Eduart Zimer
Auckland, Noua Zeelanda
septembrie, 2007

Întroducere

În cei doi ani şi jumătate trecuţi de la prima versiune a acestui articol aparută în Cactus Romania în februarie 2005, am avut ocazia să consult multe surse noi întrucât acest subiect a ajuns să mă pasioneze. O revizie a acelui text se impune – documentarea facută între timp precum şi unele observaţii din natură mi-au format în timp o viziune diferită asupra fenomenului. Am grupat plantele menţionate după apartenenţa lor taxonomică în cazul grupurilor bine reprezentate şi nu după habitul lor sau după alte criterii indicând de regulă şi zona geografică de origine a acestora (1). Am adăugat multe nume noi despre care am găsit referinţe în publicaţii botanice, dar am eliminat şi câteva plante – în general pe cele cu un caracter suculent marginal – dar şi altele care nu prezintă în mod obişnuit interes pentru iubitorul de cactus şi suculentă. Acest articol se doreşte în fond a fi o scurtă prezentare şi nu o monografie. Am menţionat împreună plante care au în fapt un statut diferit (dar acest lucru depinde şi de viziunea fiecarui autor în parte) – plante naturalizate, plante din flora adiţională sau plante ocazionale; graniţa este fragilă şi oricum nu mi-am propus un studiu în adevaratul sens al cuvântului.

Nu a fost tocmai uşor, dar nu este uşor nici pentru botaniştii neozeelandezi, mai puţin interesaţi în fond de flora aditională sau naturalizată, să reconstituie istoria prezenţei plantelor suculente în Noua Zeelanda. Organizaţiile ecologice (uneori uşor alarmiste şi puse oricum pe eradicarea sau limitarea florei adiţionale, fără prea multe discuţii) sunt şi mai puţin interesate în identificarea corectă sau în clarificarea unor probleme taxonomice şi mai mult în promovare scopului lor. Datorită caracterului succulent, care limitează valoarea ştiinţifică a exemplarelor de ierbar, câteva din plantele menţionate în timp au creat probleme taxonomice sau au creat confuzii care uneori s-au perpetuat multe decenii. O altă problemă ar fi prezenţa în natură doar a anumitor clone de multe ori cu caractere atipice, (cazul Kalanchoe grandiflora) sau care nu reprezintă nici pe departe întreaga diversitate de forme şi tipuri ale speciei originale (cazul Cotyledon orbiculata ssp. orbiculata), ca să nu mai vorbim de plante de origine obscură, posibil hibridizate. Este de remarcat totuşi faptul ca în ciuda avalanşei de hibrizi horticoli moderni aflaţi la îndemâna oricui în florări, foarte puţini dintre aceştea se regăsesc în natură. De asemea datorită faptului că, în anumite cazuri, plantele au ajuns să ocupe habitaturi diferite de cele din zonele de origine, de multe ori au ajuns să prezinte particularităţi vegetative care să le deosebească întrucâtva de populaţiile din zonele de origine (şi aici poate fi citată Cotyledon orbiculata ssp. orbiculata, dar si Delosperma sp. sau Lampranthus sp. a căror identificare exactă întârzie). Nu în ultimul rând, este dificil în absenţa unor adnotări complete şi identificări corecte în momentul colectării (uneori cu 100 de ani în urma sau chiar mai mult) să se tragă acum concluziile corecte; am eliminat de regulă plante menţionate în colecţii singulare, ocazionale, deoarece acestea pot fi plante care doar întâmplător şi temporar s-au găsit în flora adiţională neozeelandeză.

Cadrul natural şi clima

Deoarece plantele suculente naturalizate în Noua Zeelanda populează cu precadere zonele de coastă, avansând în cele mai multe cazuri destul de puţin spre interior, ne vom ocupa cu precădere de aceste habitaturi. Este de altfel interesant de observat faptul că în general speciile provenite din Africa de Sud cresc din abundentă şi în zona tărmurilor (deşi nu sunt de regulă restricţionate la acestea), având un climat care poate fi caracterizat în general ca fiind de tip mediteranean în habitatul natural, pe când plantele provenite din Mexic şi Eurasia sunt în cele mai multe cazuri plante montane.

Regiunea de coastă Piha

Zonele de coastă ale Noii Zeelande corespund în mare cerinţelor esenţiale ale acestor plante – absenţa îngheţurilor la sol (chiar şi în sudul extrem, rece şi neospitalier, în zona de coastă temperaturi de -2°, -3°C sunt cazuri deosebit de rare), absenţa temperaturilor foarte ridicate (se înregistrează destul de rar temperaturi peste 30°C), o puterniăa expunere marină cu tot ceea ce presupune acest lucru – de la ventilaţie naturală excelentă (briză puternică şi constantă) la nivel ridicat de UV şi la prezenţa sării marine în aer (asta doar în proximitatea ţărmurilor) – toate acestea contribuie la succesul unor plante suculente. Soarele este de asemenea deosebit de intens, lucrul ce se simte chiar şi în zile mai puţin însorite. Trebuie spus că din punct de vedere termic există totuşi diferenţe mari între nord şi sud (o distanţă de 1600 de km în linie dreaptă şi de aproape 1700 km dacă includem şi Insula Stewart); dacă în nordul extrem clima cunoaşte puternice influenţe subtropicale, cu temperaturi medii anuale ce depăşesc 16°C, în sudul extrem climatul cunoaşte influenţe subpolare iar media anuală abia depăşeşte 9°C – această diferenţă de 7°C fiind imensă!

