Eduart Zimer
Auckland, Noua Zeelanda
septembrie, 2007

Întroducere

În cei doi ani ºi jumãtate trecuþi de la prima versiune a acestui articol aparutã în Cactus Romania în februarie 2005, am avut ocazia sã consult multe surse noi întrucât acest subiect a ajuns sã mã pasioneze. O revizie a acelui text se impune – documentarea facutã între timp precum ºi unele observaþii din naturã mi-au format în timp o viziune diferitã asupra fenomenului. Am grupat plantele menþionate dupã apartenenþa lor taxonomicã în cazul grupurilor bine reprezentate ºi nu dupã habitul lor sau dupã alte criterii indicând de regulã ºi zona geograficã de origine a acestora (1). Am adãugat multe nume noi despre care am gãsit referinþe în publicaþii botanice, dar am eliminat ºi câteva plante – în general pe cele cu un caracter suculent marginal – dar ºi altele care nu prezintã în mod obiºnuit interes pentru iubitorul de cactus ºi suculentã. Acest articol se doreºte în fond a fi o scurtã prezentare ºi nu o monografie. Am menþionat împreunã plante care au în fapt un statut diferit (dar acest lucru depinde ºi de viziunea fiecarui autor în parte) – plante naturalizate, plante din flora adiþionalã sau plante ocazionale; graniþa este fragilã ºi oricum nu mi-am propus un studiu în adevaratul sens al cuvântului.

Nu a fost tocmai uºor, dar nu este uºor nici pentru botaniºtii neozeelandezi, mai puþin interesaþi în fond de flora aditionalã sau naturalizatã, sã reconstituie istoria prezenþei plantelor suculente în Noua Zeelanda. Organizaþiile ecologice (uneori uºor alarmiste ºi puse oricum pe eradicarea sau limitarea florei adiþionale, fãrã prea multe discuþii) sunt ºi mai puþin interesate în identificarea corectã sau în clarificarea unor probleme taxonomice ºi mai mult în promovare scopului lor. Datoritã caracterului succulent, care limiteazã valoarea ºtiinþificã a exemplarelor de ierbar, câteva din plantele menþionate în timp au creat probleme taxonomice sau au creat confuzii care uneori s-au perpetuat multe decenii. O altã problemã ar fi prezenþa în naturã doar a anumitor clone de multe ori cu caractere atipice, (cazul Kalanchoe grandiflora) sau care nu reprezintã nici pe departe întreaga diversitate de forme ºi tipuri ale speciei originale (cazul Cotyledon orbiculata ssp. orbiculata), ca sã nu mai vorbim de plante de origine obscurã, posibil hibridizate. Este de remarcat totuºi faptul ca în ciuda avalanºei de hibrizi horticoli moderni aflaþi la îndemâna oricui în florãri, foarte puþini dintre aceºtea se regãsesc în naturã. De asemea datoritã faptului cã, în anumite cazuri, plantele au ajuns sã ocupe habitaturi diferite de cele din zonele de origine, de multe ori au ajuns sã prezinte particularitãþi vegetative care sã le deosebeascã întrucâtva de populaþiile din zonele de origine (ºi aici poate fi citatã Cotyledon orbiculata ssp. orbiculata, dar si Delosperma sp. sau Lampranthus sp. a cãror identificare exactã întârzie). Nu în ultimul rând, este dificil în absenþa unor adnotãri complete ºi identificãri corecte în momentul colectãrii (uneori cu 100 de ani în urma sau chiar mai mult) sã se tragã acum concluziile corecte; am eliminat de regulã plante menþionate în colecþii singulare, ocazionale, deoarece acestea pot fi plante care doar întâmplãtor ºi temporar s-au gãsit în flora adiþionalã neozeelandezã.

Cadrul natural ºi clima

Deoarece plantele suculente naturalizate în Noua Zeelanda populeazã cu precadere zonele de coastã, avansând în cele mai multe cazuri destul de puþin spre interior, ne vom ocupa cu precãdere de aceste habitaturi. Este de altfel interesant de observat faptul cã în general speciile provenite din Africa de Sud cresc din abundentã ºi în zona tãrmurilor (deºi nu sunt de regulã restricþionate la acestea), având un climat care poate fi caracterizat în general ca fiind de tip mediteranean în habitatul natural, pe când plantele provenite din Mexic ºi Eurasia sunt în cele mai multe cazuri plante montane.

Regiunea de coastã Piha

Zonele de coastã ale Noii Zeelande corespund în mare cerinþelor esenþiale ale acestor plante – absenþa îngheþurilor la sol (chiar ºi în sudul extrem, rece ºi neospitalier, în zona de coastã temperaturi de -2°, -3°C sunt cazuri deosebit de rare), absenþa temperaturilor foarte ridicate (se înregistreazã destul de rar temperaturi peste 30°C), o puterniãa expunere marinã cu tot ceea ce presupune acest lucru – de la ventilaþie naturalã excelentã (brizã puternicã ºi constantã) la nivel ridicat de UV ºi la prezenþa sãrii marine în aer (asta doar în proximitatea þãrmurilor) – toate acestea contribuie la succesul unor plante suculente. Soarele este de asemenea deosebit de intens, lucrul ce se simte chiar ºi în zile mai puþin însorite. Trebuie spus cã din punct de vedere termic existã totuºi diferenþe mari între nord ºi sud (o distanþã de 1600 de km în linie dreaptã ºi de aproape 1700 km dacã includem ºi Insula Stewart); dacã în nordul extrem clima cunoaºte puternice influenþe subtropicale, cu temperaturi medii anuale ce depãºesc 16°C, în sudul extrem climatul cunoaºte influenþe subpolare iar media anualã abia depãºeºte 9°C – aceastã diferenþã de 7°C fiind imensã!

Noua Zeelanda, harta regionalã

Un alt aspect important este nivelul de precipitaþii. În general acesta este cuprins între 750 – 1250 mm /an în cele mai multe regiuni ale insulei, diferenþele putând fi foarte marcante la doar caþiva km distanþã în principal datoritã curenþilor de aer dominanþi ºi reliefului care formeazã o sumedenie de zone de ecranare. Pe alocuri (ºi în unii ani) se pot atinge ºi 2300 mm /an. Poate pãrea mult pentru plante cu adaptãri xerofite ºi chiar este mult – dar în interior, acolo unde vegetaþia deasã tipicã neozeelandezã (numitã „bush”), o combinaþie de conifere, arbuºti scunzi ºi ferigi, o pãdure mai degrabã umedã ºi puþin luminoasã – un paradis al plantelor epifite, precum ºi solul mai adânc ºi mai bogat, favorizeazã o retenþie mult superioarã a apei; pentru zonele de coastã, în general lipsite de vegetaþie, cu sol superficial ºi pietros, având o retenþie redusã ºi pe care apa se scurge imediat, cu brize puternice cvasi-permanente care usucã rapid solul – în aceste condiþii nu este tocmai mult. Mai mult, în zonele de coastã existã ºi un destul de bine marcat deficit de precipitaþii pe timpul verii, favorizând plantele cu adaptãri xerofite, în mod special pe coastele estice ale celor douã insule majore. Pe de altã parte datoritã unui „tipar”de fronturi atmosferice din care rareori se iese (în general fronturi umede avansând din vest, nord-vest sau sud-vest) existã diferenþe marcante între precipitaþiile care cad pe coasta de vest (mult mai umedã) ºi cel de est (mai uscatã); mai mult – acest tipar meteorologic care se repetã, cu variaþiile de rigoare, la infinit nu influenþeazã numai nivelul precipitaþiilor, dar ºi numãrul de zile însorite /ploioase din an, acesta fiind un alt element important.


