Asociatia Aztekium
. Istoric
. Fondatori
. Statut
. R.O.I.
. Conducerea
. Fonduri
. Colectionari
. In memoriam
. Expozitii
. Băișoara
. Premiatii asociatiei
. Linkuri

Revista asociației

Newsletter Aztekium

Discuții despre cactuși și viața asociației

Foto

Vânzări, cumpărări

Cactușii
. Geneză
. Clasificare
. Componentele denumirii
. Sistematica cactușilor
. Convenția CITES

Pentru cine nu stie
. Ce sunt cactușii ?
. Primi pași
. Îngrijirea cactușilor
. Udarea
. Transplantarea
. Amestecul de pământ
. Înmulțirea cactușilor
. Pregătirea semintelor
. Iernare, boli, dăunători
. Curiozități
. Aclimatizarea cactușilor
. 10 greșeli frecvente
. Alte 10 greșeli frecvente

Articole despre cactusi si plante suculente
. Orostachys spinosa
. Plante suculente
. Sera noastra
. Varsta cactusilor
. Udare și uscare
. Cactusii și compostul
. Inteligența plantelor(pdf)
. O înflorire neobișnuită
. Un colț cu suculente
. Aeonium 'Rangitoto'
. Temperaturi de iernare
. Suculentele carpatilor I
. Suculentele carpatilor II
. Un suculent halofit
. Colecție de Tillandsia
. Itinerar brazilian
. Genul Mammillaria
. Aloe variegata
. Colonii de Aeonium
. Alpinarium
. Cactusi deosebiti
. Digitostigma
. Însămânțarea cactusilor
. Altoirea
. Aloe vera
. Suculente naturalizate I
. Suculente naturalizate II


Suculente naturalizate I

Pagina: 2/4



Succesul speciilor străine


Succesul unei specii străine este greu de definit – dacă ar fi să ne rezumăm la a spune că este capacitatea de a ocupa un anumit habitat, în detrimentul altor specii concurente, ar însemna să simplificăm foarte mult lucrurile. Cuantificarea este la fel de dificilă pentru că succesul poate fi doar aparent și temporar – și exemple sunt destule în Noua Zeelanda atât în flora suculentă cât și în cea non-suculentă – plante străine pot scăpa în natură, pot forma destul de rapid populații semnificative dar acestea nu reușesc să se autointrețină. Capacitatea de regenerare a populației depinde de constanta cu care „resurse” cultivate ajung în natură și din acest motiv observațile făcute la un anumit moment dat pot fi irelevante după câteva decenii. Multe din plantele consemnate în literatura botanică din Noua Zeelanda nu au reușit să facă acest pas, foarte multe fiind cunoscute în natură doar din colectări ocazionale (sau limitate la o arie foarte redusă), unele făcute cu multe decenii în urmă.

Nu lipsit de importanță este faptul că deși în cazul celor mai multe plante multiplicarea vegetativă este o formă secundară de răspândire, în cazul majorității plantelor suculente acest mod de înmulțire este deosebit de eficient și funcționează perfect într-un mediu în care fie lipsesc polenizatorii specifici, fie condițiile de germinare și /sau dezvoltare a plantulelor nu sunt îndeplinite cu consecvență în toți anii. Acest mod de înmulțire este excelent utilizat în mod special de plantele hibride pentru care este dealtfel și singurul. Plantele suculente au în general capacitatea de a se reproduce vegetativ, ceea ce este desigur un avantaj; faptul că de multe ori plantele scăpate în natură sunt plante clonate in cultivație face în foarte multe cazuri imposibilă înmulțirea prin semințe, înmulțirea vegetativă fiind singura lor opțiune. în acest caz însă și capacitatea lor de dispersie devine mult mai limitată, rezumându-se de regulă la o arie mult mai mică. Excepții sunt desigur – una chiar foarte importantă fiind Crassula multicava.

