Eduart Zimer,
Auckland, Noua Zeelanda
Octombrie – Noiembrie 2007
Introducere
„…
Câþi dintre noi nu au auzit de Aloe vera ºi de proprietãþile ei miraculoase? Probabil toþi o cunoaºtem, dacã nu din proprie experienþã, mãcar din ghiveciul unei mãtuºi sau vecine convinse de puterea ei de vindecare. Dar câþi dintre noi cunosc cu adevãrat istoria îndelungatã a acestei plante ºi paleta largã de intrebuinþãri, nu numai medicinale? Cunosc planta de multa vreme, din ghiveciul bunicii mele - copil fiind chiar am beneficiat de „tratamente” diverse, de la curãþarea juliturilor pânã la picãturi puse în apa. |
Aloe vera Linné Colecþia Vida Gheza, Baia Mare
foto: Ioan Nevezi
|
Genul Aloe apartine familiei Asphodelaceae ºi cuprinde aproximativ 350 de specii diferite distribuite în Africa tropicalã ºi de Sud, Madagascar, zona Mediteraneanã, Arabia, dar ºi zone din Asia tropicalã ºi este înruditã cu Gasteria si Haworthia. Dintre acestea Aloe vera („adevarata aloe”) este planta minune, una din cele mai vechi plante medicinale ºi, deºi cunoscutã de toatã lumea ºi de când lumea, este încã învãluitã în oarecare mister…”.
Cam aºa începea articolul meu din 2005 ºi, chiar dacã prezentul text diferã destul de mult de acel articol, nu vãd cum aº putea începe altfel. În cei mai bine de doi ani scurºi de atunci am rãmas acelaºi (în sensul încrederii mele în
Aloe vera) dar m-am ºi schimbat (am mai învãþat câteva lucruri din lecturi mai mult sau mai puþin întâmplãtoare, dar mai ales datoritã utilizãrii zilnice a unor produse
Aloe vera); oportunitatea rescrierii acestui text a venit cum nu se poate mai bine.
Mit ºi realitate
Originea plantei nu este cunoscuta cu exactitate – în general este acreditatã ideea cã
Aloe vera ar fi originarã din Insulele Canare (posibil ºi Insulele Capului Verde), de aici fiind rãspânditã de catre om în bazinul Mediteranean ºi Arabia, iar de aici mai departe. Dar întrucât aproape toate plantele aparþinând genului
Aloe provin din Africa de Est, Africa de Nord-Est ºi Arabia este foarte posibil ca tocmai aceasta sã fie zona din care provine – unele surse afirmã cã valea Nilului inferior pânã în Sudan ar fi putut fi zona de origine. Greu de spus acum când planta are deja o rãspândire imensã ºi nu de datã recentã. Cum planta este cultivatã intens pe cele mai diverse meridiane ºi cum nu sunt cunoscute populaþii sãlbatice care sã aibã o vechime atestatã probabil cã acest lucru nu va fi cunoscut niciodatã cu siguranþa.
Aloe vera nu este singura din genul ei utilizatã în scopuri medicinale. Sunt ºi altele (de exemplu
Aloe ferox, Aloe perryi, dar ºi mai putin cunoscuta
Aloe indica – consideratã în prezent doar o varietate de
Aloe vera - originarã din India, Nepal ºi Thailanda sau chiar
Aloe polyphylla) – dar nu recomand sã experimentaþi cu plante necunoscute deoarece unele specii de
Aloe sunt toxice; sucul de
Aloe maculata de exemplu (foarte comunã în cultivare – cunoscutã ºi sub numele de
Aloe saponaria) poate produce dermatite serioase.
Aloe vera este cunoscutã ca plantã medicinalã încã din antichitate, dar din pãcate s-au fãcut multe confuzii în ceea ce priveºte identitatea ei – astfel cã multe din istoriile atribuite acestei plante trebuiesc privite cu destulã circumspecþie.
Aloe vera este menþionatã de nu mai putin de 5 ori în textul biblic, atât în Vechiul Testament cât ºi în Evanghelia Sf. Ioan. Iatã menþiunea din Cântarea Cântãrilor 4:13-15:
„
Vlãstarele tale clãdesc un paradis de rodii cu fructe dulci ºi minunate, având pe margini arbuºtii care revarsã miresme:
Nard, sofran ºi scorþiºoara cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tãmâie lacrimeazã, cu mirt ºi cu aloe ºi cu arbuºti mirositori.
