|
| Ofertele de semințe ale membrilor | |
| Discuþii despre cactuºi ºi viaþa asociaþiei | |
| Articole despre cactusi si plante suculente | |
| |
Suculente naturalizate I
Pagina: 2/4
Succesul speciilor strãine
Succesul unei specii strãine este greu de definit – dacã ar fi sã ne rezumãm la a spune cã este capacitatea de a ocupa un anumit habitat, în detrimentul altor specii concurente, ar însemna sã simplificãm foarte mult lucrurile. Cuantificarea este la fel de dificilã pentru cã succesul poate fi doar aparent ºi temporar – ºi exemple sunt destule în Noua Zeelanda atât în flora suculentã cât ºi în cea non-suculentã – plante strãine pot scãpa în naturã, pot forma destul de rapid populaþii semnificative dar acestea nu reuºesc sã se autointreþinã. Capacitatea de regenerare a populaþiei depinde de constanta cu care „resurse” cultivate ajung în naturã ºi din acest motiv observaþile fãcute la un anumit moment dat pot fi irelevante dupã câteva decenii. Multe din plantele consemnate în literatura botanicã din Noua Zeelanda nu au reuºit sã facã acest pas, foarte multe fiind cunoscute în naturã doar din colectãri ocazionale (sau limitate la o arie foarte redusã), unele fãcute cu multe decenii în urmã.
Nu lipsit de importanþã este faptul cã deºi în cazul celor mai multe plante multiplicarea vegetativã este o formã secundarã de rãspândire, în cazul majoritãþii plantelor suculente acest mod de înmulþire este deosebit de eficient ºi funcþioneazã perfect într-un mediu în care fie lipsesc polenizatorii specifici, fie condiþiile de germinare ºi /sau dezvoltare a plantulelor nu sunt îndeplinite cu consecvenþã în toþi anii. Acest mod de înmulþire este excelent utilizat în mod special de plantele hibride pentru care este dealtfel ºi singurul. Plantele suculente au în general capacitatea de a se reproduce vegetativ, ceea ce este desigur un avantaj; faptul cã de multe ori plantele scãpate în naturã sunt plante clonate in cultivaþie face în foarte multe cazuri imposibilã înmulþirea prin seminþe, înmulþirea vegetativã fiind singura lor opþiune. în acest caz însã ºi capacitatea lor de dispersie devine mult mai limitatã, rezumându-se de regulã la o arie mult mai micã. Excepþii sunt desigur – una chiar foarte importantã fiind Crassula multicava.
Comportamentul „intruºilor” nu este mereu previzibil. Existã pe lângã factorii favorizanþi ºi o serie de handicapuri care trebuiesc depãºite pentru a se putea vorbi de succes. Fiecare specie în parte are de parcurs un drum unic, în care este important balansul dintre oportunitãþi ºi abilitãþile ei caracteristice. Iatã câþiva factori moderatori:
- mediul natural care nu este de regulã identic cu cel din habitaturile de origine. Un habitat chiar aparent asemanator presupune totuºi un efort de adaptare din partea plantei; nu toate plantele scãpate în naturã sunt capabile de aceastã adaptare. Aici trebuie sã þinem cont ºi de partea de multe ori „nevazutã” a lucrurilor – întregul context biologic, de la organismele cele mai primitive pânã la flora vascularã ºi fauna specificã. O plantã poate specula o anumitã oportunitate (sã spunem o alunecare de teren care este o „invitaþie„ deschisã), poate beneficia de un mediu aparent favorabil ºi lipsit de competitori, poate beneficia de un context climatic încurajator, dar aventura se poate incheia doar caþiva ani mai târziu, dupã un ger aºa cum nu existã în habitatul original, sau dupã caþiva ani extrem de ploioºi, sau exterminatã de boli (în general viroze ºi fungi) la care nu are rezistenþa naturalã necesarã.
- dispersia excesiv de localizatã ºi amplasamentul habitatului. Majoritatea plantelor scãpate în naturã sunt plante cultivate, dispersia iniþialã fiind extrem de apropiatã de centre urbane; prin urmare orice dispariþie a habitatului (normal în procesul de urbanizare sau de transformare urbanã) poate conduce la dispariþia unor mici populaþii din naturã. Multe din plantele menþionate în Auckland în sec. XIX, unele destul de rãspândite, au dispãrut fãrã urmã.