Comportamentul „intrușilor” nu este mereu previzibil. Există pe lângă factorii favorizanți și o serie de handicapuri care trebuiesc depășite pentru a se putea vorbi de succes. Fiecare specie în parte are de parcurs un drum unic, în care este important balansul dintre oportunități și abilitățile ei caracteristice. Iată câțiva factori moderatori:

  • mediul natural care nu este de regulă identic cu cel din habitaturile de origine. Un habitat chiar aparent asemanator presupune totuși un efort de adaptare din partea plantei; nu toate plantele scăpate în natură sunt capabile de această adaptare. Aici trebuie să ținem cont și de partea de multe ori „nevazută” a lucrurilor – întregul context biologic, de la organismele cele mai primitive până la flora vasculară și fauna specifică. O plantă poate specula o anumită oportunitate (să spunem o alunecare de teren care este o „invitație„ deschisă), poate beneficia de un mediu aparent favorabil și lipsit de competitori, poate beneficia de un context climatic încurajator, dar aventura se poate incheia doar cațiva ani mai târziu, după un ger așa cum nu există în habitatul original, sau după cațiva ani extrem de ploioși, sau exterminată de boli (în general viroze și fungi) la care nu are rezistența naturală necesară.
  • dispersia excesiv de localizată și amplasamentul habitatului. Majoritatea plantelor scăpate în natură sunt plante cultivate, dispersia inițială fiind extrem de apropiată de centre urbane; prin urmare orice dispariție a habitatului (normal în procesul de urbanizare sau de transformare urbană) poate conduce la dispariția unor mici populații din natură. Multe din plantele menționate în Auckland în sec. XIX, unele destul de răspândite, au dispărut fără urmă.
  • inmulțirea exclusiv pe cale vegetativă – am mentionat mai sus. În absența unor vectori de dispersie adecvați această metodă de înmulțire poate fi un impediment major. Plantele suculente naturalizate în Noua Zeelanda nu au una din caracteristicile multor Opuntioideae de exemplu, desprinderea ușoară a unor segmente și agățarea lor in blana unor animale sălbatice, care patrulează un teritoriu imens și care astfel facilitează dispersarea. Mai mult, astfel de animale nici nu exista în Noua Zeelanda. Dispersia nu se poate face în acest caz decât la distanțe mici.
  • absența unor polenizatori specializați (cazul Yucca - Tegeticula maculata), ceea ce limitează drastic capacitatea de dispersie. Este un factor important ținând cont de popularitatea de care se bucura acest gen în Noua Zeelanda. Cu excepția Yucca whipplei ssp. whipplei toate celelalte specii de Yucca depind de această simbioză. A fost consemnat în literatura botanică cazul unor flori autosterile care nu sunt „recunoscute„ de insectele indigene și prin urmare ignorate. În cazul acestora polenizarea cu ajutorul vântului (specifică ierburilor) este mai degraba o variantă teoretică, ele neproducând suficient polen și nici nu au de regulă habitul necesar, respectiv între indivizi putând exista distanțe apreciabile.
  • un control ecologic susținut, devenit însă cât de cât eficient abia în ultimile decenii.
  • un fond genetic foarte redus, net inferior varietății prezente în habitatul original. Pe termen lung este un handicap serios.
  • nu în ultimul rând – incompatibilitatea dintre biosferele emisferei nordice (de unde provin cele mai multe plante întroduse în cultivație) și biosfera neozeelandeză. Chiar și cu biosferele din emisfera sudică (de origine gondwanică) există o compatibiliate limitată dată de caracterul compozit al insulei – un mic nucleu gondwanic la care s-au lipit numeroase terrane rezultate din înălțarea fundului oceanic.

Comportamentul și evoluția populațiilor plantelor naturalizate pot fi grupate după urmatoarele caracteristici:

