Asociatia Aztekium
. Istoric
. Fondatori
. Statut
. R.O.I.
. Conducerea
. Fonduri
. Colectionari
. In memoriam
. Expozitii
. Băișoara
. Premiatii asociatiei
. Linkuri

Revista asociației

Newsletter Aztekium

Discuții despre cactuși și viața asociației

Foto

Vânzări, cumpărări

Cactușii
. Geneză
. Clasificare
. Componentele denumirii
. Sistematica cactușilor
. Convenția CITES

Pentru cine nu stie
. Ce sunt cactușii ?
. Primi pași
. Îngrijirea cactușilor
. Udarea
. Transplantarea
. Amestecul de pământ
. Înmulțirea cactușilor
. Pregătirea semintelor
. Iernare, boli, dăunători
. Curiozități
. Aclimatizarea cactușilor
. 10 greșeli frecvente
. Alte 10 greșeli frecvente

Articole despre cactusi si plante suculente
. Orostachys spinosa
. Plante suculente
. Sera noastra
. Varsta cactusilor
. Udare și uscare
. Cactusii și compostul
. Inteligența plantelor(pdf)
. O înflorire neobișnuită
. Un colț cu suculente
. Aeonium 'Rangitoto'
. Temperaturi de iernare
. Suculentele carpatilor I
. Suculentele carpatilor II
. Un suculent halofit
. Colecție de Tillandsia
. Itinerar brazilian
. Genul Mammillaria
. Aloe variegata
. Colonii de Aeonium
. Alpinarium
. Cactusi deosebiti
. Digitostigma
. Însămânțarea cactusilor
. Altoirea
. Aloe vera
. Suculente naturalizate I
. Suculente naturalizate II


Suculente naturalizate II

Pagina: 2/3

Cactaceae

Poate cea mai mare eroare a articolului meu din 1995 a fost o afirmație foarte netă – în Noua Zeelanda nu există cactuși în natură. Ei bine, ei există, chiar dacă prezența lor în rândul plantelor suculente naturalizate este (cu o singură excepție) mai degrabă simbolică. Mai mult, prezența lor a fost semnalată chiar foarte devreme în istoria monografiilor botanice din Noua Zeelanda – 1855, anul publicării volumului 2 al „Flora Novae-Zelandiae” de J. D. Hooker.

Deși foarte devreme scăpată în natură, deși în aceeași epoca Australia iși pregătea sârguincios dezastrul care a constituit principala problemă ecologică a acestei țări timp de aproape un secol, în Noua Zeelanda, datorită unui climat diferit dar și a unei biosfere diferite, mai puțin ospitaliere pentru acest gen, răspândirea nu s-a produs la scară largă, puținele focare existente la un moment dat (de exemplu două plantații abandonate în Auckland și Waikato) au dispărut în timp de la sine. Este un aspect foarte interesant care ar merita puțină atenție într-un articol separat. Există destule neclarități în ceea ce privește speciile implicate, în general autorii contemporani consideră că referirile timpurii la Opuntia ficus-indica sunt confuzii, fiind vorba în fapt de Opuntia vulgaris Miller 1768 [AMS] (8).

Cert este nu numai că Opuntia vulgaris nu s-a răspândit prea mult în natură, dar este și singura reprezentantă a acestui gen cu adevarat naturalizată. Se poate înmulți atât vegetativ cât și prin semințe, de regulă imposibil în cazul plantelor care au scăpat în natură doar prin plante clonate vegetativ până în acel moment. Preferă locațiile mai calde unde poate forma mici colonii, dar este prezentă și în zone ceva mai reci din sud – în prezent sunt cunoscute mici populații la Hokianga Harbour și Mangonui (Auckland), Napier (Hawke’s Bay), Awato (Nelson), Teviotdale Station, Conway Flat și Waipara (Canterbury) și (cu o singură colecție cunoscută) Lowburn (Central Otago). Cu excepția ultimei locații (aflate în interior) toate celelalte se află în apropierea țărmului, planta preferând promontoriile stâncoase, dunele și plajele nisipoase. Este de altfel foarte tolerantă la expunerea marină și chiar la anumite concentrații de sare.