- inmulþirea exclusiv pe cale vegetativã – am mentionat mai sus. În absenþa unor vectori de dispersie adecvaþi aceastã metodã de înmulþire poate fi un impediment major. Plantele suculente naturalizate în Noua Zeelanda nu au una din caracteristicile multor Opuntioideae de exemplu, desprinderea uºoarã a unor segmente ºi agãþarea lor in blana unor animale sãlbatice, care patruleazã un teritoriu imens ºi care astfel faciliteazã dispersarea. Mai mult, astfel de animale nici nu exista în Noua Zeelanda. Dispersia nu se poate face în acest caz decât la distanþe mici.
- absenþa unor polenizatori specializaþi (cazul Yucca - Tegeticula maculata), ceea ce limiteazã drastic capacitatea de dispersie. Este un factor important þinând cont de popularitatea de care se bucura acest gen în Noua Zeelanda. Cu excepþia Yucca whipplei ssp. whipplei toate celelalte specii de Yucca depind de aceastã simbiozã. A fost consemnat în literatura botanicã cazul unor flori autosterile care nu sunt „recunoscute„ de insectele indigene ºi prin urmare ignorate. În cazul acestora polenizarea cu ajutorul vântului (specificã ierburilor) este mai degraba o variantã teoreticã, ele neproducând suficient polen ºi nici nu au de regulã habitul necesar, respectiv între indivizi putând exista distanþe apreciabile.
- un control ecologic susþinut, devenit însã cât de cât eficient abia în ultimile decenii.
- un fond genetic foarte redus, net inferior varietãþii prezente în habitatul original. Pe termen lung este un handicap serios.
- nu în ultimul rând – incompatibilitatea dintre biosferele emisferei nordice (de unde provin cele mai multe plante întroduse în cultivaþie) ºi biosfera neozeelandezã. Chiar ºi cu biosferele din emisfera sudicã (de origine gondwanicã) existã o compatibiliate limitatã datã de caracterul compozit al insulei – un mic nucleu gondwanic la care s-au lipit numeroase terrane rezultate din înãlþarea fundului oceanic.
Comportamentul ºi evoluþia populaþiilor plantelor naturalizate pot fi grupate dupã urmatoarele caracteristici:
- Plante cu populaþii plafonate. Dupã dispersia iniþialã are loc o anumitã creºtere a numãrului de indivizi, dupã care se produce o plafonare a populaþiilor. Acest nivel poate fi:
- scãzut - doar relativ puþini indivizi care se rãspândesc, indiferent de cât de favorabile sunt influenþele unor factori externi. Se pot forma în timp fie populaþii strict localizate, fie populaþii rãspândite pe o suprafatã mare dar având o densitate foarte micã, impactul ecologic fiind extrem de redus. Este cazul ideal. Mai ales în primul caz sunt populaþii vulnerabile, care pot dispare cu uºurinþã în condiþii nefavorabile.
- mediu – nivelul de stabilizare este mai înalt; acest lucru poate însemna cã plantele respective pot deveni local o prezenþã semnificativã, se pot integra în habitatul natural ºi reuºesc integrarea înºa sistemele ecologice locale, pot deveni o concurenþã pentru specii native. Aria de rãspândire este de asemenea de regulã ceva mai vastã.
- înalt – este cazul cel mai periculos, în care dupã explozia iniþialã a numarului de indivizi stabilizarea se produce la un nivel suficient de înalt cã sã determine modificarea habitatului ºi dispariþia speciilor native concurente. Astfel de evoluþii pot crea mari probleme ecologice ºi sunt greu de stãvilit.
Din fericire marea majoritate a speciilor suculente naturalizate în Noua Zeelanda aparþin primelor douã categorii. Nivelul de plafonare este extrem de important în evaluarea potenþialului invaziv al unei specii dar nu este neapãrat în concordanþã cu comportamentul din habitatul original. Extinderea explozivã ºi aproape incontrolabilã a unor specii de Opuntia în Australia, în contrast cu echilibrul existent în zonele de origine este un exemplu elocvent.
- Plante cu creºtere continuã a populaþiilor, creºtere care poate fi lentã, medie sau rapidã. Ritmul de creºtere ºi dezvoltare a populaþiilor nu este neapãrat în legaturã directã cu nivelul de plafonare.