Generalizând foarte mult se poate spune cã temperaturile scad de la nord spre sud iar nivelul precipitaþiilor scade de la vest spre est – aceste douã aspecte marcând esenþial distribuþia plantelor suculente – în general pe coasta esticã ºi mai puþin pe cea vesticã (excepþie fãcând zonele Auckland ºi Northland). Nu este foarte greu sã trasezi prin urmare o hartã foarte genericã a prezenþei plantelor suculente în Noua Zeelanda. Plantele suculente cresc în Insula de Nord cu precãdere în nordul extrem ºi pe coasta esticã, pe cea vesticã existând la sud de Auckland (cu excepþia Wanganui – Manawhatu - Horowhenua – Wellington) foarte multe discontinuitãþi semnificative; în Insula de Sud coasta esticã este bine „populatã” cu plante suculente din Nelson ºi pânã în Otago, câteva specii ajungând chiar ºi în Southland ºi pe Insula Stewart, dar pe coasta vesticã prezenþa acestora este destul de sporadicã iar la sud de Greymouth (undeva în treimea nordicã a West Coast) plantele suculente sunt practic inexistente; nu este prezent nici mãcar Carpobrotus edulis, renumit pentru toleranþã la temperaturi scãzute ºi umiditate ridicatã, nici macar endemica Disphyma australe ssp. australe care este prezentã pânã ºi în Insula Stewart. De remarcat ºi faptul ca în Insula de Sud, deºi populaþiile de plante suculente din naturã urmãresc în mare linia þãrmului, în Otago ºi Central Otago acestea avanseazã în interior pânã aproape de Queenstown în primul rând datoritã unui nivel ceva mai redus al precipitaþiilor, asociat cu un numar mare de zile însorite pe an, chiar dacã în aceste zone îngheþurile sunt frecvente.

Un alt aspect important este faptul cã zonele de coastã sunt extrem de variate, de la plaje nisipoase dublate de dune de nisip, la promontorii, faleze ºi platforme stâncoase, numeroase lagune, estuare ºi fiorduri, la hinterlandul care poate lua un aspect foarte alpin la numai câþiva zeci de metri de þãrm ºi la altitudini încã reduse – o mare diversitate de habitaturi care oferã numeroase niºe în care vegetaþia adiþionalã (nu neapãrat suculentã) sã poatã forma populaþii stabile. De asemenea de remarcat faptul cã flora nativã a insulei cu adaptare xerofitã este destul de slab reprezentatã ºi nu prezintã o concurenþã serioasã pentru potenþialii intruºi, excepþie fãcând poate dunele de nisip.

Regiunea de coastã Whangamata

În interior trebuie þinut seamã de faptul cã de regulã vegetaþia bine aºezatã ºi densã ºi habitaturile în general mai umede (nu neapãrat datoritã nivelului mai ridicat al precipitaþiilor), de faptul cã la sud de Auckland îngheþul la sol este destul de frecvent (ºi asta în condiþiile unor ierni umede) - sunt factori descurajanþi pentru flora suculentã; pot apare unele plante montane, în general specii de Sedum, ocazional Crassula multicava, Crassula tetragona si Portulaca oleracea, mult mai rar alte plante.




Succesul speciilor strãine

Succesul unei specii strãine este greu de definit – dacã ar fi sã ne rezumãm la a spune cã este capacitatea de a ocupa un anumit habitat, în detrimentul altor specii concurente, ar însemna sã simplificãm foarte mult lucrurile. Cuantificarea este la fel de dificilã pentru cã succesul poate fi doar aparent ºi temporar – ºi exemple sunt destule în Noua Zeelanda atât în flora suculentã cât ºi în cea non-suculentã – plante strãine pot scãpa în naturã, pot forma destul de rapid populaþii semnificative dar acestea nu reuºesc sã se autointreþinã. Capacitatea de regenerare a populaþiei depinde de constanta cu care „resurse” cultivate ajung în naturã ºi din acest motiv observaþile fãcute la un anumit moment dat pot fi irelevante dupã câteva decenii. Multe din plantele consemnate în literatura botanicã din Noua Zeelanda nu au reuºit sã facã acest pas, foarte multe fiind cunoscute în naturã doar din colectãri ocazionale (sau limitate la o arie foarte redusã), unele fãcute cu multe decenii în urmã.

Nu lipsit de importanþã este faptul cã deºi în cazul celor mai multe plante multiplicarea vegetativã este o formã secundarã de rãspândire, în cazul majoritãþii plantelor suculente acest mod de înmulþire este deosebit de eficient ºi funcþioneazã perfect într-un mediu în care fie lipsesc polenizatorii specifici, fie condiþiile de germinare ºi /sau dezvoltare a plantulelor nu sunt îndeplinite cu consecvenþã în toþi anii. Acest mod de înmulþire este excelent utilizat în mod special de plantele hibride pentru care este dealtfel ºi singurul. Plantele suculente au în general capacitatea de a se reproduce vegetativ, ceea ce este desigur un avantaj; faptul cã de multe ori plantele scãpate în naturã sunt plante clonate in cultivaþie face în foarte multe cazuri imposibilã înmulþirea prin seminþe, înmulþirea vegetativã fiind singura lor opþiune. în acest caz însã ºi capacitatea lor de dispersie devine mult mai limitatã, rezumându-se de regulã la o arie mult mai micã. Excepþii sunt desigur – una chiar foarte importantã fiind Crassula multicava.

Comportamentul „intruºilor” nu este mereu previzibil. Existã pe lângã factorii favorizanþi ºi o serie de handicapuri care trebuiesc depãºite pentru a se putea vorbi de succes. Fiecare specie în parte are de parcurs un drum unic, în care este important balansul dintre oportunitãþi ºi abilitãþile ei caracteristice. Iatã câþiva factori moderatori:

• mediul natural care nu este de regulã identic cu cel din habitaturile de origine. Un habitat chiar aparent asemanator presupune totuºi un efort de adaptare din partea plantei; nu toate plantele scãpate în naturã sunt capabile de aceastã adaptare. Aici trebuie sã þinem cont ºi de partea de multe ori „nevazutã” a lucrurilor – întregul context biologic, de la organismele cele mai primitive pânã la flora vascularã ºi fauna specificã. O plantã poate specula o anumitã oportunitate (sã spunem o alunecare de teren care este o „invitaþie„ deschisã), poate beneficia de un mediu aparent favorabil ºi lipsit de competitori, poate beneficia de un context climatic încurajator, dar aventura se poate incheia doar caþiva ani mai târziu, dupã un ger aºa cum nu existã în habitatul original, sau dupã caþiva ani extrem de ploioºi, sau exterminatã de boli (în general viroze ºi fungi) la care nu are rezistenþa naturalã necesarã.