Mai există cateva specii semnalate în natură, în zone mult mai limitate și cu o prezență numerică mai mult simbolică, putând fi considerate mai degrabă ca făcând parte din flora adițională sau ocazională:

Opuntia cylindrica (Lamaire) De Candolle [AMS], provenind din deșeuri horticole și înmulțindu-se doar vegetativ. A fost semnalată inițial în 1984 pe Quail Island (Christchurch) Fiind destul de rezistentă la frig poate coloniza un teritoriu destul de vast, până în prezent a mai fost semnalată însă doar ca prezență ocazională în câteva locații din Canterbury iar in 1999 și Port Hills (Christchurch) și un tărm bolovănos pe Mokohinau Island (Hauraki Gulf - Auckland), împreună cu alte specii naturalizate; în 2000 este descoperită și într-o carieră abandonată (Halswell Quarry – Christchurch) crescând printre blocurile de piatră dislocate. Tendința de extindere a acestei plante, deși lentă, este vizibilă.

Opuntia ficus-indica (Linnaeus) Miller [M] a fost semnalată în anul 2000 în natură, prin doar câteva exemplare dezvoltate frumos pe plaje sau în zone de coastă în mod special pe dune de nisip sau pante pietroase; cum a fost observată atât dispersia prin semințe cât și vegetativă este posibil ca pe viitor să cunoască o răspândire mai mare. A fost observat în Canterbury și Bay View – Napier (Hawke’s Bay).

Opuntia robusta H. Wendler ex Pfeiffer [M] este cunoscută dintr-o singură colecție dintr-o carieră părăsită din Port Hills (Christchurch), fiind considerată o prezență ocazională. Nu este clar încă dacă înmulțirea a fost efectuată doar vegetativ sau și prin semințe. Este foarte rezistentă la secetă și mica populație se află într-o zona nu foarte apropiată de țărm în care ocazional se produc geruri destul de puternice iarna.

Opuntia stricta (Haworth) Haworth [M] este o prezență controversată. A fost menționată în 1942 (sub numele de Opuntia inermis) într-un raport ecologic (W. W. Robbins & al. – „Weed Control in NZ”) dar întrucât nu a fost precizată locația exactă și planta nu a fost observată în natură este posibil să fi fost fie o prezență absolut ocazională, fie o eroare.

Opuntia tomentosa în cultivație


Sunt singurele Cactaceae răspândite în natură în Noua Zeelanda în ciuda faptului că în condiții de cultură în aer liber în unele zone se pot obține exemplare splendide de Cereus, Trichocereus sau Opuntia. Principalul impediment în acest lucru cred că este însă biosfera destul de diferită față de cea din Australia spre exemplu, care să permită răspândirea fără probleme în mediul natural și nu numai în condiții de cultură controlată. (foto13)

Alte plante suculente

Agave americana Linnaeus 1753 [M] este principala reprezentantă a familiei Agavaceae în Noua Zeelanda. Ea a fost menționată încă din 1869 de T. Kirk în North Shore (Auckland), dar prima colecție păstrată datează din 1942. Are o distribuție destul de vastă în Insula de Nord, incluzând Auckland, Bay of Plenty și Wellington și doar două locații confirmate în Insula de Sud – la Kaikoura (Marlborough) și Waipara (Canterbury); planta este prezentă destul de surprinzător și în multe insulițe din Golful Hauraki (Auckland) și Firth of Thames (Coromandel). Preferă în general pante stâncoase cu expunere marină și este un exemplu tipic de plantă scăpată din cultivație (9). Tinând cont de popularitatea acestei plante și (in mod special a formelor variegate) este aproape inevitabil. Am întâlnit în mai multe rânduri în natură aceasta planta, în mod cert cea mai specatuloasă a fost cea vazută la Mt. Mauganui (Bay of Plenty) pe o plaja, la nici 20 de m de apa. Nu știu cum a putut ajunge acolo acel exemplar variegat de peste 2 m înălțime și diametru dar părea să-i priască în nisipul fin; pe o rază de 5 – 10 m câteva zeci de plante tinere, unele de doar câțiva cm, altele la 30 – 40 cm crescute din rizomi. Am săpat de curiozitate un pic – până la 40 cm era nisip fin, nu știu ce era mai jos; oricum destul de neobișnuit atât substratul cât și expunerea marină puternică. Altă plantă aparținând Agavaceae întâlnită la Gisborne (Marlborough) în dune de nisip din apropierea coastei este Yucca gloriosa; mai sunt cunoscute și alte câteva mici populații de Yucca dar acestea nu au putut fi identificate cu exactitate.