În grãdina-i o fântânã, un izvor de apa vie ºi pâraie din Liban.”
Evanghelia Sf. Ioan (19:38-40) oferã un detaliu al utilizãrii ei:
„Dupa acestea Iosif din Arimatea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca sã ridice trupul lui Iisus. ªi Pilat i-a dat voie. Deci a venit ºi a ridicat trupul Lui.
ªi a venit ºi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sutã de litre de amestec de smirna ºi aloe.
Au luat deci trupul lui Iisus ºi l-au înfãºurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de inmormantare la iudei.”
În mod special acest fragment din Evanghelia Sf. Ioan este cel care a creat destule confuzii ºi a condus la supralicitarea propietãþilor curative ale
Aloe vera într-un moment în care imensul potenþial medicinal ºi cosmetic al plantei era departe de a fi fost descoperit. Este greu (dacã nu imposibil) de stabilit cum s-a produs eroarea, cert este însã cã plantele menþionate în textile biblice nu sunt
Aloe vera ºi nici altã
Aloe ci
Aquilaria agallocha Roxburgh, numitã si
lignaloes, plantã utilizatã în mod tradiþional de multe dintre popoarele lumii antice printre altele ºi la prepararea tãmâiei ºi care nu are nimic în comun cu Aloe vera, daca facem excepþie de gustul amar.
Lignaloes era tinutã la mare preþ ºi datoritã raritãþii sale fiind, la concurenþã cu aurul, un mijloc de schimb. Aceastã referinþã din Evanghelia Sf. Ioan este cea care a impus imensa popularitate a plantei în Europa vestica, mai întâi în secolul 15 – 16 în Spania (în mod special în mãnãstiri) unde simplul fapt cã a fost utilizatã la îmbalsamarea trupului Mântuitorului a creat celebrei
Aloe vera o staturã misticã. Ulterior misionarii spanioli au fost cei care au contribuit decisiv la rãspândirea acestei plante, în mod special în Indiile de Vest, plantând-o în grãdinile misiunilor ºi utilizând-o extensiv pentru tratarea bolnavilor. Dar sã nu anticipãm…
Dacã despre numele de „Aloe” se cunoaºte cã are origine arabã (derivat din alloeh însemnând suc amar ºi strãlucitor), epitetul „succotrina„ are atât o istorie încurcatã, mai ales cã a fost aplicat unor plante total diferite. Planta era cunoscutã în perioada medievala sub numele
Aloe succotrina (sau
Aloe soccotrina), ceea ce a generat o confuzie în ceea ce priveºte o altã plantã numitã…
Aloe succotrina originarã din Africa de Sud, nume considerat de unii autori în mod eronat ca fiind sinonim cu
Aloe vera (sau consideratã o posibilã subspecie a acesteia). Deºi descoperitã în timpurile moderne în Africa de Sud numele „socotrina” apare menþionat de scriitorul ºi farmacistul arab Mesue (mort în 1028) în tratatul sãu despre plante medicinale. În legaturã cu numele existã doua teorii – este derivat din Socotra, numele unei insule din Marea Arabiei, principala sursa de aloe în acea epoca, sau provine din vremea romanilor care denumeau sucul de aloe „succus citrinus”- referire la culoarea sa galbenã asemenatoare cu a lãmâiei. Cert este cã Ibn Baitar (1197-1248) considera cã plantele provenite din Socotra sunt superioare calitativ celor provenite din Yemen – ceea ce ar favoriza prima teorie. Oricum, este vorba de o plantã cert diferitã de cea din Africa de Sud.
Confuziile nu se opresc aici. Genul
Sempervivum Linnaeus – are la origine o denumire datã în epoca în mod curent unor plante ornamentale cultivate în Germania. Numai cã ceea ce inþelegea Hieronymus Bock în 1556 când menþioneaza
Sempervivum era…
Aloe vera, cultivatã nu numai în scopuri medicinale ci ºi ca plantã ornamentalã, numele fiind preluat de la Dioscorides (semper vicum). Geneza acestui nume este însa destul de neclara, cert este cã a creat destule confuzii.