  • Plante cu populații plafonate. După dispersia inițială are loc o anumită creștere a numărului de indivizi, după care se produce o plafonare a populațiilor. Acest nivel poate fi:
  1. scăzut - doar relativ puțini indivizi care se răspândesc, indiferent de cât de favorabile sunt influențele unor factori externi. Se pot forma în timp fie populații strict localizate, fie populații răspândite pe o suprafată mare dar având o densitate foarte mică, impactul ecologic fiind extrem de redus. Este cazul ideal. Mai ales în primul caz sunt populații vulnerabile, care pot dispare cu ușurință în condiții nefavorabile.
  2. mediu – nivelul de stabilizare este mai înalt; acest lucru poate însemna că plantele respective pot deveni local o prezență semnificativă, se pot integra în habitatul natural și reușesc integrarea înșa sistemele ecologice locale, pot deveni o concurență pentru specii native. Aria de răspândire este de asemenea de regulă ceva mai vastă.
  3. înalt – este cazul cel mai periculos, în care după explozia inițială a numarului de indivizi stabilizarea se produce la un nivel suficient de înalt că să determine modificarea habitatului și dispariția speciilor native concurente. Astfel de evoluții pot crea mari probleme ecologice și sunt greu de stăvilit.
Din fericire marea majoritate a speciilor suculente naturalizate în Noua Zeelanda aparțin primelor două categorii. Nivelul de plafonare este extrem de important în evaluarea potențialului invaziv al unei specii dar nu este neapărat în concordanță cu comportamentul din habitatul original. Extinderea explozivă și aproape incontrolabilă a unor specii de Opuntia în Australia, în contrast cu echilibrul existent în zonele de origine este un exemplu elocvent.
  • Plante cu creștere continuă a populațiilor, creștere care poate fi lentă, medie sau rapidă. Ritmul de creștere și dezvoltare a populațiilor nu este neapărat în legatură directă cu nivelul de plafonare.
Vorbim bineințeles de ritmul de creștere în condiții optime pentru plantă. In realitate lucrurile se pot petrece diferit – mulți ani, uneori multe decenii, plante scăpate în natură pot trece aproape neobservate sau se mențin la un nivel redus. Acest comportament „somnolentî” poate fi foarte înșelător. Brusc, datorită unor evenimente favorabile cum ar fi crearea unei oportunități – în general apariția unei nișe fie din motive naturale fie datorită unor activități umane – se produce creșterea caracteristică speciei; cu cât este mai rapidă, cu atât este mai dificil de controlat și, evident, impactul asupra habitatului și speciilor native concurente poate fi mai devastator. În cazuri extreme planta în cauză poate deveni forma dominantă de vegetație, nu numai localizat, ci pe suprafețe semnificative, putând induce modificări ireversibile ale habitatului, inclusiv în structura faunei.
  • Plante cu populații variabile: specii cu populații fluctuante.
Motivele care determină fluctuațiile populațiilor pot fi multiple, de la balansul între pierderea sau restrângerea unor habitaturi (urbanizare, utilizare agricolă a unor terenuri, catastrofe naturale) și cucerirea altora, până la cicluri climatice (succesiunea unor ani reci/ploioși cu ani mai calzi /uscați) – cicluri de 4 – 5 ani, foarte bine marcați în emisfera sudică de fenomenul El Nino, cicluri extrem de importante mai ales în cazul plantelor anuale. În general plantele cu un astfel de comportament nu au un potențial invaziv deosebit, dar organismele ecologice obișnuiesc să monitorizeze populațiile cunoscute în momentele de apogeu. Astfel de cicluri pot avea o durată foarte mare și probabil cauze foarte complexe – chiar dacă nu este o plantă suculentă nu pot să nu dau exemplul Bidens pilosa, care la 1871 era extrem de abundentă în Auckland (T. Kirk chiar o considera nativă), pentru ca ulterior să dispară; populații semnificative au reapărut doar după 1975.

  • Plante cu populații descrescătoare; sunt specii care pe termen lung nu ridica probleme.
Au profitat într-un anumit moment de apariția unei nișe sau de o oportunitate mai mult sau mai puțin întâmplătoare de dispersie dar care nu reușesc să se integreze în habitaturile oferite de Noua Zeelanda. Este cazul celor mai multor plante scăpate din cultivare și care nu reușesc (din momentul în care sursa primară dispare) să formeze populații capabile să se autointrețină. Unele din plantele suculente prezente în Noua Zeelanda aparțin acestei categorii. Ocazional, o noua nișă /oportunitate sau o nouă sursă de infestare (de exemplu gunoaie horticole aruncate în natură sau chiar și la gropile de gunoi) pot alimenta o noua creștere, formarea unei noi populații; independent însă aceasta nu apare. Poate exista si o altă explicație la declinul constant al unor specii, mai ales dacă au apucat să joace un rol semnificativ într-un anumit habitat – simpla lor existență în grupuri semnificative poate acționa asupra habitatului, modificându-l, creind condiții pentru o succesiune secundară declanșată de alte plante cărora noul habitat le convine de minune. Astfel de fenomene se pot produce și în mod natural, uneori imperceptibil, derulându-se pe timp de secole.