Noua Zeelanda, harta regională

Un alt aspect important este nivelul de precipitaţii. În general acesta este cuprins între 750 – 1250 mm /an în cele mai multe regiuni ale insulei, diferenţele putând fi foarte marcante la doar caţiva km distanţă în principal datorită curenţilor de aer dominanţi şi reliefului care formează o sumedenie de zone de ecranare. Pe alocuri (şi în unii ani) se pot atinge şi 2300 mm /an. Poate părea mult pentru plante cu adaptări xerofite şi chiar este mult – dar în interior, acolo unde vegetaţia deasă tipică neozeelandeză (numită „bush”), o combinaţie de conifere, arbuşti scunzi şi ferigi, o pădure mai degrabă umedă şi puţin luminoasă – un paradis al plantelor epifite, precum şi solul mai adânc şi mai bogat, favorizează o retenţie mult superioară a apei; pentru zonele de coastă, în general lipsite de vegetaţie, cu sol superficial şi pietros, având o retenţie redusă şi pe care apa se scurge imediat, cu brize puternice cvasi-permanente care usucă rapid solul – în aceste condiţii nu este tocmai mult. Mai mult, în zonele de coastă există şi un destul de bine marcat deficit de precipitaţii pe timpul verii, favorizând plantele cu adaptări xerofite, în mod special pe coastele estice ale celor două insule majore. Pe de altă parte datorită unui „tipar”de fronturi atmosferice din care rareori se iese (în general fronturi umede avansând din vest, nord-vest sau sud-vest) există diferenţe marcante între precipitaţiile care cad pe coasta de vest (mult mai umedă) şi cel de est (mai uscată); mai mult – acest tipar meteorologic care se repetă, cu variaţiile de rigoare, la infinit nu influenţează numai nivelul precipitaţiilor, dar şi numărul de zile însorite /ploioase din an, acesta fiind un alt element important.


Generalizând foarte mult se poate spune că temperaturile scad de la nord spre sud iar nivelul precipitaţiilor scade de la vest spre est – aceste două aspecte marcând esenţial distribuţia plantelor suculente – în general pe coasta estică şi mai puţin pe cea vestică (excepţie făcând zonele Auckland şi Northland). Nu este foarte greu să trasezi prin urmare o hartă foarte generică a prezenţei plantelor suculente în Noua Zeelanda. Plantele suculente cresc în Insula de Nord cu precădere în nordul extrem şi pe coasta estică, pe cea vestică existând la sud de Auckland (cu excepţia Wanganui – Manawhatu - Horowhenua – Wellington) foarte multe discontinuităţi semnificative; în Insula de Sud coasta estică este bine „populată” cu plante suculente din Nelson şi până în Otago, câteva specii ajungând chiar şi în Southland şi pe Insula Stewart, dar pe coasta vestică prezenţa acestora este destul de sporadică iar la sud de Greymouth (undeva în treimea nordică a West Coast) plantele suculente sunt practic inexistente; nu este prezent nici măcar Carpobrotus edulis, renumit pentru toleranţă la temperaturi scăzute şi umiditate ridicată, nici macar endemica Disphyma australe ssp. australe care este prezentă până şi în Insula Stewart. De remarcat şi faptul ca în Insula de Sud, deşi populaţiile de plante suculente din natură urmăresc în mare linia ţărmului, în Otago şi Central Otago acestea avansează în interior până aproape de Queenstown în primul rând datorită unui nivel ceva mai redus al precipitaţiilor, asociat cu un numar mare de zile însorite pe an, chiar dacă în aceste zone îngheţurile sunt frecvente.

Un alt aspect important este faptul că zonele de coastă sunt extrem de variate, de la plaje nisipoase dublate de dune de nisip, la promontorii, faleze şi platforme stâncoase, numeroase lagune, estuare şi fiorduri, la hinterlandul care poate lua un aspect foarte alpin la numai câţiva zeci de metri de ţărm şi la altitudini încă reduse – o mare diversitate de habitaturi care oferă numeroase nişe în care vegetaţia adiţională (nu neapărat suculentă) să poată forma populaţii stabile. De asemenea de remarcat faptul că flora nativă a insulei cu adaptare xerofită este destul de slab reprezentată şi nu prezintă o concurenţă serioasă pentru potenţialii intruşi, excepţie făcând poate dunele de nisip.

Regiunea de coastă Whangamata

În interior trebuie ţinut seamă de faptul că de regulă vegetaţia bine aşezată şi densă şi habitaturile în general mai umede (nu neapărat datorită nivelului mai ridicat al precipitaţiilor), de faptul că la sud de Auckland îngheţul la sol este destul de frecvent (şi asta în condiţiile unor ierni umede) - sunt factori descurajanţi pentru flora suculentă; pot apare unele plante montane, în general specii de Sedum, ocazional Crassula multicava, Crassula tetragona si Portulaca oleracea, mult mai rar alte plante.

  Imprimă

Pagina următoare (2/4)