• dispersia excesiv de localizatã ºi amplasamentul habitatului. Majoritatea plantelor scãpate în naturã sunt plante cultivate, dispersia iniþialã fiind extrem de apropiatã de centre urbane; prin urmare orice dispariþie a habitatului (normal în procesul de urbanizare sau de transformare urbanã) poate conduce la dispariþia unor mici populaþii din naturã. Multe din plantele menþionate în Auckland în sec. XIX, unele destul de rãspândite, au dispãrut fãrã urmã.

• inmulþirea exclusiv pe cale vegetativã – am mentionat mai sus. În absenþa unor vectori de dispersie adecvaþi aceastã metodã de înmulþire poate fi un impediment major. Plantele suculente naturalizate în Noua Zeelanda nu au una din caracteristicile multor Opuntioideae de exemplu, desprinderea uºoarã a unor segmente ºi agãþarea lor in blana unor animale sãlbatice, care patruleazã un teritoriu imens ºi care astfel faciliteazã dispersarea. Mai mult, astfel de animale nici nu exista în Noua Zeelanda. Dispersia nu se poate face în acest caz decât la distanþe mici.

• absenþa unor polenizatori specializaþi (cazul Yucca - Tegeticula maculata), ceea ce limiteazã drastic capacitatea de dispersie. Este un factor important þinând cont de popularitatea de care se bucura acest gen în Noua Zeelanda. Cu excepþia Yucca whipplei ssp. whipplei toate celelalte specii de Yucca depind de aceastã simbiozã. A fost consemnat în literatura botanicã cazul unor flori autosterile care nu sunt „recunoscute„ de insectele indigene ºi prin urmare ignorate. În cazul acestora polenizarea cu ajutorul vântului (specificã ierburilor) este mai degraba o variantã teoreticã, ele neproducând suficient polen ºi nici nu au de regulã habitul necesar, respectiv între indivizi putând exista distanþe apreciabile.

• un control ecologic susþinut, devenit însã cât de cât eficient abia în ultimile decenii.

• un fond genetic foarte redus, net inferior varietãþii prezente în habitatul original. Pe termen lung este un handicap serios.

• nu în ultimul rând – incompatibilitatea dintre biosferele emisferei nordice (de unde provin cele mai multe plante întroduse în cultivaþie) ºi biosfera neozeelandezã. Chiar ºi cu biosferele din emisfera sudicã (de origine gondwanicã) existã o compatibiliate limitatã datã de caracterul compozit al insulei – un mic nucleu gondwanic la care s-au lipit numeroase terrane rezultate din înãlþarea fundului oceanic.

Comportamentul ºi evoluþia populaþiilor plantelor naturalizate pot fi grupate dupã urmatoarele caracteristici:

• Plante cu populaþii plafonate. Dupã dispersia iniþialã are loc o anumitã creºtere a numãrului de indivizi, dupã care se produce o plafonare a populaþiilor. Acest nivel poate fi:

1. scãzut - doar relativ puþini indivizi care se rãspândesc, indiferent de cât de favorabile sunt influenþele unor factori externi. Se pot forma în timp fie populaþii strict localizate, fie populaþii rãspândite pe o suprafatã mare dar având o densitate foarte micã, impactul ecologic fiind extrem de redus. Este cazul ideal. Mai ales în primul caz sunt populaþii vulnerabile, care pot dispare cu uºurinþã în condiþii nefavorabile.
2. mediu – nivelul de stabilizare este mai înalt; acest lucru poate însemna cã plantele respective pot deveni local o prezenþã semnificativã, se pot integra în habitatul natural ºi reuºesc integrarea înºa sistemele ecologice locale, pot deveni o concurenþã pentru specii native. Aria de rãspândire este de asemenea de regulã ceva mai vastã.
3. înalt – este cazul cel mai periculos, în care dupã explozia iniþialã a numarului de indivizi stabilizarea se produce la un nivel suficient de înalt cã sã determine modificarea habitatului ºi dispariþia speciilor native concurente. Astfel de evoluþii pot crea mari probleme ecologice ºi sunt greu de stãvilit.
   

Din fericire marea majoritate a speciilor suculente naturalizate în Noua Zeelanda aparþin primelor douã categorii. Nivelul de plafonare este extrem de important în evaluarea potenþialului invaziv al unei specii dar nu este neapãrat în concordanþã cu comportamentul din habitatul original. Extinderea explozivã ºi aproape incontrolabilã a unor specii de Opuntia în Australia, în contrast cu echilibrul existent în zonele de origine este un exemplu elocvent.

• Plante cu creºtere continuã a populaþiilor, creºtere care poate fi lentã, medie sau rapidã. Ritmul de creºtere ºi dezvoltare a populaþiilor nu este neapãrat în legaturã directã cu nivelul de plafonare.
  

Vorbim bineinþeles de ritmul de creºtere în condiþii optime pentru plantã. In realitate lucrurile se pot petrece diferit – mulþi ani, uneori multe decenii, plante scãpate în naturã pot trece aproape neobservate sau se menþin la un nivel redus. Acest comportament „somnolentî” poate fi foarte înºelãtor. Brusc, datoritã unor evenimente favorabile cum ar fi crearea unei oportunitãþi – în general apariþia unei niºe fie din motive naturale fie datoritã unor activitãþi umane – se produce creºterea caracteristicã speciei; cu cât este mai rapidã, cu atât este mai dificil de controlat ºi, evident, impactul asupra habitatului ºi speciilor native concurente poate fi mai devastator. În cazuri extreme planta în cauzã poate deveni forma dominantã de vegetaþie, nu numai localizat, ci pe suprafeþe semnificative, putând induce modificãri ireversibile ale habitatului, inclusiv în structura faunei.

• Plante cu populaþii variabile: specii cu populaþii fluctuante.

Motivele care determinã fluctuaþiile populaþiilor pot fi multiple, de la balansul între pierderea sau restrângerea unor habitaturi (urbanizare, utilizare agricolã a unor terenuri, catastrofe naturale) ºi cucerirea altora, pânã la cicluri climatice (succesiunea unor ani reci/ploioºi cu ani mai calzi /uscaþi) – cicluri de 4 – 5 ani, foarte bine marcaþi în emisfera sudicã de fenomenul El Nino, cicluri extrem de importante mai ales în cazul plantelor anuale. În general plantele cu un astfel de comportament nu au un potenþial invaziv deosebit, dar organismele ecologice obiºnuiesc sã monitorizeze populaþiile cunoscute în momentele de apogeu. Astfel de cicluri pot avea o duratã foarte mare ºi probabil cauze foarte complexe – chiar dacã nu este o plantã suculentã nu pot sã nu dau exemplul Bidens pilosa, care la 1871 era extrem de abundentã în Auckland (T. Kirk chiar o considera nativã), pentru ca ulterior sã disparã; populaþii semnificative au reapãrut doar dupã 1975.

• Plante cu populaþii descrescãtoare; sunt specii care pe termen lung nu ridica probleme.