Este dificil să încadrezi o plantă într-una sau alta din aceste categorii, este în orice caz o judecată subiectivă. Șansele și oportunitățile fiecarei specii în parte sunt diferite, întamplarea jucând fără îndoială un rol foarte important. Ceea ce este cu adevărat semnificativ – specii străine pot avea succes și dacă li se permite acest lucru. Decisiv a fost, cel puțin în Noua Zeelanda, dezinteresul general manifestat față de această problemă până acum 50 – 60 de ani. Un caz semnificativ în acest sens poate fi Crassula multicava care, deși semnalată abia în 1959, cred că a ajuns cu mult mai devreme în natură deoarece perioada de glorie a acestei populare plante a fost 1900 – 1940. Cu excepția unor puține specii care au un caracter invaziv extrem, toate celelalte sunt din fericire specii de plafon scăzut (A. E. Esler – 1988, peste 80% din speciile de succes), întroduse prin horticultură și care par a se fi naturalizat în general după 1940. „Sunt specii la care fluctuațiile de populații nu sunt evidente sau sunt sezoniere. Motivele pentru care populațiile rămân la un nivel modest nu este mereu evident, excepție cazurile când limitarea habitatului este evidentă sau când sunt luate împotriva lor măsuri de control al vegetației. Unele pot avea potențial dar nu au timpul suficient la dispoziție pentru a forma populații mari, altele au un potențial redus sau le lipsesc mijloacele de dispersie (…).”

Foarte important este și faptul că habitaturile din Noua Zeelanda (totuși o civilizație foarte recentă – 200 de ani) au fost mult mai puțin afectate de activități umane (comparativ cu Europa în primul rând – în care habitaturi nealterate sunt relicve rare) și sunt mai rezistente la atacurile „intrușilor”.

Independent însă de șansa (sau neșansa) acordată unor plante de a se răspândi nestânjenite în natură, independent de hazardul care joacă și el un rol important, există factori care favorizează dispersia în natură a unor plante străine. Iată cățiva dintre ei:

  • perturbarea habitatului natural. Este fără indoială principalul factor favorizant, fie că este vorba de activități umane (urbanizare, agricultură, defrișări, lucrări publice) sau calamități naturale (alunecări de teren, erupții vulcanice, inundații) acestea pot avea un efect devastator asupra „rezistenței” la plante invadatoare. Aceste fenomene pot transforma uneori ireversibil habitatul, facilitând dispersia și stabilizarea unor plante străine sau pot crea (fie și numai local) nișe favorabile acestora. De aici pornește în fapt totul – este extrem de improbabil că plante suculente, cu puternice adaptări xerofite, să poată pătrunde prin mijloacele normale de dispersie într-un habitat stabil, umed și relativ întunecos cum este bush-ul caracteristic pentru Noua Zeelanda sau într-un habitat compact, cu vegetație deasă și mai ales să ocupe acest habitat. Dar aceleași plante pot coloniza cu succes pământul desțelenit de la marginea drumurilor.
  • existenta unor nișe „naturale” in habitatul neozeelandez, care să favorizeze plante străine. Este în mare măsură cazul habitaturilor de coastă care sunt oarecum „subpopulate”. Flora stâncăriilor sau a dunelor de nisip de pe coastă în primul rând este slab reprezentată (în general flora xerofită a insulei) favorizând răspândirea plantelor suculente în astfel de habitaturi. În mod paradoxal plante cum ar fi Carpobrotus edulis au contribuit decisiv la fixarea dunelor de nisip având un aport inestimabil la stabilizarea sistemelor ecologice de coastă. Cazul Rangitoto – despre care voi vorbi mai târziu – este elocvent, este un „teren de joaca” pentru orice nepoftit.
  • absența unor competitori direcți puternici sau dăunatori naturali care să limiteze dispersia. Este fără îndoială un factor favorizant, mult supraevaluat însă după părerea mea. Este fără îndoială aplicabil unor specii anume și mai ales în situații anume (cazul Opuntia din Australia), determinânt însă – la modul general vorbind - este caracterul mai mult sau mai puțin invaziv al plantei în cauză precum și „nivelul” la care populațiile intruse trebuie să ajungă pentru ca acest factor favorizant să conteze într-adevar. Se face greseala de a absolutiza importanța acestui aspect, scoțând totul din context – altfel cum s-ar explica multe decenii de „somolența” urmate de explozii incontrolabile. Oare de ce în această primă etapă de existență pasivă aș zice lipsa unor competitori sau dăunatori nu a avut nici un efect?
  • prezența în „patria adoptivă” a unui climat similar și a unor habitaturi asemănătoare cu zonele de origine și mai ales compatibilitatea biosferelor.



Imprimă  Imprimă

Pagina anterioară Pagina anterioară (1/4) - Pagina următoare (3/4) Pagina următoare