Puþinã istorie
Cea mai veche scriere despre medicina naturalã (sau oricum, singura de amploare cunoscutã din acea epoca) este Rig Vede, o compilaþie de texte medicale de fapt, scrisã în India în perioada 4500 î.e.n. – 1500 î.e.n. ºi deºi
Aloe vera nu este menþionatã în mod expres nu înseamnã neapãrat cã nu era cunoscuþi. Scrierea listeazã cãteva sute de plante medicinale diferite, ºi modul ºi sfera lor de utilizare.
Cert este cã
Aloe vera ºi virtuþiile ei terapeutice au fost cunoscute de cãtre numeroase civilizaþii antice – prima menþiune a utilizãrii acestei plante de cãtre perºi apare pe placuþe de lut datate ca. 2200 î.e.n.; tot pe placuþe de lut datând din 1550 î.e.n. gãsite în oraºul sumerian Nippur este consemnatã utilizarea frunzelor de
Aloe vera în stare crudã, fãrã a fi prelucratã, ca agent laxativ. Primele menþiuni egiptene dateazã din perioada 1500 î.e.n., pentru ca un papyrus din anul 400 î.e.n. sã dezvãluie faptul cã exista deja nu numai o adevaratã industrie de prelucrare a
Aloe vera, dar prezintã ºi o serie de amãnunte ale procesãrii – frunzele erau mai întâi uscate iar apoi mãcinate fin. Aceasta fãinã intra în compoziþia a nu mai puþin de 12 reþete; era mai întâi amestecatã cu alte ingrediente, fiartã iar produsele rezultate puteau fi utilizate atat extern cât ºi intern. Probabil cã la aceastã datã renumele „Aloe vera” se rãspândise suficient de mult pentru ca sã intereseze ºi alte popoare ºi în ciuda faptului cã (foarte probabil) toate aceste reþete ºi utilizãri erau þinute secret nimic nu a mai putut sta în calea rãspândirii acestui medicament universal. Din aceastã perioadã dateazã numeroase istorisiri (sau legende) cu iz mai mult sau mai puþin romantic – despre Nefertiti ºi Cleopatra, care utilizau extrase din
Aloe vera pentru terapiile lor de înfrumuseþare sau se presupune chiar cã Alexandru cel Mare a fost îndemnat de mentorul sau Aristotel, dupã cucerirea Persiei, sã cucereascã in anul 333 î.e.n. ºi insula Socotra pentru a avea acces la faimoasa „Aloe” necesar vindecãrii rãniilor. Chiar ºi lui Hannibal i se atribuie incursiuni menite a asigura controlul unor zone din nordul Africii unde se cultiva
Aloe vera. Probabil ca în aceastã perioadã planta minune ºi utilizãrile ei erau deja cunoscute multor popoare – în mod cert ajunsese în India, dar ºi în Africa, unde era intens utilizatã pentru tratarea arsurilor, a infecþiilor ºi combaterea anumitor paraziþi. Copra, în lucrarea sa despre medicamentele indiene, menþioneazã: .....
utilizarea Aloei (cunoscutã sub numele de „musabba”) folositã ca unguente externe pentru calmarea durerilor sau intern pentru purgaþie (sau purificare internã) sunt mult prea cunoscute în India, aºa cã nu este nevoie sã intrãm în amanunte ..... Remarca este stupefiantã –
Aloe vera era atât de cunoscutã cã nici nu merita detaliere, spre regretul nostru. Arabii au inceput sã joace fãrã îndoialã un rol important în rãspândirea plantei iar in jurul anului 50 î,e.n. ei deþineau deja un quasi-monopol al producerii ºi distribuirii diferitor produse obþinute din
Aloe vera în Asia. Un al doilea centru de greutate era India – în aceasta perioada au fost dezvoltate câteva reþete tradiþionale care mai sunt utilizate ºi în zilele noastre în medicina popularã.
