este aceeași metodă care va fi utilizată multe secole mai târziu pe marile plantații comerciale. Perioada 900 – 1300, este apogeul utilizării ei în emisfera estică, noi utilizări sunt descoperite, sunt elaborate rețete de preparare din ce în ce mai sofisticate și tot mai eficiente dar mai ales din ce în ce mai secrete. Al-Kindi (5) - filozof, inginer și medic arab - aduce noi mărturii despre utilizarea Aloe vera în tratamentul durerilor inflamatorii, ulcerații ale ochiului și chiar a… melancoliei. Evident, menționează și utilizări tradiționale cum ar fi – purgativ (în Iran) sau pentru tratarea afecțiunilor digestive și detoxificare (în Egipt), pastrând însă cu strictețe secretul în ceea ce privește modul de preparare.

În perioada 1300 – 1500, Aloe vera (re)devine cunoscută și în vestul Europei, abia ieșită din Evul Mediu nefericit în care avusese tot timpul să uite tot ceea ce știuseră Hippocrites, Dioscorides sau Plinius cel Bătrân. Începuturile sunt timide, planta este cultivată dar sunt utilizate în scopuri medicinale doar prafuri obținute din frunzele uscate. Între anii 1500 și 1600 Aloe vera pătrunde timid și în medicina engleză, este drept prin utilizările tradiționale – acela de purgativ și pentru tratarea rănilor și afecțiuni ale pielii. Preparatele (în principal prafuri) sunt importate din Insula Socotra. După anul 1600 este răndul misionarilor și conquistadorilor spanioli să contribuie la răspândirea medicamentului minune – ei întroduc Aloe vera în lumea nouă, motivele utilizării extensive fiind nu numai de natură medicală ci și, așa cum am arătat deja, mistică. Într-un timp relativ scurt au apărut mici plantații în jurul misiunilor din Caraibe, America Centrală și de Sud. Aloe vera a fost fără îndoială un element important al arsenalului folosit de misionari în convertirea populațiilor băștinașe, acestea ajungând să o utilizeze ca un adevărat panaceu universal. Este de asemenea și un moment important în istoria Aloe vera – europenii devenind, prin noile plantații înființate, din ce în ce mai puțin dependenți de sursele tradiționale de aprovizionare. Spaniolii înființează primele plantații comerciale în Caraibe (iar portughezii în mod special în Barbados) fiind însă repede concurați de coloniștii olandezi din Curacao, ambele insule urmând să joace un rol important în istoria acestei plante. Sucul obținut era procesat prin fierbere lentă până se obținea o pastă foarte groasă de culoare aproape neagră care era exportată mai ales în Europa. În paralel planta începe să trezească și interesul botaniștilor. Prima referire științifică la Aloe vera în Anglia este făcută de John Goodyew (1655), același care a tradus tratatul medical al lui Dioscorides în limba engleză.

După misionarii spanioli, englezii au fost cei care au contribuit decisiv la răspândirea ei, Samuel Purchas (1625) și negustorul englez William Finch (1607) descriu cu lux de amănunte comerțul înfloritor făcut cu Aloe vera, dar și modul de cultivare, preparare și utilizare. Finch chiar afirmă că Insula Socotra poate furniza mai multe plante decât poate consuma „intreaga creștinătate”. Tot englezii au contribuit însă la stingerea acestei adevărate mine de aur (în 1883 Insula Socotra a exportat doar 2 tone de pante) prin înființarea unor plantații noi în Barbados unde Aloe vera a fost (re)întrodusă timid începând cu 1647-1650) dar în mod special dupa 1673 datorită lui Ligon (6). La scurt timp a devenit un articol intens tranzacționat la Londra (1693 – prima tranzacție documentată, iar la exact 150 de ani – în 1843 – Londra atingea apogeul utilizării plantei în producția de preparate medicinale). În mod paradoxal J.B. Labat, călugăr și naturalist francez, nu precizează nimic referitor la cultivarea plantei în anul 1700 când a vizitat Barbados, menționând doar cultivarea tutunului, ghimbirului și indigoului iar ca ultime noutăți – bumbacul și trestia de zahăr. Posibil ca omisiunea să fie intenționată și motivată cumva deoarece în 1728 devine brusc un partizan al utilizării plantelor cultivate în Senegambia (Africa de Est – evident colonie franceză), considerată de el cu nimic mai prejos celei de Socotra, ba chiar mai ieftină datorită transportului mai facil. În același an pomenește trei produse diferite (Aloe socotrina – nici o legatura cu Aloe succotrina, Aloe hepatica – având culoarea ficatului și Aloe cabalina) provenite din aceeași materie primă, dar fiind preparate în mod diferit, ultima fiind produsă din resturi. Evita din nou să pomenească marile plantații din Barbados. Cert este că plantații apar cam peste tot, Europa importand și din Africa de Sud (Peter van Wett – 1773) sau Curacao (1847) și pecetluind definitiv soarta Insulei Socotra. În timp plantațiile din Curacao vor deveni atât de înfloritoare încât vor scoate practic de pe piață (1898) Aloe vera de Barbados. John Uri Lloyd (1898) menționează și Aloe lucida – extract procesat la temperaturi foarte ridicate care declanșau un proces de cristalizare care oferea o transparența specifică.