Aloe ciliaris Haworth [AS] – este o prezență sporadică; au fost observate exemplare izolate în Northland, Auckland și Waikato, recent și în Canterbury în zonele de coastă. Prezența în Canterbury, semnalată de D. J. Mahon (2007) este puțin surprinzătoare deoarece se considera pânaă acum că nu poate fi prezentă mai la sud de Hamilton (Waikato) întrucât este o planta mare iubitoare de căldură. Propagarea în Noua Zeelanda s-a făcut probabil doar pe cale vegetativă, sursa de infestare fiind deșeuri de grădină aruncate neglijent.

Aloe maculata (Aiton) Haworth [AS] – menționată de cele mai multe ori sub numele Aloe saponaria (Aiton) Haworth 1804 a fost colectată pentru prima dată în 1883 de unul din patriarhii botanici neozeelandezi, T. F. Cheeseman în Remuera (Auckland) și identificată ca Aloe latifolia (Haworth) Haworth (10). Am întâlnit planta în Wenderholm Regional Park, la
Aloe maculata
40 – 50 km nord de Auckland, la cca. 100 m de plajă, într-o zona ușor împădurită în iulie 2003. Era un grup superb de plante poate 40 sau 50, mai mari și mai mici, grupate semicircular în jurul unui copac bătrân. Aveau acolo și umbră și soare, protejate oarecum de ploaie – era o mică populație foarte bine așezată. Am colectat și eu una, de doar câțiva cm diametru, care între timp a devenit o linie de înmulțire vegetativă pentru câteva zeci de clone. Fiind o zonă cu vegetație controlată mica populație a fost eradicată pe la mijlocul anului 2004. Exemplare mai mult sau mai puțin izolate par să fie destul de frecvente în natură, lucru favorizat și de faptul că este de departe cea mai răspândită Aloe în cultivație. Sunt cunoscute însă și câteva populații importante - Mt Puheke în Peninsula Karikari și Tokerau Beach, Paihia (Northland), Auckland City și Insula Rangitoto (Auckland) iar în Insula de Sud alte câteva populații răspândite în zone de coastă din Canterbury și Christchurch. Este un exemplu tipic de plantă scăpată din cultivație.
Nu este menționată în literatura botanică Aloe arborescens Miller [AS] și ea foarte populara în cultivație, mai ales în
Aloe arborescens
grădinile de modă veche; am întâlnit însă o mică populație semisălbatică, rezistând aparent de câteva decenii bune într-o fostă gradină a unei locuințe abandonate în Auckland. Deși nu cred că are un potențial invaziv deosebit, o astfel de relicvă aflată cândva în cultivație poate scăpa definitiv în natură, cu atât mai mult cu cât populația în cauză se află în afara zonei urbane, practic într-un cadru natural.

Euphorbia mauritanica Linnaeus [AS] este probabil singura reprezentantă suculentă a acestui gen imens scăpată în natură deși multe alte specii arborescente, columnare sau care formează tufișuri dese de tulpini suculente lipsite de frunze sunt cultivate în aer liber. Câteva alte specii cu suculența marginală au fost semnalate însă sporadic în condiții de semisălbăticie (plantule formate spontan și necontrolat în relativă apropiere a unor plante cultivate) dar mai ales pentru Noua Zelanda marele pericol este faptul că foarte invazive sunt unele specii nonsuculente dar cu adaptări xerofite. Euphorbia mauritanica este cunoscută dintr-un singur loc – Whakatane (Bay of Plenty) unde există o mică populație la baza unei stânci. Numele plantei este rezultatul unei erori – la introducerea acesteia în Europa s-a crezut că provine din nord-vestul Africii (Mauritania).