Planta nu a rãmas multã vreme necunoscutã pentru civilizaþiile vestice, aflate în plinã expansiune. Punctul de plecare îl reprezintã lucrãrile lui Hippocrites (460 î.e.n. – 375 î.e.n.), pãrintele medicinei moderne. Deºi nici acesta nu menþioneaza direct
Aloe vera, are marele merit de a fi modificat percepþia contemporanilor sãi ºi de a fi lansat o abordare diferitã, sistematicã ºi ºtiinþificã, în ceea ce priveºte plantele medicinale ºi modul lor de utilizare. Primul care menþioneazã în mod direct planta în farmacologia greacã este Celsius (25 – 50 e.n.) care se limiteazã însã la a menþiona doar efectele purgative ale plantei. Arabii au avut meritul incontestabil în rãspandirea ei – chiar ºi numele plantei provenind din cuvantul arab alloeh (suc amar ºi strãlucitor), fiind preluatã ulterior ºi de greci ºi de romani – dar un merit deosebit în studiul ºi diversificarea utilizãrilor le-au avut Galen, Plinius cel Bãtrân dar mai ales Dioscorides (o adevãratã piatrã de hotar fiind
De Materia Medica – scrisã începând cu 65 e.n. (
1) ) ºi alþii, care au descris planta ºi utilizãrile ei medicinale – lor datorându-se în principal popularitatea ei post-medievalã. Adevãrata înþelegere a virtuþiilor terapeutice ale
Aloe vera este atinsã de Dioscorides (cca. 40 – cca. 90 e.n.) care ºi-a dezvoltat spiritul de observaþie ºi ºi-a rafinat cunoºtinþele farmaceutice cãlãtorind ani de zile cu armatele imperiale romane. El a descris în detaliu planta cunoscutã de noi sub numele de
Aloe vera cãreia îi atribuia puterea de a închide rãniile ºi de a induce somnul. A menþionat desigur ºi proprietãþile purgative, precum ºi faptul ca sucul amar este utilizat pentru tratarea furunculilor, a hemoroizilor ºi eficacitatea ei în vindecarea rãniilor superficiale. Dioscorides este primul care acrediteazã în fapt ideea de panaceu universal menþionând utilizãri din cele mai diverse – bun pentru tratarea inflamaþiilor la amigdale ºi gingii, pentru iritaþiile ºi inflamaþiile din gura în general, chiar ºi pentru ochi. Tot Dioscorides menþioneazã ceea ce (se pare) ºtia ºi Alexandru cel Mare – pulverizat pe rãni, sucul de
Aloe vera oprea imediat sângerarea ºi stãvilea posibilele infecþii.
Plinius cel Bãtrân (ca. 200 e.n.) repetã în mare ceea ce se ºtia deja datoritã lui Dioscorides, dar aduce ºi cateva completãri, printre care faptul cã sucul controleazã transpiraþia excesivã iar o fierturã în care principalul ingredient sunt rãdãcinile, calmeazã durerile pricinuite de leprã. Tot el semnaleazã (aparent) ºi prima falsificare – produsele vândute în apropiere de Ierusalim fiind preparate din „soiul cel rãu” (
2), ceea ce indicã fie utilizarea ºi a altor specii de
Aloe în scopuri similare (destul de probabil) fie o falsificare în adevãratul sens al cuvântului utilizând alte ingrediente doar în aparenþa asemenatoare.
Aloe vera a devenit între timp o componentã importantã a medicinei romane ºi chiar dupã destrãmarea imperiului roman continuã sã fie cunoscutã ºi utilizatã în Europa sudicã. Pânã in anii 800 – 900, planta este menþionatã de medici cum ar fi Galen (
3), Antyllus sau Aretaces – este drept aceºtea aducând doar puþine lucruri noi faþã de Dioscorides sau Plinius cel Bãtrân; în secolele urmãtoare însã uitarea se aºterne peste aceastã plantã miraculoasã.
