Să ne cunoaştem, cinstim înaintaşii sau de la Vida la dr. Lungu

Nici nu aş putea începe cu altcineva decât cu cel care a fost Vida Géza. Asta pentru că doresc să impun o ordine cronologică a cunoştinţei cu fiecare din cei despre care voi scrie. Vida a fost un om mare. Pe nedrept uitat sau omis în mod intenţionat şi de băimărenii lui pe care i-a iubit mult şi de către prietenii lui critici sau artişti plastici, să încerc să remermorez câteva idei măcar pentru ca noi cactusiştii să nu-l părăsim la aproape două decenii de la dispariţia lui fizică. Pentru că şi noi cei care l-am cunoscut eram o parte din familia lui. Colecţia lui Vida a fost una fabuloasă. Cele câteva mii de bucăţi de plante aveau statut de „specimen”. Mare iubitor de natură şi frumos, colecţia sa era una a formelor, caracterizându-se printr-un echilibru şi o armonie ieşită din comun.

Cereuşii săi de câţiva metri îi găzduia peste iarnă în propriul atelier, laolaltă cu sculpturile sale.
Formele cereoide (Oreocereus, Espostoa şi multe altele) de 1-2 metri erau adăpostite în seră împreună cu formele globulare mai mari (cel mai mare era un Echinocactus grusonii, care acum ar fi avut un jumătate de veac) şi cu toate celelalte plante (de la colonii de Mammillaria până la un veritabil senior al melocactuşilor cu cephlium, un Melocatus caesius probabil, de peste 20 cm în diametru, la timpul acela poate singurul din ţară).

Din călătoriile sale de documentare în străinătate aducea plante rare, şi cactuşi dar şi alte plante suculente, multe Euphorbii şi Lithopşi şi crasulaceae şi încă multe care nu se pot enumera aici. Grădina Botanică din Cluj avea multe plante de la el, ca şi Colţul de la Jibou. Era foarte generos. Îi plăcea mai mult să ofere decât să primească. Târziu aveam să aflu „secretul” plantelor sale. Perioada de expunere în aer liber era, la Baia Mare, de numai trei luni: iunie – august. Pământul vegetal de frunze de fag care conferea amestecului de sol o bună aciditate, roua dimineţilor de la poalele Gutinului precum şi calitatea apei de udat făceau ca în trei luni plantele sale să crească cât la alţii în şase luni. Şi să nu uităm dragostea maestrului pentru colecţia sa. Tehnicile de altoire erau foarte simple, aproape meşteşugăreşti, dar aveau un mare randament. Se specializase pe altoirea pe portaltoi de secţiune mare (Echinopsis, Helianthocereus, chiar şi Sochrensia). A fost tot timpul vieţii lui o legendă şi aşa a şi rămas după plecarea lui prematură. A fost un mare păcat că municipalitatea din Baia Mare (de altfel receptivă) nu a reuşit să construiască acel muzeu memorial care ar fi cuprins şi colecţia sa cea vestită. Şi acum după atâţia ani, plantele sale ( de fapt o mică parte din ele) se află (de fapt zac) în nişte sere aproape dezafectate ale spaţiilor verzi.

Nu, Vida nu trebuie uitat niciodată. El a fost model, mentor şi prieten sfătos al tututor celor care l-au cunoscut şi vizitat.

Respectând cronologia de care aminteam, următoarele rânduri le consacru unei alte mari celebrităţi a vieţii cactusistice româneşti, dl. dr.Gheorghe Vişinescu din Bucureşti, care a fost un reputat specialist dermato-venerolog, un eminent anatominst, dar şi un adevărat doctor în cactuşi. A fost omul prin mâna căruia au trecut în peste jumătate de secol mii şi mii, poate zeci de mii de plante. A fost omul care a întemeiat nu una, ci zeci de colecţii. Un mare cercetător şi experimentator, şi-a construit singur o bază tehnico-materială (hai să zicem mai nou, o logistică) demnă de admirat. A fost multă vreme un solitar. Nu oricine i-a trecut pragul. Impostorii, mincinoşii sau cei cu mâna prea lungă erau depistaţi imediat. Îl iritau, îi consumau din timpul afectat plantelor şi nu mulţi se pot mândrii cu calitatea de al fi frecventat pe dr. Vişinescu. Practic, a făcut tot ce şi-a propus în materie de cactuşi, poate mai puţin cultura de meristeme, deşi sunt convins că dacă ar fi avut destulă forţă lăuntrică ar fi făcut-o şi pe acesta. În decursul vremii, colecţia sa a fost o colecţie de colecţii. Astrophytum, Ferocactus, Copiapoa, tot feluri de cereoide de talii apreciabile, Gymnocalycium, şi multe altele, iar în anii mai recenţi Ariocarpus, Melocactus, Discocactus, rarităţi botanice pe care în cea mai mare parte le-a obţinut din semănături proprii, apoi pe bază de altoiri succesive, mai întâi pe Pereskiopsis apoi pe Eriocereus şi în final pe Trichocereus şi Myrtillocactus. A fost şi a rămas omul care a dominat timpul fizic, un adevărat „stăpân la timpului”. Ca în basmele noastre frumoase dl. dr. Vişinescu a făcut întrun an ceea ce de obicei se face în şapte. Ajuns la vârsta venerabilă de 85 de ani (n.r. în anul 1999), încă mai era implicat adânc în lumea cactuşilor. Poate că secretul longevităţii sale se află şi în preocupările constante pe care le avea faţă de aceste plante. Şi nu se poate spune că a fost răfăţat de viaţă. Veteran de război, profunde seisme familiare i-au creat un caracter de combatant. Un adevărat model de urmat pentru generaţiile mai tinere de catusişti de pretutindeni, nu numai la noi. Păcat că accesul nostru relativ limitat la mediile informaţionale ale marilor societăţi iubitoare de cactuşi din lumea întreagă au făcut ca marile noastre personalităţi cactusistice să nu fie cunoscute. În mod cert, în onoarea d-lui dr. Gheorghe Vişinescu, una din plantele descoperite s-ar cuveni să-i poarte numele.

Pagina următoare (2/2)