Vorbim bineinþeles de ritmul de creºtere în condiþii optime pentru plantã. In realitate lucrurile se pot petrece diferit – mulþi ani, uneori multe decenii, plante scãpate în naturã pot trece aproape neobservate sau se menþin la un nivel redus. Acest comportament „somnolentî” poate fi foarte înºelãtor. Brusc, datoritã unor evenimente favorabile cum ar fi crearea unei oportunitãþi – în general apariþia unei niºe fie din motive naturale fie datoritã unor activitãþi umane – se produce creºterea caracteristicã speciei; cu cât este mai rapidã, cu atât este mai dificil de controlat ºi, evident, impactul asupra habitatului ºi speciilor native concurente poate fi mai devastator. În cazuri extreme planta în cauzã poate deveni forma dominantã de vegetaþie, nu numai localizat, ci pe suprafeþe semnificative, putând induce modificãri ireversibile ale habitatului, inclusiv în structura faunei.
- Plante cu populaþii variabile: specii cu populaþii fluctuante.
Motivele care determinã fluctuaþiile populaþiilor pot fi multiple, de la balansul între pierderea sau restrângerea unor habitaturi (urbanizare, utilizare agricolã a unor terenuri, catastrofe naturale) ºi cucerirea altora, pânã la cicluri climatice (succesiunea unor ani reci/ploioºi cu ani mai calzi /uscaþi) – cicluri de 4 – 5 ani, foarte bine marcaþi în emisfera sudicã de fenomenul El Nino, cicluri extrem de importante mai ales în cazul plantelor anuale. În general plantele cu un astfel de comportament nu au un potenþial invaziv deosebit, dar organismele ecologice obiºnuiesc sã monitorizeze populaþiile cunoscute în momentele de apogeu. Astfel de cicluri pot avea o duratã foarte mare ºi probabil cauze foarte complexe – chiar dacã nu este o plantã suculentã nu pot sã nu dau exemplul Bidens pilosa, care la 1871 era extrem de abundentã în Auckland (T. Kirk chiar o considera nativã), pentru ca ulterior sã disparã; populaþii semnificative au reapãrut doar dupã 1975.
- Plante cu populaþii descrescãtoare; sunt specii care pe termen lung nu ridica probleme.
Au profitat într-un anumit moment de apariþia unei niºe sau de o oportunitate mai mult sau mai puþin întâmplãtoare de dispersie dar care nu reuºesc sã se integreze în habitaturile oferite de Noua Zeelanda. Este cazul celor mai multor plante scãpate din cultivare ºi care nu reuºesc (din momentul în care sursa primarã dispare) sã formeze populaþii capabile sã se autointreþinã. Unele din plantele suculente prezente în Noua Zeelanda aparþin acestei categorii. Ocazional, o noua niºã /oportunitate sau o nouã sursã de infestare (de exemplu gunoaie horticole aruncate în naturã sau chiar ºi la gropile de gunoi) pot alimenta o noua creºtere, formarea unei noi populaþii; independent însã aceasta nu apare. Poate exista si o altã explicaþie la declinul constant al unor specii, mai ales dacã au apucat sã joace un rol semnificativ într-un anumit habitat – simpla lor existenþã în grupuri semnificative poate acþiona asupra habitatului, modificându-l, creind condiþii pentru o succesiune secundarã declanºatã de alte plante cãrora noul habitat le convine de minune. Astfel de fenomene se pot produce ºi în mod natural, uneori imperceptibil, derulându-se pe timp de secole.
Este dificil sã încadrezi o plantã într-una sau alta din aceste categorii, este în orice caz o judecatã subiectivã. ªansele ºi oportunitãþile fiecarei specii în parte sunt diferite, întamplarea jucând fãrã îndoialã un rol foarte important. Ceea ce este cu adevãrat semnificativ – specii strãine pot avea succes ºi dacã li se permite acest lucru. Decisiv a fost, cel puþin în Noua Zeelanda, dezinteresul general manifestat faþã de aceastã problemã pânã acum 50 – 60 de ani. Un caz semnificativ în acest sens poate fi Crassula multicava care, deºi semnalatã abia în 1959, cred cã a ajuns cu mult mai devreme în naturã deoarece perioada de glorie a acestei populare plante a fost 1900 – 1940. Cu excepþia unor puþine specii care au un caracter invaziv extrem, toate celelalte sunt din fericire specii de plafon scãzut (A. E. Esler – 1988, peste 80% din speciile de succes), întroduse prin horticulturã ºi care par a se fi naturalizat în general dupã 1940. „Sunt specii la care fluctuaþiile de populaþii nu sunt evidente sau sunt sezoniere. Motivele pentru care populaþiile rãmân la un nivel modest nu este mereu evident, excepþie cazurile când limitarea habitatului este evidentã sau când sunt luate împotriva lor mãsuri de control al vegetaþiei. Unele pot avea potenþial dar nu au timpul suficient la dispoziþie pentru a forma populaþii mari, altele au un potenþial redus sau le lipsesc mijloacele de dispersie (…).”