Orientul este însã din punct de vedere cultural, spiritual ºi material mai înfloritor ca oricând. În jurul anului 900 e.n., este confirmatã ºi utilizarea
Aloe vera iîn China, într-o lucrare inclusã în ceea ce acum este cunoscut sub numele de „
Compendium of Materia Medica” (
4). Sunt menþionate pe langã utilizãrile deja tradiþionale ºi folosirea ei în afecþiuni ale sinusului ºi în calmarea febrei ºi prevenirea convulsiilor febrile la copii. Principala utilizare era însã în tratarea unor afecþiuni ale pielii sau rãni superficiale iar principalul mod de preparare consta în zdrobirea frunzelor ºi fierberea pastei rezultate la foc mic pânã cand se obþinea un concentrat – în esenþã este aceeaºi metodã care va fi utilizatã multe secole mai târziu pe marile plantaþii comerciale. Perioada 900 – 1300, este apogeul utilizãrii ei în emisfera esticã, noi utilizãri sunt descoperite, sunt elaborate reþete de preparare din ce în ce mai sofisticate ºi tot mai eficiente dar mai ales din ce în ce mai secrete. Al-Kindi (
5) - filozof, inginer ºi medic arab - aduce noi mãrturii despre utilizarea
Aloe vera în tratamentul durerilor inflamatorii, ulceraþii ale ochiului ºi chiar a… melancoliei. Evident, menþioneazã ºi utilizãri tradiþionale cum ar fi – purgativ (în Iran) sau pentru tratarea afecþiunilor digestive ºi detoxificare (în Egipt), pastrând însã cu stricteþe secretul în ceea ce priveºte modul de preparare.
În perioada 1300 – 1500,
Aloe vera (re)devine cunoscutã ºi în vestul Europei, abia ieºitã din Evul Mediu nefericit în care avusese tot timpul sã uite tot ceea ce ºtiuserã Hippocrites, Dioscorides sau Plinius cel Bãtrân. Începuturile sunt timide, planta este cultivatã dar sunt utilizate în scopuri medicinale doar prafuri obþinute din frunzele uscate. Între anii 1500 ºi 1600
Aloe vera pãtrunde timid ºi în medicina englezã, este drept prin utilizãrile tradiþionale – acela de purgativ ºi pentru tratarea rãnilor ºi afecþiuni ale pielii. Preparatele (în principal prafuri) sunt importate din Insula Socotra. Dupã anul 1600 este rãndul misionarilor ºi conquistadorilor spanioli sã contribuie la rãspândirea medicamentului minune – ei întroduc
Aloe vera în lumea nouã, motivele utilizãrii extensive fiind nu numai de naturã medicalã ci ºi, aºa cum am arãtat deja, misticã. Într-un timp relativ scurt au apãrut mici plantaþii în jurul misiunilor din Caraibe, America Centralã ºi de Sud.
Aloe vera a fost fãrã îndoialã un element important al arsenalului folosit de misionari în convertirea populaþiilor bãºtinaºe, acestea ajungând sã o utilizeze ca un adevãrat panaceu universal. Este de asemenea ºi un moment important în istoria
Aloe vera – europenii devenind, prin noile plantaþii înfiinþate, din ce în ce mai puþin dependenþi de sursele tradiþionale de aprovizionare. Spaniolii înfiinþeazã primele plantaþii comerciale în Caraibe (iar portughezii în mod special în Barbados) fiind însã repede concuraþi de coloniºtii olandezi din Curacao, ambele insule urmând sã joace un rol important în istoria acestei plante. Sucul obþinut era procesat prin fierbere lentã pânã se obþinea o pastã foarte groasã de culoare aproape neagrã care era exportatã mai ales în Europa. În paralel planta începe sã trezeascã ºi interesul botaniºtilor. Prima referire ºtiinþificã la
Aloe vera în Anglia este fãcutã de John Goodyew (1655), acelaºi care a tradus tratatul medical al lui Dioscorides în limba englezã.