Au profitat într-un anumit moment de apariþia unei niºe sau de o oportunitate mai mult sau mai puþin întâmplãtoare de dispersie dar care nu reuºesc sã se integreze în habitaturile oferite de Noua Zeelanda. Este cazul celor mai multor plante scãpate din cultivare ºi care nu reuºesc (din momentul în care sursa primarã dispare) sã formeze populaþii capabile sã se autointreþinã. Unele din plantele suculente prezente în Noua Zeelanda aparþin acestei categorii. Ocazional, o noua niºã /oportunitate sau o nouã sursã de infestare (de exemplu gunoaie horticole aruncate în naturã sau chiar ºi la gropile de gunoi) pot alimenta o noua creºtere, formarea unei noi populaþii; independent însã aceasta nu apare. Poate exista si o altã explicaþie la declinul constant al unor specii, mai ales dacã au apucat sã joace un rol semnificativ într-un anumit habitat – simpla lor existenþã în grupuri semnificative poate acþiona asupra habitatului, modificându-l, creind condiþii pentru o succesiune secundarã declanºatã de alte plante cãrora noul habitat le convine de minune. Astfel de fenomene se pot produce ºi în mod natural, uneori imperceptibil, derulându-se pe timp de secole.

Este dificil sã încadrezi o plantã într-una sau alta din aceste categorii, este în orice caz o judecatã subiectivã. ªansele ºi oportunitãþile fiecarei specii în parte sunt diferite, întamplarea jucând fãrã îndoialã un rol foarte important. Ceea ce este cu adevãrat semnificativ – specii strãine pot avea succes ºi dacã li se permite acest lucru. Decisiv a fost, cel puþin în Noua Zeelanda, dezinteresul general manifestat faþã de aceastã problemã pânã acum 50 – 60 de ani. Un caz semnificativ în acest sens poate fi Crassula multicava care, deºi semnalatã abia în 1959, cred cã a ajuns cu mult mai devreme în naturã deoarece perioada de glorie a acestei populare plante a fost 1900 – 1940. Cu excepþia unor puþine specii care au un caracter invaziv extrem, toate celelalte sunt din fericire specii de plafon scãzut (A. E. Esler – 1988, peste 80% din speciile de succes), întroduse prin horticulturã ºi care par a se fi naturalizat în general dupã 1940. „Sunt specii la care fluctuaþiile de populaþii nu sunt evidente sau sunt sezoniere. Motivele pentru care populaþiile rãmân la un nivel modest nu este mereu evident, excepþie cazurile când limitarea habitatului este evidentã sau când sunt luate împotriva lor mãsuri de control al vegetaþiei. Unele pot avea potenþial dar nu au timpul suficient la dispoziþie pentru a forma populaþii mari, altele au un potenþial redus sau le lipsesc mijloacele de dispersie (…).”

Foarte important este ºi faptul cã habitaturile din Noua Zeelanda (totuºi o civilizaþie foarte recentã – 200 de ani) au fost mult mai puþin afectate de activitãþi umane (comparativ cu Europa în primul rând – în care habitaturi nealterate sunt relicve rare) ºi sunt mai rezistente la atacurile „intruºilor”.

Independent însã de ºansa (sau neºansa) acordatã unor plante de a se rãspândi nestânjenite în naturã, independent de hazardul care joacã ºi el un rol important, existã factori care favorizeazã dispersia în naturã a unor plante strãine. Iatã cãþiva dintre ei:

• perturbarea habitatului natural. Este fãrã indoialã principalul factor favorizant, fie cã este vorba de activitãþi umane (urbanizare, agriculturã, defriºãri, lucrãri publice) sau calamitãþi naturale (alunecãri de teren, erupþii vulcanice, inundaþii) acestea pot avea un efect devastator asupra „rezistenþei” la plante invadatoare. Aceste fenomene pot transforma uneori ireversibil habitatul, facilitând dispersia ºi stabilizarea unor plante strãine sau pot crea (fie ºi numai local) niºe favorabile acestora. De aici porneºte în fapt totul – este extrem de improbabil cã plante suculente, cu puternice adaptãri xerofite, sã poatã pãtrunde prin mijloacele normale de dispersie într-un habitat stabil, umed ºi relativ întunecos cum este bush-ul caracteristic pentru Noua Zeelanda sau într-un habitat compact, cu vegetaþie deasã ºi mai ales sã ocupe acest habitat. Dar aceleaºi plante pot coloniza cu succes pãmântul desþelenit de la marginea drumurilor.
• existenta unor niºe „naturale” in habitatul neozeelandez, care sã favorizeze plante strãine. Este în mare mãsurã cazul habitaturilor de coastã care sunt oarecum „subpopulate”. Flora stâncãriilor sau a dunelor de nisip de pe coastã în primul rând este slab reprezentatã (în general flora xerofitã a insulei) favorizând rãspândirea plantelor suculente în astfel de habitaturi. În mod paradoxal plante cum ar fi Carpobrotus edulis au contribuit decisiv la fixarea dunelor de nisip având un aport inestimabil la stabilizarea sistemelor ecologice de coastã. Cazul Rangitoto – despre care voi vorbi mai târziu – este elocvent, este un „teren de joaca” pentru orice nepoftit.
• absenþa unor competitori direcþi puternici sau dãunatori naturali care sã limiteze dispersia. Este fãrã îndoialã un factor favorizant, mult supraevaluat însã dupã pãrerea mea. Este fãrã îndoialã aplicabil unor specii anume ºi mai ales în situaþii anume (cazul Opuntia din Australia), determinânt însã – la modul general vorbind - este caracterul mai mult sau mai puþin invaziv al plantei în cauzã precum ºi „nivelul” la care populaþiile intruse trebuie sã ajungã pentru ca acest factor favorizant sã conteze într-adevar. Se face greseala de a absolutiza importanþa acestui aspect, scoþând totul din context – altfel cum s-ar explica multe decenii de „somolenþa” urmate de explozii incontrolabile. Oare de ce în aceastã primã etapã de existenþã pasivã aº zice lipsa unor competitori sau dãunatori nu a avut nici un efect?
• prezenþa în „patria adoptivã” a unui climat similar ºi a unor habitaturi asemãnãtoare cu zonele de origine ºi mai ales compatibilitatea biosferelor.
  