Furcraea foetida (Linneus) Haworth 1812 [AMS] este o plantă cu comportament suculent marginal aparținând familiei Agavaceae, considerată a fi fost naturalizată între 1940 și 1970. Planta are o prezență sporadică în Insula de Nord în zonele de coastă dar este destul de răspândită în Insula Kawau (aparținând grupului de insule Kermadec).

Portulaca grandiflora J. D. Hooker [AMS] – celebra floare de piatră, cum este cunoscută în România, este prezentă în natură prin populații pestrițe afisând toată varietatea de culori ale florilor. Planta a fost semnalată pentru prima data de Healy în 1959 în Hagley Park (Christchurch) pentru ca în 1989 să fie întâlnită și în Raglan County (Waikato). Preferă solurile pietroase și însorite, dar nu este dependentă de expunerea marină așa cum se întâmplă cu multe plante suculente naturalizate in Noua Zeelanda. Suporta foarte bine geruri ușoare.

Portulaca oleracea Linnaeus 1753 [(11)], o plantă cu caracter suculent marginal, a fost semnalată încă din 1869 de T. Kirk și este răspândită în prezent pe toată Insula de Nord și apropape toată Insula de Sud (excepție făcând West Coast, Fiordland și Southland). Nu formează însă populații dense deși poate fi destul de frecvent întâlnită.

Salicornia europea Linnaeus 1753 [E] aparține famailiei Chenopodiaceae și este o ciudățenie – o plantă suculentă xerofit-halofită cu comportament de regulă anual în zonele de origine (nu întotdeauna în Noua Zeelanda) care populează zone de apă salmastră din estuare sau zone lagunare expuse fluxului, de regulă în condiții lacustre, alteori fixată direct de stânci dar în imediata apropiere a apei. Destul de rară, dar presărata aproape peste tot în zonele de coastă.

Senecio macroglossus De Candolle [AS] este o plantă cu caracter suculent marginal, mai degrabă cu puternice adatări xerofite, prezentă deocamdată într-o singură locație la Whangamu Bay (Northland), semnalată în 1996 de P. J. de Lange și monitorizată întrucât are un evident comportament invaziv. Deși nu se înmulțește în Noua Zeelanda (din fericire) decât vegetativ, tulpinile târâtoare se râspândesc rapid și înrădăcineazâ ușor sufocând vegetația joasă, comportament similar cu cel al Tradescantia fluminensis (J. M. Vellozo) [AMS] semnalată în 1919. Planta are un comportament suculent marginal dat de tulpinile sale târâtoare (este caracterizată de S.M. Timmins & H. Braithwaite ca fiind suculentă) și formează covoare dese pe rocile vulcanice din Mt. Eden (Auckland), locul unde a fost semnalată inițial, dar s-a extins și în alte zone adiacente. Este considerată o plantă invazivă extrem de periculoasă pentru că are o creștere extrem de prolifică în locurile umbroase. Chiar dacă nu formează semințe se înmulțește pe cale vegetativă extrem de eficient. Mai mult, este greu de distrus pentru ca fragmente de tulpină „revin” și după câțiva ani. Planta este combătută fără milă, întrucât distruge vegetația mică din jurul ei.

Senecio serpens G. Rowley [AS] (= Kleinia serpens) aparține familiei Asteraceae și a fost semnalată pentru prima dată în 1988 la Hunter’s Gully (Christchurch). Probabil aceasta nu este o prezență singulară – în 1996 a fost descoperită o populație foarte bine dezvoltată și aparent cu un comportament foarte invaziv în Somes Island (Wellington); deoarece insula este inclusă într-o rezervație naturală cu vegetație controlată această populație a fost eradicată în același an.



Imprimă  Imprimă

Pagina anterioară Pagina anterioară (1/3) - Pagina următoare (3/3) Pagina următoare