Dupã misionarii spanioli, englezii au fost cei care au contribuit decisiv la rãspândirea ei, Samuel Purchas (1625) ºi negustorul englez William Finch (1607) descriu cu lux de amãnunte comerþul înfloritor fãcut cu
Aloe vera, dar ºi modul de cultivare, preparare ºi utilizare. Finch chiar afirmã cã Insula Socotra poate furniza mai multe plante decât poate consuma „intreaga creºtinãtate”. Tot englezii au contribuit însã la stingerea acestei adevãrate mine de aur (în 1883 Insula Socotra a exportat doar 2 tone de pante) prin înfiinþarea unor plantaþii noi în Barbados unde
Aloe vera a fost (re)întrodusã timid începând cu 1647-1650) dar în mod special dupa 1673 datoritã lui Ligon (
6). La scurt timp a devenit un articol intens tranzacþionat la Londra (1693 – prima tranzacþie documentatã, iar la exact 150 de ani – în 1843 – Londra atingea apogeul utilizãrii plantei în producþia de preparate medicinale). În mod paradoxal J.B. Labat, cãlugãr ºi naturalist francez, nu precizeazã nimic referitor la cultivarea plantei în anul 1700 când a vizitat Barbados, menþionând doar cultivarea tutunului, ghimbirului ºi indigoului iar ca ultime noutãþi – bumbacul ºi trestia de zahãr. Posibil ca omisiunea sã fie intenþionatã ºi motivatã cumva deoarece în 1728 devine brusc un partizan al utilizãrii plantelor cultivate în Senegambia (Africa de Est – evident colonie francezã), consideratã de el cu nimic mai prejos celei de Socotra, ba chiar mai ieftinã datoritã transportului mai facil. În acelaºi an pomeneºte trei produse diferite (
Aloe socotrina – nici o legatura cu
Aloe succotrina, Aloe hepatica – având culoarea ficatului ºi
Aloe cabalina) provenite din aceeaºi materie primã, dar fiind preparate în mod diferit, ultima fiind produsã din resturi. Evita din nou sã pomeneascã marile plantaþii din Barbados. Cert este cã plantaþii apar cam peste tot, Europa importand ºi din Africa de Sud (Peter van Wett – 1773) sau Curacao (1847) ºi pecetluind definitiv soarta Insulei Socotra. În timp plantaþiile din Curacao vor deveni atât de înfloritoare încât vor scoate practic de pe piaþã (1898)
Aloe vera de Barbados. John Uri Lloyd (1898) menþioneazã ºi
Aloe lucida – extract procesat la temperaturi foarte ridicate care declanºau un proces de cristalizare care oferea o transparenþa specificã.
P.L. Simmonds (1854) prezintã succint modul de cultivare ºi prelucrare a
Aloe vera în acea epocã.
Aloe vera poate creºte aproape în orice sol ºi în orice condiþii (existau deja la acea datã populaþii salbatice în Barbados) ºi necesita doar putina atentie. Se cultiva din lãstare tinere, plantate în aprilie ºi care rezistau cu sãptãmânile fãrã pic de apã, singura preocupare fiind sã fie protejate de buruieni. Culegerea începe sã se facã în luna martie a anului urmãtor, dar numai dupa o ploaie puternicã. Nici prea multã ploaie nu era bunã – atunci sucul fiind prea diluat, deci alegerea momentului culegerii era o chestiune de experienþã ºi de care depindea calitatea produsului final. Erau culese doar frunzele dar ºi plantele tinere care apãreau în interval de un an puteau fi utilizate pentru noi plantaþii. O plantaþie putea fi exploatatã timp de 12 ani dacã era fertilizatã la intervale de 3 - 4 ani. Culesul era de multe ori o activitate aproape ritualã ºi diferã ca practicã de la zonã la zonã (în Aruba – culegeau bãrbãþii, în Curacao sau Banoire – femeile) ºi consta în retezarea frunzelor foarte aproape de baza plantei. Frunzele erau þinute cu tãietura în jos iar sucul era cules în butoaie de lemn. Dupa extragerea sucului frunzele erau uscate ºi puteau fi utilizate ca furaj pentru animale sau ca îngrãºãmânt. Sucul obþinut era fiert în cazane de cupru amestecându-se continuu pânã se obþinea consistenþã doritã.
În prezent
Aloe vera este cultivatã extensiv în aproape toate zonele tropicale sau subtropicale ale lumii, în mod special în India ºi China (care împreunã aproape cã deþin monopolul producþiei de suc ºi gel), dar ºi în Asia tropicalã de S-E, Mexic, Caraibe, SUA (California) (
7) , America de Sud (în mod special Venezuela) ºi ceva mai timid în Africa tropicalã ºi Australia, furnizând materia primã în mod special pentru industria cosmeticã ºi a bãuturilor rãcoritoare (devenite industrii de ordinul miliardelor de dolari anual) ºi mai puþin pentru realizarea de produse famaceutice, ieºind de mai multe decenii din centrul atenþiei lumii medicale.