Principala componentã – Crassulaceae

Plantele din familia Crassulaceae se adapteazã probabil cel mai uºor la condiþiile climatice ºi la tipurile de habitat din Noua Zeelanda ºi sunt prin urmare cel mai bine reprezentate în flora naturalizatã. Foarte multe sudafricane (Crassula, Cotyledon) au chiar ºi în zonele de origine tendinþa de a ocupa nu numai habitaturi din interiorul mai arid ºi mai fierbinte, dar ºi din zonele de coastã mai umede ºi mai rãcoroase. În Noua Zeelanda ele se gãsesc mai ales în zonele de coastã ºi (cu excepþiile de rigoare) mai puþin în interior. O serie de plante montane (în mod special unele specii de Sedum) gãsesc datoritã absenþei unui climat torid, dar ºi ca urmare a nivelului relativ ridicat de UV ºi unui nivel acceptabil de umezealã, destule niºe în care sã poatã forma populaþii stabile chiar ºi la nivelul mãrii. Un numãr foarte mare de plante aparþinând acestei familii sunt cultivate în Noua Zeelanda, de multe ori în mari colecþii specializate, existã însã un anumit numãr de specii foarte rãspândite în rândul iubitorilor de plante ºi acestea sunt în principal reprezentate în flora adiþionalã sau naturalizatã a insulei. Ele provin în principal din Eurasia, Africa de Sud ºi Mexic ºi, cu excepþia a trei specii de Sedum foarte rãspândite ºi a Crassula multicava, aria lor de rãspândire se rezumã în general la zonele de coastã, lipsite de regulã de geruri iarna ºi relativ secetoase pe timpul verii; preferã promontoriile stâncoase, versanþi pietroºi, bancuri de nisip ºi în mod deosebit terenuri de origine vulcanicã mai mult sau mai puþin recentã. Ocazional avanseazã spre interior de a lungul drumurilor sau în balastul cãilor ferate sau formezã populaþii în apropierea gropilor de gunoi. Cu excepþiile de rigoare acestea nu sunt în competiþie directã cu plante indigene ci au ocupat o niºã relativ liberã (cu excepþia dunelor de nisip). Generalizând foarte mult - plantele suculente aparþinând familiei Crassulaceae naturalizate au o adaptare xerofitã, în timp ce plantele native populeazã preponderent locurile mai umede.

Prima menþiune a unei plante aparþinând acestei familii a fost fãcutã în 1883 - Crassula decumbens C. P. Thunberg, [M] sub numele de Tillaea trichotoma W. G. Walpers; a fost observatã de T. F. Cheeseman în Penrose (Auckland) „dispersându-se rapid de pe marginea drumului spre câmpurile de lavã ale Mout Smart”. Zona de distribuþie este acum practic toata Insula de Nord, avansând chiar ºi în Insula de Sud – în zonele de coastã, malurile râurilor, grohotiºuri, plaje, balastul ºinelor de cale feratã ºi marginile drumurilor. Planta are un aspect intermediar între Crassula coccinea ºi Crassula multicava ºi este una din foarte puþinele plante suculente care reuºesc sã se adapteze la condiþiile umede ale Coastei de Vest în Insula de Sud.

Crassula multiclava - localitatea Russel, regiunea Northland

Crassula multicava Lemaire 1862 [AS] a fost menþionatã pentru prima datã de Healy (1959) datoritã exemplarelor de ierbar colectate de C. M. Smith în 1957; iniþial a fost consideratã o prezenþa localã (în Wadestown, Wellington) ca urmare a unei scãpãri accidentale din cultivaþie. În prezent se considerã (deºi nu existã dovezi) cã prezenþa ei în naturã dateazã dinainte de 1940. În mod evident Crassula multicava a fost scãpatã din culturã cu mult înainte de a fi fost semnalatã deoarece a fost încî de la sfârºitul epocii Victoriene o foarte popularã plantã de grãdinã. Plantulele care se formeazã pe pedunculii inflorescenþelor (2) ºi care se rãspândesc cu uºurinþã, precum ºi rezistenþa ei deosebiã atât la secetã cât ºi la udare excesivã, imensa capacitate de a se regenera din resturi vegetative, chiar ºi dupã geruri puternice care pot distruge populaþii întregi, o fac deosebit invazivã. În prezent planta este rãspânditã aproape peste tot în zonele de coastã, ajungându-se pe alocuri la infestãri grave, dar ºi în zone din interior în care îngheþurile la sol sunt fenomene rare. Este combatutã activ (scopul propus este eradicarea completã) în zonele de control al vegetaþiei ºi monitorizatã în restul þãrii, intervenindu-se dacã se observã formarea unor populaþii semnificative. Am observat planta de multe ori în naturã, cele mai interesante populaþii fiind în cele din Insula Rangitoto (Auckland) ºi Russell – Bay of Islands (Northland), ultima chiar pe þãrmul Pacificului, crescând fixatã pe stânci nu foarte înalte, dar pe o pantã aproape verticalã formând o bandã aproape continuã la 1 m de limita fluxului.

Crassula arborescens ssp. arborescens (Miller) Willdenow 1798 [AS] a fost semnalatã pentru prima datã în 2005 fiind deocamdatã o prezenþã sporadicã.

Crassula biplanata Haworth [AS] este o prezenþã modestã dar persistentã doar în Canterbury. Planta seamãnã vag cu Crassula tetragona iar exemplarele scãpate în naturã provin probabil din aceeaºi clonã deoarece nu se reproduc decât vegetativ.


Crassula coccinea Linnaeus 1753, [AS] cunoscutã ºi sub numele de Rochea coccinea (Linnaeus) De Candolle, este o altã plantã foarte popularã în cultivaþie datoritã inflorescenþei mari, de un roºu aprins distinctiv; florile sunt mari ºi au o corolã tubularã caracteristicã secþiunii Kalosanthes. Sunt cunoscute doar douã populaþii, reminiscente ale unor grãdini abandonate datând din perioada de început a colonizãrii europene – în Insula Rangitoto (Auckland) ºi Camp Bay – Banks Peninsula (Christchurch).

Crassula orbicularis Linnaeus 1753 [AS] este o plantã foarte rãspânditã în Noua Zeelanda, vândutã deseori cu nume eronate cum ar fi Crassula rosularis Haworth sau Aeonium x haworthii. A fost întâlnitã în 2005 pe Insula Rangitoto (Auckland) – câteva plante rãzleþe în apropierea unei cariere abandonate. Cum este o plantã greu de controlat care se inmulþeºte uºor atat prin stoloni cât ºi prin seminþe au fost distruse toate exemplarele gãsite, iar în 2006 nu a mai fost semnalatã aici. Exemplare izolate au mai fost semnalate ºi în Northland, puþin probabil sã creascã la sud de Auckland întrucât este foarte sensibilã la frig.

Nu am gasit menþionatã Crasula ovata Miller [AS] în nici o publicaþie botanicã, am avut însã ocazia sã observ o plantã izolatã într-un loc unde în mod normal nu ar fi putut fi gãsitã. Crassula ovata este foarte popularã în Noua Zeelanda, în special în rândul populaþiei asiatice (chinezii cred cã aduce belºug dacã ai una la intrarea în casã). Am vãzut cultivate cel puþin 7-8 forme diferite, existã un adevarat cult pentru aceastã plantã. În naturã am vãzut-o la marginea unei zone urbane (Henderson – Auckland), un câmp în pantã uºoarã, la marginea unui petec de pãdure. O singurã plantã într-o stare destul de proastã. În mod cert cã aceastã plantã a fost distrusã pentru cã în zonã a fost construit între timp un cartier rezidenþial. O sursã neconfirmatã a semnalat recent prezenþa a doua mici populaþii în Northland. H. H. Allen (2004) nu exclude prezenþa persistentã în naturã a unor relicve din cultivaþie menþionând în acest sens cã „un numãr de specii sudafricane, altele decât cele naturalizate, sunt cultivate în mod curent în zonele mai calde ale Noua Zeelandei ºi uneori persistã ca relicve cultivate în mod special în vechi grãdini aflate în pantã. Alte douã specii care probabil sunt rãspândite sunt Crassula muscosa var.muscosa Linnaeus (C. lycopodioides Lamaire), (…) ºi Crassula perfoliata Linnaeus var. minor (Haworth) G. Rowley, de regulã cunoscutã în horticulturã sub numele de Crassula falcata H. L. Wendand (…).”