P.L. Simmonds (1854) prezintă succint modul de cultivare și prelucrare a Aloe vera în acea epocă. Aloe vera poate crește aproape în orice sol și în orice condiții (existau deja la acea dată populații salbatice în Barbados) și necesita doar putina atentie. Se cultiva din lăstare tinere, plantate în aprilie și care rezistau cu săptămânile fără pic de apă, singura preocupare fiind să fie protejate de buruieni. Culegerea începe să se facă în luna martie a anului următor, dar numai dupa o ploaie puternică. Nici prea multă ploaie nu era bună – atunci sucul fiind prea diluat, deci alegerea momentului culegerii era o chestiune de experiență și de care depindea calitatea produsului final. Erau culese doar frunzele dar și plantele tinere care apăreau în interval de un an puteau fi utilizate pentru noi plantații. O plantație putea fi exploatată timp de 12 ani dacă era fertilizată la intervale de 3 - 4 ani. Culesul era de multe ori o activitate aproape rituală și diferă ca practică de la zonă la zonă (în Aruba – culegeau bărbății, în Curacao sau Banoire – femeile) și consta în retezarea frunzelor foarte aproape de baza plantei. Frunzele erau ținute cu tăietura în jos iar sucul era cules în butoaie de lemn. Dupa extragerea sucului frunzele erau uscate și puteau fi utilizate ca furaj pentru animale sau ca îngrășământ. Sucul obținut era fiert în cazane de cupru amestecându-se continuu până se obținea consistență dorită.

În prezent Aloe vera este cultivată extensiv în aproape toate zonele tropicale sau subtropicale ale lumii, în mod special în India și China (care împreună aproape că dețin monopolul producției de suc și gel), dar și în Asia tropicală de S-E, Mexic, Caraibe, SUA (California) (7) , America de Sud (în mod special Venezuela) și ceva mai timid în Africa tropicală și Australia, furnizând materia primă în mod special pentru industria cosmetică și a băuturilor răcoritoare (devenite industrii de ordinul miliardelor de dolari anual) și mai puțin pentru realizarea de produse famaceutice, ieșind de mai multe decenii din centrul atenției lumii medicale.

Utilizări medicinale moderne

Trebuie spus că utilizările moderne nu au diferit fundamental (poate cu excepția ultimilor 3 - 4 decenii) de cele antice sau medievale, atât că evident prepararea și utilizarea produselor respective a fost mult mai bine documentată și au fost atacate și domenii specifice. Trebuie spus, de asemenea, că Aloe vera este privită în continuare cu mare scepticism de o parte a lumii medicale (medicina convențională nu-i acordă prea multă atenție), sau în cel mai fericit caz cu oarecare indulgență. În general contestatarii recunosc (este poate și mai comod pentru toată lumea) doar utilitatea plantei ca ingredient în preparatele cosmetice. Chiar când se admite faptul că aceasta are certe propietăți curative, nu se uită să se menționeze că medicina modernă cunoaște alternative mult mai eficiente la acest remediu antic. Există, pe de altă parte și susținători înfocați, al căror (trebuie spus si asta) fanatism se bazează pe câteva milenii de utilizare în medicina tradițională, dar și pe câteva succese majore în epoca modernă.

Linnaeus este primul care descrie planta în 1753 numind-o Aloe vera – nume care alături de Aloe barbadensis Miller, este cel mai cunoscut și referit.
 
Aloe vera (Aloe barbadensis) în faza juvenilă
Colecția: Eduart Zimer

foto:Eduart Zimer
Aloe vera (Aloe barbadensis) în faza adultă
Colecția Vida Gheza, Baia Mare