Utilizãri medicinale moderne
Trebuie spus cã utilizãrile moderne nu au diferit fundamental (poate cu excepþia ultimilor 3 - 4 decenii) de cele antice sau medievale, atât cã evident prepararea ºi utilizarea produselor respective a fost mult mai bine documentatã ºi au fost atacate ºi domenii specifice. Trebuie spus, de asemenea, cã
Aloe vera este privitã în continuare cu mare scepticism de o parte a lumii medicale (medicina convenþionalã nu-i acordã prea multã atenþie), sau în cel mai fericit caz cu oarecare indulgenþã. În general contestatarii recunosc (este poate ºi mai comod pentru toatã lumea) doar utilitatea plantei ca ingredient în preparatele cosmetice. Chiar când se admite faptul cã aceasta are certe propietãþi curative, nu se uitã sã se menþioneze cã medicina modernã cunoaºte alternative mult mai eficiente la acest remediu antic. Existã, pe de altã parte ºi susþinãtori înfocaþi, al cãror (trebuie spus si asta) fanatism se bazeazã pe câteva milenii de utilizare în medicina tradiþionalã, dar ºi pe câteva succese majore în epoca modernã.
Linnaeus este primul care descrie planta în 1753 numind-o
Aloe vera – nume care alãturi de
Aloe barbadensis Miller, este cel mai cunoscut ºi referit.
| |
Aloe vera (Aloe barbadensis) în faza juvenilã
Colecþia: Eduart Zimer
foto:Eduart Zimer
| Aloe vera (Aloe barbadensis) în faza adultã
Colecþia Vida Gheza, Baia Mare
foto: Ioan Nevezi
|
Planta continuã sã cunoascã o nouã glorie în Lumea Noua (în paralel cu o relativã uitare în Europa dupã 1850), ajungând sã fie menþionatã în prima Enciclopedie medicala moderna, (United States Pharmacopoeia) în 1820 ca fiind cel mai eficient purgativ ºi principalul ingredient în creme protectoare ale pielii. În deceniile urmãtoare americanii sunt cei care par sã menþinã interesul în jurul plantei. Principalele utilizãri rãmân tratarea ulceraþiilor, dermatitelor, arsurilor ºi leziunilor superficiale ale pielii. Popularitatea crescândã a preparatelor din
Aloe vera ºi dependenþa de importuri nu tocmai ritmice (o realã contradicþie între pragmatismul american ºi atitudinea mai degrabã boemã specificã zonelor tradiþionale de cultivare) l-a determinat pe col. H. W. Johnston sã înfiinþeze în 1912 prima fermã comercialã în Florida. Din pãcate primul razboi mondial ºi condiþiile social-economice din anii ’20 – ’30, progresele chimiei ºi ale medicamentelor de sintezã fac uitatã aproape de tot miraculoasa plantã. Tot un american va revitaliza insã interesul - C. E. Collins este primul medic care va avea o abordare cu adevãrat ºtiinþificã, pregãtind experimente bine gândite ºi conduse ºi mai ales publicate în cele mai prestigioase reviste medicale ale vremii. Una din lucrãri (din 1935) descrie o mare noutate - modul în care în numai 3 luni a fost vindecatã la o pacientã o dermatitã ºi leziuni cauzate de radiaþii nucleare, lãsând pielea curatã ºi fãrã cicatrici. El a publicat rezultatul unor teste efectuate pe nu mai puþin de 50 de pacienþi diferiþi ºi implicând o mare varietate de afecþiuni – de la leziuni datorate radiaþiilor pânã la ulceraþii, arsuri ºi dermatite comune – ºi care au fost vindecate în totalitate. Collins a utilizat
Aloe vera în diverse moduri, de la frunze tãiate longitudinal aplicate local (
8) pânã la o tincturã de culoare galbenã elaboratã de el, în care principalele componente active erau o combinaþie de suc ºi gel de
Aloe vera. Tinctura n-a avut însa succesul comercial scontat, poate ºi datoritã mirosului excesiv de astringent.