Crassula pellucida ssp. marginalis (Dryander) Tölken este prezentã într-o singurã locaþie la Breaker Bay (Wellington); a fost colectatã de Sykes în 1987, care a ºi semnalat-o în 1988 în volumul 4 al monografiei „Flora of New Zealand” la care este coautor.

Crassula pubescens ssp. radicans (Haworth) Tölken [AS] a fost recent semnalatã în Canterbury (probabil pentru prima datã în 2007) dar D. J. Mahon (2007) nu o considerã doar o prezenþã localã – nu am reuºit sã obþin mai multe informaþii din pãcate.

Crassula spathulata C. P. Thunberg 1778 [AS] a fost colectatã prima datã în 1981 de Sykes în Whangaroa Harbour ºi Auckland City (Auckland) pe marginea drumurilor sau în zone în care vegetaþia a fost deranjatã prin lucrãri publice, dar preferã locurile umbroase. Crassula spathulata seamãnã vag cu exemplare mai debile ale Crassula multicava cu care a fost confundatã chiar ºi de botaniºti în câteva rânduri; posibil sã aibã o rãspândire mai mare.

Crassula tetragona Linneus

Crassula tetragona Linneus 1753 [AS] a fost menþionatã tot în 1959 ºi are o distribuþie largã în ambele insule, preponderent în locuri stâncoase ºi promontorii, prezenþa ei este însã destul de redusã numeric, singurele populaþii semnificative fiind în Insula Rangitoto (Auckland) ºi Whakatane (Bay of Plenty) iar în Insula de Sud în zona Nelson ºi în jurul localitãþii Lyttelton Harbour (Banks Peninsula - Christchurch). Am avut norocul sã gãsesc una într-un grohotiº de la malul râului Puhoi aproape de Wenderholm, la nord de Auckland. O plantã bine dezvoltatã, de 25 – 30 cm înãlþime (planta mamã). Eu am luat ceea ce cred cã este o plantã formatã dintr-o frunzã cazutã. Avea pe atunci (în Noiembrie 2003) cam 2-3 cm, trei perechi de frunze formate ºi rãdãcini destul de bine dezvoltate.

Crassula sarmentosa Harvey [AS] – în 1989 a fost semnalatã o singurã populaþie nesemnificativã numeric în Auckland, pentru ca ulterior (1999) sã fie semnalatã ºi în Insula Rangitoto (Auckland) ºi în Ranganui Harbour (Northland). Creºte direct pe blocuri de lavã sau în soluri pietroase pe marginile drumurilor.

Aeonium este un alt gen foarte bine reprezentat ca numãr de specii dar nu ºi ca distribuþie. Aeonium ciliatum (Willdenow) Webb & Berthelot, plantã originara din Macaronesia precum ºu Aeonium cf. ciliatum (diferã uºor de Aeonium ciliatum prin faptul cã frunzele sunt complet verzi – unii o considerã o formã, alþii un hibrid cu Aeonium urbicum, A. J. Healy se pare cã a confundat-o cu Aeonium arboreum – sub aceastã denumire a fost semnalatã prima datã în 1959), ambele au fost semnalate în Auckland în zone stâncoase din apropierea plajelor, þîn Insula Rangitoto (Auckland) precum ºi în Anderson’s Bay – Dunedin (Otago) ºi Sumner (Christchurch). D. R. Given (1984) precizeazã cã mici grupuri de plante sunt rãspândite peste tot în Insula de Nord ºi Insula de Sud în zonele de coastã mai uscate, fãrã a substaþia însã. Au mai fost semnalate ºi exemplare izolate de Aeonium urbicum (C. A. Smith) Webb & Berthelot [IC] la Massey memorial – Wellington, Aeonium undulatum Webb & Berthelot [IC] în Insula Rangitoto (Auckland) ºi Banks Peninsula (Christchurch), Aeonium ciliatum x urbicum [HYH] ºi Aeonium x velutinum [HYH]. Existã ºi menþiuni ale Aeonium arboreum (Linnaeus) Webb & Berthelot [E] în Insula Rangitoto, posibil sã fie însã o perpetuare a erorii lui Healy. Fãrã a exclude posibilitatea prezenþei în natura þin sã menþionez totuºi cã New Zealand Plant Conservation Network prezintã fotografia unei plante în aparenþã cultivatã într-un parc regional. Aeonium x floribundum Berger [HYH] a fost semnalat în 1986 în Sumner ºi Port Hills (Christchurch), iar în 1989 ºi în Whakatane (Bay of Plenty), pentru cã în 1989 sã ajungã în Insula Rangitoto (Auckland) iar în 1993 sã fie descoperitã ºi în Insula Waiheke (Auckland); diverºi hibrizi Aeonium haworthii [HYH] au fost semnalaþi în perioada 1986 – 1989 în Port Hills ºi Church Bay (Christchurch).


Bryophyllum delagoense (Ecklon & Zeyher) Schinz [AE] (plantã cunoscutã sub mai multe nume - Bryophyllum tubiflorum, Bryophyllum verticillatum, Kalanchoë delagoense, Kalanchoë tubiflora) este o plantã care a fost semnalatã în 1988 doar în Insula Rangitoto. Puþin ciudat - creºte direct pe câmpurile de lavã, scapatã fiind dintr-o micã gradinã abandonatã. Bryophyllum pinnatum (Lamaire) Oken [AT] a fost semnalatã în 1977. Creºte în soluri nisipoase, grohotiºuri ºi crãpãturi ale rocilor în Insula Rangitoto (Auckland). Deºi a fost observatã în 1995 o singurã plantã în Insula Motutapu (Auckland) Bryophyllum daigremontianum Raymond-Hamet & Perrier [AE] este o plantã care datoritã uºurinþei cu care se înmulþeºte vegetativ este un pericol real, mai ales cã în apropiere sursa (plante cultivate în aer liber) a continuat sã existe.

Cotyledon orbiculata var. orbiculata Linnaeus 1753 [AS] este o plantã consideratã deosebit de invazivã, populaþiile cunoscute fiind în permanenþã monitorizate pentru a se limita rãspândirea ei. În prezent principalele populaþii sunt localizate în Anawhata ºi Piha (Auckland), Whakatane (Bay of Plenty), Moa Point, Paekakariki ºi Wellington Harbour (Wellington) pentru ca în Insula de Sud prezenþa acesteia sã fie mult mai consistentã pe toatã coasta de Est în Marlborough (în mod special Seddon), Canterbury, Christchurch (în mod special Port Hills ºi Peninsula Banks) ºi Otago. Preferã pante cu sol pietros sau stâncãrii, dar poate ajunge ºi în zona dunelor de nisip, uneori în asociaþie cu vegetaþie joasa sau ierburi, formând pe alocuri populaþii dense, în mod special în zonele de coastã, dar ocazional avanseazã ºi în interior urmãrind traseele cãilor ferate ºi ale drumurilor. Am întâlnit aceastã plantã în zona Piha (Auckland), în douã subpopulaþii foarte compacte aflate cam la 400 m distanþã una de alta, crescând însã în condiþii total diferite. Fiecare subpopulaþie (foarte probabil nu sunt singurele din zonã) era formatã din cel putin 20 de exemplare mature uºor de observat ºi de numãrat întrucât erau în floare. Prima subpopulaþie era în extremitatea sudicã a plajei, unde plantele (cel puþin cele pe care le-am putut observa) creºteau exclusiv fixate direct pe peretele stâncos.