foto: Ioan Nevezi

Planta continuă să cunoască o nouă glorie în Lumea Noua (în paralel cu o relativă uitare în Europa după 1850), ajungând să fie menționată în prima Enciclopedie medicala moderna, (United States Pharmacopoeia) în 1820 ca fiind cel mai eficient purgativ și principalul ingredient în creme protectoare ale pielii. În deceniile următoare americanii sunt cei care par să mențină interesul în jurul plantei. Principalele utilizări rămân tratarea ulcerațiilor, dermatitelor, arsurilor și leziunilor superficiale ale pielii. Popularitatea crescândă a preparatelor din Aloe vera și dependența de importuri nu tocmai ritmice (o reală contradicție între pragmatismul american și atitudinea mai degrabă boemă specifică zonelor tradiționale de cultivare) l-a determinat pe col. H. W. Johnston să înființeze în 1912 prima fermă comercială în Florida. Din păcate primul razboi mondial și condițiile social-economice din anii ’20 – ’30, progresele chimiei și ale medicamentelor de sinteză fac uitată aproape de tot miraculoasa plantă. Tot un american va revitaliza insă interesul - C. E. Collins este primul medic care va avea o abordare cu adevărat științifică, pregătind experimente bine gândite și conduse și mai ales publicate în cele mai prestigioase reviste medicale ale vremii. Una din lucrări (din 1935) descrie o mare noutate - modul în care în numai 3 luni a fost vindecată la o pacientă o dermatită și leziuni cauzate de radiații nucleare, lăsând pielea curată și fără cicatrici. El a publicat rezultatul unor teste efectuate pe nu mai puțin de 50 de pacienți diferiți și implicând o mare varietate de afecțiuni – de la leziuni datorate radiațiilor până la ulcerații, arsuri și dermatite comune – și care au fost vindecate în totalitate. Collins a utilizat Aloe vera în diverse moduri, de la frunze tăiate longitudinal aplicate local (8) până la o tinctură de culoare galbenă elaborată de el, în care principalele componente active erau o combinație de suc și gel de Aloe vera. Tinctura n-a avut însa succesul comercial scontat, poate și datorită mirosului excesiv de astringent.

A fost suficient însă ca aceasta să intre în atenția unor nume cu greutate ale medicinei americane - Carroll S. Wright, Adolph B. Loveman, Archie Fine, Samuel Brown si Frederick B. Mandeville, care încep să utilizeze Aloe vera și care chiar dacă nu aduc nimic nou, confirmă reușitele lui Collins prin publicarea unor constatări similare. Cel de al 2-lea Razboi Mondial declanșează un val de cercetări științifice dar și medicale, Aloe vera bucurându-se în acest context de o atenție specială. T. Rowe, B.K. Lovell și Lloyd M. Parks constată că preparatele din Aloe vera asigură o vindecare mai rapidă a arsurilor decât orice alt medicament cunoscut în epocă și dovedesc faptul ca fierberea/procesarea la temperatură înaltă nu afectează calitățile ei curative (9). Tot ei constată faptul că substanța activă care vindecă leziunile pielii se găsește în suc și în coaja plantei, nu în gel.

Ca orice aspect care a generat interes în America, Aloe vera și proprietățile ei miraculoase au stârnit și curiozitatea sovieticilor. În 1947 sunt publicate rezultatele unor studii efectuate de V.P. Filatov care aduceau și două elemente noi – eficiența unui preparat obținut din fierberea sucului în afecțiuni ale pielii provocate de paraziți și efectul benefic sucului, care băut era un tratament eficient împotriva multor tipuri de afecțiuni pulmonare. R. Y. Gottschall confirmă în 1953 faptul că sucul fiert distruge bacilul Koch.

Din 1950 cercetările încep să se canalizeze spre cerințe ale medicinei militare – accelerarea vindecării leziunilor pielii (T.C. Barnes – 1950, cu cel puțin 30% mai rapid decât alte remedii general utilizate) sau – noua obsesie a Razboiului Rece – tratarea arsurilor datorate radiațiilor nucleare. Se declanșează (în paralel cu cursa înarmărilor sau cursa spațiului cosmic, sau alte curse mai mult sau mai puțin ridicole – ca de exemplu studiul ONZ și contactarea altor civilizații în scopul accesului la tehnologii utilizabile militar) o adevărată cursă Aloe vera – americanii C.C. Lushbaugh și D.B. Hale reduc în 1956/1957 cu 50% durata de vindecare a dermatitelor și ulcerațiilor „atomice”; în aceeași perioadă rușii N. Nordvinov și B. Rostotsky anunță reducerea vindecării nu numai a arsurilor de gradele 2 și 3 de la 30 – 45 de zile la 15 – 16 zile, dar și succesul în tratarea unor afecțiuni „specifice„ cum ar fi degerăturile. Cei doi aduc și multe alte noutăți – rezultate surprinzător de bune în tratarea eczemelor, psoriazisului, în general a multor boli de piele inclusiv a cancerului pielii (10).

Tot medici ruși - S. Levenson și K. Somova – atacă în 1959 un nou domeniu (stomatologia) punând la punct un tratament bazat pe suc de Aloe vera (injectat în gingie) prin care reușesc vindecarea de paradontoză la 150 de pacienți. Tot ei ajung la concluzia ca Aloe vera este un stimulator biogenic. În 1963 americanul E.P. Pendergrass descoperă însă o componenta (numita de el „acid traumatic”) care asigură regenerarea celulelor în cazul leziunilor pielii, fără a lăsa cicatrici, favorizând o culoare naturală a acesteia – descoperire importantă pe care se vor baza din acest moment toate produsele destinate chirurgiei cosmetice. Acesta se poate spune că este momentul în care Aloe vera a început să devină mai interesantă pentru industria cosmetică decât pentru cea farmaceutică.





Imprimă  Imprimă

Pagina următoare (2/2) Pagina următoare