Foarte important este ºi faptul cã habitaturile din Noua Zeelanda (totuºi o civilizaþie foarte recentã – 200 de ani) au fost mult mai puþin afectate de activitãþi umane (comparativ cu Europa în primul rând – în care habitaturi nealterate sunt relicve rare) ºi sunt mai rezistente la atacurile „intruºilor”.
Independent însã de ºansa (sau neºansa) acordatã unor plante de a se rãspândi nestânjenite în naturã, independent de hazardul care joacã ºi el un rol important, existã factori care favorizeazã dispersia în naturã a unor plante strãine. Iatã cãþiva dintre ei:
- perturbarea habitatului natural. Este fãrã indoialã principalul factor favorizant, fie cã este vorba de activitãþi umane (urbanizare, agriculturã, defriºãri, lucrãri publice) sau calamitãþi naturale (alunecãri de teren, erupþii vulcanice, inundaþii) acestea pot avea un efect devastator asupra „rezistenþei” la plante invadatoare. Aceste fenomene pot transforma uneori ireversibil habitatul, facilitând dispersia ºi stabilizarea unor plante strãine sau pot crea (fie ºi numai local) niºe favorabile acestora. De aici porneºte în fapt totul – este extrem de improbabil cã plante suculente, cu puternice adaptãri xerofite, sã poatã pãtrunde prin mijloacele normale de dispersie într-un habitat stabil, umed ºi relativ întunecos cum este bush-ul caracteristic pentru Noua Zeelanda sau într-un habitat compact, cu vegetaþie deasã ºi mai ales sã ocupe acest habitat. Dar aceleaºi plante pot coloniza cu succes pãmântul desþelenit de la marginea drumurilor.
- existenta unor niºe „naturale” in habitatul neozeelandez, care sã favorizeze plante strãine. Este în mare mãsurã cazul habitaturilor de coastã care sunt oarecum „subpopulate”. Flora stâncãriilor sau a dunelor de nisip de pe coastã în primul rând este slab reprezentatã (în general flora xerofitã a insulei) favorizând rãspândirea plantelor suculente în astfel de habitaturi. În mod paradoxal plante cum ar fi Carpobrotus edulis au contribuit decisiv la fixarea dunelor de nisip având un aport inestimabil la stabilizarea sistemelor ecologice de coastã. Cazul Rangitoto – despre care voi vorbi mai târziu – este elocvent, este un „teren de joaca” pentru orice nepoftit.
- absenþa unor competitori direcþi puternici sau dãunatori naturali care sã limiteze dispersia. Este fãrã îndoialã un factor favorizant, mult supraevaluat însã dupã pãrerea mea. Este fãrã îndoialã aplicabil unor specii anume ºi mai ales în situaþii anume (cazul Opuntia din Australia), determinânt însã – la modul general vorbind - este caracterul mai mult sau mai puþin invaziv al plantei în cauzã precum ºi „nivelul” la care populaþiile intruse trebuie sã ajungã pentru ca acest factor favorizant sã conteze într-adevar. Se face greseala de a absolutiza importanþa acestui aspect, scoþând totul din context – altfel cum s-ar explica multe decenii de „somolenþa” urmate de explozii incontrolabile. Oare de ce în aceastã primã etapã de existenþã pasivã aº zice lipsa unor competitori sau dãunatori nu a avut nici un efect?
- prezenþa în „patria adoptivã” a unui climat similar ºi a unor habitaturi asemãnãtoare cu zonele de origine ºi mai ales compatibilitatea biosferelor.
 Imprimã
 Pagina anterioarã (1/4) - Pagina urmãtoare (3/4) 
|
|
|
|