Cotyledon orbiculata var.orbiculata, plante crescute lângã localitatea Russel

Cotyledon orbiculata var. orbiculata, plante pe Lion Rock

Cea de a doua subpopulaþie am întalnit-o pe formaþiunea stâncoasã înaltã de 101 m denumitã Lion Rock izolatã de þãrmul propriu-zis ºi aflatã în zona sudicã a plajei lungi de caþiva km, iar plantele creºteau pe o pantã de cca. 45° într-un sol foarte bogat în nisip bazaltic specific zonei. Un aspect foarte interesant – una din fotografiile fãcute pe Lion Rock prezintã o plantã în mod evident diferitã prin mãrime, culoarea frunzelor ºi a florilor. Nu ºtiu dacã este o altã varietate, forma sau un hibrid întâmplãtor – diferenþele sunt însã evidente. Un aspect interesant legat de aceastã plantã – clonele întâlnite în Noua Zeelnda (foarte puþine dacã þinem cont de imensa varietate ºi bogaþie tipologicã a acestei specii în habitaturile originale) au frunzele late ºi mai mult sau mai puþin orbiculare ºi au fost desemnate ca aparþinând var. orbiculata. Aceastã varietate poate avea ocazional ºi frunze de forme diferite, alungite, aºa cum pot avea ºi alte varietãþi (în mod special var. oblonga). Originea plantelor (sau a unora dintre clone) întalnite în Noua Zeelnda este disputatã. C. J. Webb & al. (2004):„… Plantele cu frunze alungite din Peninsula Banks nu pot fi alocate unei varietãþi anume ci doar se presupune cã ar aparþine varietãþii orbiculata deºi nu corespunde întru totul descrierii formei cu frunze înguste fãcute de Tölken. Este posibil ca plantele noastre cu frunze înguste, necunoscute în cultivatie în Noua Zeelnda, sã fi derivat din forme obiºnuite cu frunze orbiculare. Aceste plante se aseamãnã întrucâtva unor alte relicve din cultivare cunoscute în zonã, deºi acestea sunt în mod cert plante hibride referite ca fiind Cotyledon campanulata Marloth × Cotyledon orbiculata var. oblonga (Haworth) De Candolle ºi au frunzele mult mai verzi ºi inflorescenþe care au mult mai puþini peri glandulari…” Aceastã afirmaþie este importantã deoarece deschide douã posibilitãþi interesante – fie plantele menþionate de Webb sunt rehibridizãri naturale între var. orbiculata ºi hibridul horticol menþionat de el, fie relativa instabilitate geneticã (caracteristicã acestei specii) a condus la apariþia unei „linii” specific neozeenlandezã care poate crea confuzii dacã se încearcã strict raportarea la descrieri ale plantelor originale.

Echeveria secunda W. B. Booth 1838 [M] este singura reprezentantã a acestui gen care a reuºit sã aiba o rãspândire semnificativã în naturã, populaþii importante numeric fiind semnalate în zona Auckland (în mod special Insula Rangitoto ºi Glen Eden) precum ºi în Insula de Sud în zona localitãþilor Lyttelton, Birdlings Flat, Port Hills ºi Diamond Harbour (Canterbury - Christchurch). Aceastã plantã este foarte popularã aici ºi cum mici rozete ale acesteia se pot desprinde ºi re-înrãdãcina uºor, este de înþeles cã s-a putut rãspândi fãrã probleme. Existã numeroase exemplare de ierbar colectate în timp, H.H. Allen susþine însã cã datoritã faptului ca cele mai multe exemplare de Echeveria cultivate sunt Echeveria elegans Rose [M], caracterizatã în principal prin rozete mai mari ºi frunzele mai glaucoase, este foarte posibil ca unele din exemplarele de ierbar sã aparþinã de fapt acestei specii cu comportament similar. Desigur, afirmaþia (în fond o supoziþie) valoreazã mai puþin decât un exemplar colectat ºi confirmat, sã þinem cont însã ºi de faptul cã vine de la unul din patriarhii botanicii moderne din Noua Zeelanda. Prezenþe singulare ºi reduse numeric sunt Echeveria multicaulis Rose [M], semnalatã în 1992 ºi Echeveria setosa Rose & Purpus [M], semnalatã în 1990 – ambele în Insula Rangitoto (Auckland) iar prima din 1999 ºi în Nelson. Existã de asemenea o colecþie datatã 12.09.1971 aparþinând A.E. Esler din Insula Rangitoto (Auckland); se pare cã aceastã plantã colectatã într-o zonã sãlbaticã ar putea fi Echeveria multicaulis Rose, din pãcate exemplarul de ierbar nu este nici numerotat ºi nici formal identificat. O altã posibilã prezenþã (neconfirmatã însã) este ºi Echeveria cv. „Seto-Oliver”. Echeveria x imbricata Deleuil [HYH] este un hibrid scãpat în naturã ºi care deja formeazã mici populaþii în Whangaroa Harbour ºi Waikumete (Auckland) precum ºi Motunau (Canterbury) ºi Anderson’s Bay (Otago).

Greenovia aurea (C. A. Smith) Webb & Berthelot [IC] a fost semnalatã în 1986 la McCormack’s Bay (Christchurch) ºi se presupune cã este singura locaþie în care este prezentã.


O alta plantã extrem de controversatã în ceea ce priveºte identitatea - Kalanchoë daigremontiana x Kalanchoë tubiflora [HYH] – mã rezum la un singur nume, a fost semnalatã în 1990 în peninsula Coromandel ºi Insula Rangitoto (Auckland) (3). Kalanchoë grandiflora Wight & Arnott 1834 [AE] este reprezentatã printr-o singurã populaþie în zona sudicã a Hokianga Harbour (Auckland) descoperitã în 1988 pe un grohotiº abrupt aproape de malul unui râu. Deºi pe o zonã restransã, este o populaþie foarte densã ºi se presupune cã prezenþa acesteia în naturã este mult mai veche. Deºi în descrierea originalã a acestei plante frunzele sunt descrise ca fiind de regulã sesile, plantele colectate din Noua Zeelanda au o peþiola foarte scurtã dar latã; se presupune cã doar una din clonele cunoscute ale acestei plante ar fi scãpat în naturã. Datoritã acestui aspect iniþial a fost confundatã cu Kalanchoë marmorata Baker, aceasta însã are flori albe ºi frunzele de obicei acoperite de pete maronii-purpurii.