A fost suficient însã ca aceasta sã intre în atenþia unor nume cu greutate ale medicinei americane - Carroll S. Wright, Adolph B. Loveman, Archie Fine, Samuel Brown si Frederick B. Mandeville, care încep sã utilizeze
Aloe vera ºi care chiar dacã nu aduc nimic nou, confirmã reuºitele lui Collins prin publicarea unor constatãri similare. Cel de al 2-lea Razboi Mondial declanºeazã un val de cercetãri ºtiinþifice dar ºi medicale,
Aloe vera bucurându-se în acest context de o atenþie specialã. T. Rowe, B.K. Lovell ºi Lloyd M. Parks constatã cã preparatele din
Aloe vera asigurã o vindecare mai rapidã a arsurilor decât orice alt medicament cunoscut în epocã ºi dovedesc faptul ca fierberea/procesarea la temperaturã înaltã nu afecteazã calitãþile ei curative (
9). Tot ei constatã faptul cã substanþa activã care vindecã leziunile pielii se gãseºte în suc ºi în coaja plantei, nu în gel.
Ca orice aspect care a generat interes în America,
Aloe vera ºi proprietãþile ei miraculoase au stârnit ºi curiozitatea sovieticilor. În 1947 sunt publicate rezultatele unor studii efectuate de V.P. Filatov care aduceau ºi douã elemente noi – eficienþa unui preparat obþinut din fierberea sucului în afecþiuni ale pielii provocate de paraziþi ºi efectul benefic sucului, care bãut era un tratament eficient împotriva multor tipuri de afecþiuni pulmonare. R. Y. Gottschall confirmã în 1953 faptul cã sucul fiert distruge bacilul
Koch.
Din 1950 cercetãrile încep sã se canalizeze spre cerinþe ale medicinei militare – accelerarea vindecãrii leziunilor pielii (T.C. Barnes – 1950, cu cel puþin 30% mai rapid decât alte remedii general utilizate) sau – noua obsesie a Razboiului Rece – tratarea arsurilor datorate radiaþiilor nucleare. Se declanºeazã (în paralel cu cursa înarmãrilor sau cursa spaþiului cosmic, sau alte curse mai mult sau mai puþin ridicole – ca de exemplu studiul ONZ ºi contactarea altor civilizaþii în scopul accesului la tehnologii utilizabile militar) o adevãratã cursã
Aloe vera – americanii C.C. Lushbaugh ºi D.B. Hale reduc în 1956/1957 cu 50% durata de vindecare a dermatitelor ºi ulceraþiilor „atomice”; în aceeaºi perioadã ruºii N. Nordvinov ºi B. Rostotsky anunþã reducerea vindecãrii nu numai a arsurilor de gradele 2 ºi 3 de la 30 – 45 de zile la 15 – 16 zile, dar ºi succesul în tratarea unor afecþiuni „specifice„ cum ar fi degerãturile. Cei doi aduc ºi multe alte noutãþi – rezultate surprinzãtor de bune în tratarea eczemelor, psoriazisului, în general a multor boli de piele inclusiv a cancerului pielii (
10).
Tot medici ruºi - S. Levenson ºi K. Somova – atacã în 1959 un nou domeniu (stomatologia) punând la punct un tratament bazat pe suc de
Aloe vera (injectat în gingie) prin care reuºesc vindecarea de paradontozã la 150 de pacienþi. Tot ei ajung la concluzia ca
Aloe vera este un stimulator biogenic. În 1963 americanul E.P. Pendergrass descoperã însã o componenta (numita de el „acid traumatic”) care asigurã regenerarea celulelor în cazul leziunilor pielii, fãrã a lãsa cicatrici, favorizând o culoare naturalã a acesteia – descoperire importantã pe care se vor baza din acest moment toate produsele destinate chirurgiei cosmetice. Acesta se poate spune cã este momentul în care
Aloe vera a început sã devinã mai interesantã pentru industria cosmeticã decât pentru cea farmaceuticã.
Imprimã Pagina urmãtoare (2/2)