Întroducere
În cei doi ani și jumătate trecuți de la prima versiune a acestui articol aparută în Cactus Romania în februarie 2005, am avut ocazia să consult multe surse noi întrucât acest subiect a ajuns să mă pasioneze. O revizie a acelui text se impune – documentarea facută între timp precum și unele observații din natură mi-au format în timp o viziune diferită asupra fenomenului. Am grupat plantele menționate după apartenența lor taxonomică în cazul grupurilor bine reprezentate și nu după habitul lor sau după alte criterii indicând de regulă și zona geografică de origine a acestora (
1). Am adăugat multe nume noi despre care am găsit referințe în publicații botanice, dar am eliminat și câteva plante – în general pe cele cu un caracter suculent marginal – dar și altele care nu prezintă în mod obișnuit interes pentru iubitorul de cactus și suculentă. Acest articol se dorește în fond a fi o scurtă prezentare și nu o monografie. Am menționat împreună plante care au în fapt un statut diferit (dar acest lucru depinde și de viziunea fiecarui autor în parte) – plante naturalizate, plante din flora adițională sau plante ocazionale; granița este fragilă și oricum nu mi-am propus un studiu în adevaratul sens al cuvântului.
Nu a fost tocmai ușor, dar nu este ușor nici pentru botaniștii neozeelandezi, mai puțin interesați în fond de flora aditională sau naturalizată, să reconstituie istoria prezenței plantelor suculente în Noua Zeelanda. Organizațiile ecologice (uneori ușor alarmiste și puse oricum pe eradicarea sau limitarea florei adiționale, fără prea multe discuții) sunt și mai puțin interesate în identificarea corectă sau în clarificarea unor probleme taxonomice și mai mult în promovare scopului lor. Datorită caracterului succulent, care limitează valoarea științifică a exemplarelor de ierbar, câteva din plantele menționate în timp au creat probleme taxonomice sau au creat confuzii care uneori s-au perpetuat multe decenii. O altă problemă ar fi prezența în natură doar a anumitor clone de multe ori cu caractere atipice, (cazul
Kalanchoe grandiflora) sau care nu reprezintă nici pe departe întreaga diversitate de forme și tipuri ale speciei originale (cazul
Cotyledon orbiculata ssp. orbiculata), ca să nu mai vorbim de plante de origine obscură, posibil hibridizate. Este de remarcat totuși faptul ca în ciuda avalanșei de hibrizi horticoli moderni aflați la îndemâna oricui în florări, foarte puțini dintre aceștea se regăsesc în natură. De asemea datorită faptului că, în anumite cazuri, plantele au ajuns să ocupe habitaturi diferite de cele din zonele de origine, de multe ori au ajuns să prezinte particularități vegetative care să le deosebească întrucâtva de populațiile din zonele de origine (și aici poate fi citată
Cotyledon orbiculata ssp. orbiculata, dar si
Delosperma sp. sau
Lampranthus sp. a căror identificare exactă întârzie). Nu în ultimul rând, este dificil în absența unor adnotări complete și identificări corecte în momentul colectării (uneori cu 100 de ani în urma sau chiar mai mult) să se tragă acum concluziile corecte; am eliminat de regulă plante menționate în colecții singulare, ocazionale, deoarece acestea pot fi plante care doar întâmplător și temporar s-au găsit în flora adițională neozeelandeză.
Cadrul natural și clima
Deoarece plantele suculente naturalizate în Noua Zeelanda populează cu precadere zonele de coastă, avansând în cele mai multe cazuri destul de puțin spre interior, ne vom ocupa cu precădere de aceste habitaturi. Este de altfel interesant de observat faptul că în general speciile provenite din Africa de Sud cresc din abundentă și în zona tărmurilor (deși nu sunt de regulă restricționate la acestea), având un climat care poate fi caracterizat în general ca fiind de tip mediteranean în habitatul natural, pe când plantele provenite din Mexic și Eurasia sunt în cele mai multe cazuri plante montane.
|
Regiunea de coastă Piha
|
Zonele de coastă ale Noii Zeelande corespund în mare cerințelor esențiale ale acestor plante – absența înghețurilor la sol (chiar și în sudul extrem, rece și neospitalier, în zona de coastă temperaturi de -2°, -3°C sunt cazuri deosebit de rare), absența temperaturilor foarte ridicate (se înregistrează destul de rar temperaturi peste 30°C), o puterniăa expunere marină cu tot ceea ce presupune acest lucru – de la ventilație naturală excelentă (briză puternică și constantă) la nivel ridicat de UV și la prezența sării marine în aer (asta doar în proximitatea țărmurilor) – toate acestea contribuie la succesul unor plante suculente. Soarele este de asemenea deosebit de intens, lucrul ce se simte chiar și în zile mai puțin însorite. Trebuie spus că din punct de vedere termic există totuși diferențe mari între nord și sud (o distanță de 1600 de km în linie dreaptă și de aproape 1700 km dacă includem și Insula Stewart); dacă în nordul extrem clima cunoaște puternice influențe subtropicale, cu temperaturi medii anuale ce depășesc 16°C, în sudul extrem climatul cunoaște influențe subpolare iar media anuală abia depășește 9°C – această diferență de 7°C fiind imensă!
 |
Noua Zeelanda, harta regională
|
Un alt aspect important este nivelul de precipitații. În general acesta este cuprins între 750 – 1250 mm /an în cele mai multe regiuni ale insulei, diferențele putând fi foarte marcante la doar cațiva km distanță în principal datorită curenților de aer dominanți și reliefului care formează o sumedenie de zone de ecranare. Pe alocuri (și în unii ani) se pot atinge și 2300 mm /an. Poate părea mult pentru plante cu adaptări xerofite și chiar este mult – dar în interior, acolo unde vegetația deasă tipică neozeelandeză (numită „bush”), o combinație de conifere, arbuști scunzi și ferigi, o pădure mai degrabă umedă și puțin luminoasă – un paradis al plantelor epifite, precum și solul mai adânc și mai bogat, favorizează o retenție mult superioară a apei; pentru zonele de coastă, în general lipsite de vegetație, cu sol superficial și pietros, având o retenție redusă și pe care apa se scurge imediat, cu brize puternice cvasi-permanente care usucă rapid solul – în aceste condiții nu este tocmai mult. Mai mult, în zonele de coastă există și un destul de bine marcat deficit de precipitații pe timpul verii, favorizând plantele cu adaptări xerofite, în mod special pe coastele estice ale celor două insule majore. Pe de altă parte datorită unui „tipar”de fronturi atmosferice din care rareori se iese (în general fronturi umede avansând din vest, nord-vest sau sud-vest) există diferențe marcante între precipitațiile care cad pe coasta de vest (mult mai umedă) și cel de est (mai uscată); mai mult – acest tipar meteorologic care se repetă, cu variațiile de rigoare, la infinit nu influențează numai nivelul precipitațiilor, dar și numărul de zile însorite /ploioase din an, acesta fiind un alt element important.
Generalizând foarte mult se poate spune că temperaturile scad de la nord spre sud iar nivelul precipitațiilor scade de la vest spre est – aceste două aspecte marcând esențial distribuția plantelor suculente – în general pe coasta estică și mai puțin pe cea vestică (excepție făcând zonele Auckland și Northland). Nu este foarte greu să trasezi prin urmare o hartă foarte generică a prezenței plantelor suculente în Noua Zeelanda. Plantele suculente cresc în Insula de Nord cu precădere în nordul extrem și pe coasta estică, pe cea vestică existând la sud de Auckland (cu excepția Wanganui – Manawhatu - Horowhenua – Wellington) foarte multe discontinuități semnificative; în Insula de Sud coasta estică este bine „populată” cu plante suculente din Nelson și până în Otago, câteva specii ajungând chiar și în Southland și pe Insula Stewart, dar pe coasta vestică prezența acestora este destul de sporadică iar la sud de Greymouth (undeva în treimea nordică a West Coast) plantele suculente sunt practic inexistente; nu este prezent nici măcar
Carpobrotus edulis, renumit pentru toleranță la temperaturi scăzute și umiditate ridicată, nici macar endemica
Disphyma australe ssp. australe care este prezentă până și în Insula Stewart. De remarcat și faptul ca în Insula de Sud, deși populațiile de plante suculente din natură urmăresc în mare linia țărmului, în Otago și Central Otago acestea avansează în interior până aproape de Queenstown în primul rând datorită unui nivel ceva mai redus al precipitațiilor, asociat cu un numar mare de zile însorite pe an, chiar dacă în aceste zone înghețurile sunt frecvente.
Un alt aspect important este faptul că zonele de coastă sunt extrem de variate, de la plaje nisipoase dublate de dune de nisip, la promontorii, faleze și platforme stâncoase, numeroase lagune, estuare și fiorduri, la hinterlandul care poate lua un aspect foarte alpin la numai câțiva zeci de metri de țărm și la altitudini încă reduse – o mare diversitate de habitaturi care oferă numeroase nișe în care vegetația adițională (nu neapărat suculentă) să poată forma populații stabile. De asemenea de remarcat faptul că flora nativă a insulei cu adaptare xerofită este destul de slab reprezentată și nu prezintă o concurență serioasă pentru potențialii intruși, excepție făcând poate dunele de nisip.
|
Regiunea de coastă Whangamata
|
În interior trebuie ținut seamă de faptul că de regulă vegetația bine așezată și densă și habitaturile în general mai umede (nu neapărat datorită nivelului mai ridicat al precipitațiilor), de faptul că la sud de Auckland înghețul la sol este destul de frecvent (și asta în condițiile unor ierni umede) - sunt factori descurajanți pentru flora suculentă; pot apare unele plante montane, în general specii de
Sedum, ocazional
Crassula multicava, Crassula tetragona si
Portulaca oleracea, mult mai rar alte plante.
Imprimă Pagina următoare (2/4) 