Sedum acre Linnaeus 1753 [E], este o plantã cunoscutã din antichitate – romanii o foloseau în scopuri medicinale. A fost semnalatã în 1904 ºi creºte practic peste tot (trebuie sã recunosc ca nici acum nu am vazut-o încã în naturã deºi o cunosc) preferând marginile de drum, solurile pietroase, creºte ºi în balastul ºinelor de cale feratã, în zone aflate la nivelul mãrii, dar ºi în zone montane. ªi dacã este peste tot – este ºi în Rangitoto (Auckland); este poate plant suculentã cea mai rãspânditã în Noua Zeelanda, din fericire însã nu are un impact negativ asupra habitatului.

Sedum praealtum ssp. praealtum De Candolle [M], a fost colectatã prima datã în 1953, iar în 1959 forma deja colonii extinse în Port Chalmers ºi Anderson’s Bay – Dunedin (Otago), Whakarongo ºi Terrace End – Palmerston North (Manawatu), Sumner (Christchurch) pe promontorii stâncoase, pe marginea drumurilor ºi în proximitatea gropilor de gunoi – o predilecþie tipicã pentru o plantã cu caracter invaziv. În prezent creºte formând uneori colonii dense în jumãtatea sudicã a Insulei de Nord ºi aproape în toata Insula de Sud; fiind o plantã alpinã suportã foarte bine climatul cu influenþe subpolare din sudul extrem, dar nu pare a agrea influenþele sub-tropicale din nord.

Sedum spectabile Boreau 1866 [ACE] a fost menþionatã pentru prima datã în 1988 ºi este rãspnditã în zonele Wellington, Nelson, Canterbury ºi Christchurch, în general imediat în spatele dunelor de nisip ºi plajelor, în proximitatea gropilor de gunoi ºi pe marginile drumurilor sau de-a lungul cãilor ferate. Planta este cultivatã intens atât în colecþii particulare cât ºi în grãdini publice în aproape toatã Noua Zeelanda. Tolereazã o gamã foarte largã de condiþii climatice, nu este de loc pretenþioasã nici în ceea ce priveºte solul – premise suficiente pentru o largã rãspândire. În general s-a observat ca plantele din naturã rãmân la dimensiuni semnificativ mai mici decât cele cultivate. Culoarea florilor variazã în cazul plantelor din naturã de la roz pal la roz, unele au florile roz închis (ceea ce ar corespunde cv. „Brilliant”); este greu de stabilit dacã ºi restul plantelor din naturã sunt reprezentate de cultivare atât de populare în culturã, dar întrucât marea majoritate a plantelor din naturã se reproduc vegetativ este foarte posibil ca mãcar în parte sã nu aparþinã speciei originale.

Spre seosebire de aceasta Sedum spurium Marschall von Bieberstein 1808 [E] este reprezentatã de planta originalã, în ciuda avalanºei de cultivari moderni distribuiþi prin intermediul florãriilor în ultimile decenii. Planta a fost semnalatã în 1988 ºi creºte în Alexandra, Arrowtown ºi aproape de Lake Hawea (Central Otago), fiind prezentã si în zone mai reci.

Sedum este în fapt genul care s-a rãspândit cu cel mai mare succes (în general prin plante scãpate din cultivaþie) el fiind reprezentat ºi de alte nume: Sedum album (Linnaeus) [E] – destul de raspanditã în Taipa, Insula Rangitoto, Miranda ºi Kaiaua (Auckland), Blenheim (Marlborough) ºi Canterbury Plains (Canterbury), Banks Peninsula (Christchurch) ºi câteva alte locaþii în Otago, creºte în soluri pietroase sau direct pe stânci, în balastul cãilor ferate ºi pe malurile nisipoase ale unor râuri – este una din plantele care nu sunt restricþionate la zonele de coastã; Sedum dasyphyllum Linnaeus 1753 [E], colectatã în 1957, are o rãspândire redusã la Port Nelson, Oamaru (Mt. Cook), Canterbury ºi Christchurch. ºi ea preferã cãile ferate, dar ºi grohotiºurile ºi vãile râurilor ºi creºte de regulã în colonii comune cu Seduim acre ºi Sedum reflexum; Sedum decumbens R. T. Clausen 1975 [M] – semnalatã în 1988 se gãseºte în Britannia Heights (Nelson), Goose Bay – la sud de Kaikoura (Marlborough) ºi alte câteva locaþii din Canterbury ºi Peninsula Banks (Christchurch) ºi preferã marginile drumurilor, unde creºte de multe ori ascunsã printre ierburi; Sedum forsterianum C. A.Smith [E] este presãratã în diverse zone din Auckland ºi insule din Hauraki Gulf (Auckland) cum ar fi Little Barrier Island ºi Rangitoto fiind semnalatã abia în 1988, la 10 ani dupã prima colecþie efectuatã de Beever; Sedum liebmannianum Hemsley 1878 [M] colectat de pe o panta stâncoasã din Alexandra (Central Otago); Sedum mexicanum Britton (1899) [M] – plantã semnalatã în 1966 prin câteva populaþii izolate în Insula de Sud (în Heathcote – Christchurch, Canterbury), foarte popularã aici în cultivaþie, dar paradoxal mai puþin în zona Christchurch unde a scãpat în naturã ca urmare a unor resturi aruncate dintr-o grãdinã. Recent (August 2007) a fost semnalatã ºi la Putaruru (Waikato), pe malul râului Waikato ºi tot în 2007 pe Insula Rangitoto (Auckland), ceea ce sugereazã o distribuþie mult mai largã decât se credea iniþial (4); Sedum moranense Humboldt, Bonpland & Kunth 1823 [M], semnalatã în 1982 doar prin câteva exemplare izolate în locuri stâncoase din Alexandra ºi Cromwell (Central Otago); Sedum reflexum Linnaeus 1753 [E], colectatã în 1957 la Oamaru (Mt. Cook) are o prezenþã sporadicã în zonele de coastã din Canterbury, Christchurch, Mt. Cook ºi Otago, în zone stâncoase, grohotiºuri, marginile drumurilor ºi balastul cãilor ferate iar în 1984 a fost semnalatã ºi în Rangitoto (Auckland); Sedum x rubrotinctum R. T. Clausen [M, deºi nu este confirmat în natura] – o altã plantã foarte popularã, semnalatã în 1988 în câteva locaþii în Nelson ºi în Port Hills (Christchurch) în apropierea unor grãdini – este greu de crezut însã cã nu este mult mai raspanditã deoarece frunzele suculente se desprind uºor ºi se înrãdãcineazã ºi mai uºor.

Sempervivum tectorum Linnaeus 1753 [E] a fost colectat pentru prima datã în 1954 în Sumner (Christchurch) ºi consemnat în 1959 de Healy sub numele de Sempervivum sp.; ºi în prezent aria de distribuþie pare sã se fi menþinut numai în Peninsula Banks (Christchurch) ºi preferã promontoriile stâncoase din proximitatea þãrmului.


Eduart Zimer
Auckland, Noua Zeelanda
septembrie 2007


Referinþe bibliografice: