O scurta
prezentare a unei plante suculent-halofite mai putin cunoscute - Sarcocornia
quinqueflora ssp. quinqueflora – care este in prezent inclusa in familia Amaranthaceae
si care cunoaste o distributie localizata in Australasia, dar care are si
specii inrudite cu distributie globala. Accentul va fi pus pe populatiile si
habitaturile din Noua Zeelanda.
Sarcocornia
quinqueflora ssp. quinqueflora (Bunge ex Ung.-Sternb.) A. J. Scott 1977 este o
planta suculenta palustrina care formeaza grupuri mari de tulpini articulate in
aparenta lipsite de frunze. Este inclusa
inca in mod obisnuit in familia Chenopodiaceae in mai toate clasificarile
contemporane (in mod special Cronquist), dar in baza unor dovezi filogenetice
moleculare APG System (1998) si APG II System (2003) au inclus intregul grup la
rang de subfamilie (Chenopodioideae) in familia Amaranthaceae [I]. Prin urmare
nu este inrudita indeaproape cu niciuna din familiile majore ale plantelor
suculente.
 |
 |
Foto 1 - 2. Canalul care separa Insulele Motutapu si
Rangitoto poate fi traversat pe jos in timpul refluxului, dar apele putin
adanci si de obicei foarte calme din partea nordica a Islington Bay (cunoscut
si sub numele de Easy Bay – intrucat obisnuia sa fie loc de refacere pentru
marinari dupa petreceri nocturne) si ale Gardiner Gap sunt ideale pentru
vegetatia tipica a mlastinilor saline
(foto 1.). Canalul care separa Insulele Motutapu si Rangitoto pe cand fluxul
incepe sa urce (foto 2.).
Plantele
suculente incluse in Chenopodioideae (Chenopodiaceae) au nume comune generice
cum ar fi glasswort (malt de sticla) sau samphires (caprita, branca sarata,
iarba sarata). Planta care face obiectul acestui articol a fost cunoscuta in
trecut in literatura botanica sub numele Salicornia australis Solander ex G.
Bentham 1870 (1) sau Arthrocnemum australasicum (Moquin – Tandon) Moss si este un
glasswort indigen din Noua Zeelanda care creste – uneori din abundenta – in
mlastinile saline, saraturi, plaje nisipoase sau platforme pietroase, cu
oarecare intreruperi pe ambele coaste ale Insulei de Nord, dar in mod special
pe coasta de Est a Insulei de Sud si de asemenea si in zonele nordice ale Insulei Stewart. Planta aceasta are o distributie regionala insemnata care
include Australia, Insulele Chatham, Insulele Norfolk si Noua Caledonie. O
subspecie distincta – Sarcocornia quinqueflora ssp. tasmanica – creste in
statul australian Victoria si pe tarmuruile Insulei Tasman iar o alta specie
foarte apropiata - Sarcocornia blackiana – este raspandita in sudul si vestul
Australiei; acesta specie poate fi diferentiata in principal datorita
pedunculului mai gros al fructului.
 |
 |
Foto 3 - 4. Sarcocornia quinqueflora crescand impreuna
cu Agropyron junceiforme pe blocuri de lava in Rangitoto. Planta din fotografie
speculeaza toate adanciturile inguste in care pietrisul se poate acumula.
Substratul este necompactat si cu drenaj foarte bun si este format in mod
normal din pietris sau pietris amestecat cu nisip si sparturi de scoici
(foto 3). Sarcocornia quinqueflora – tulpinile unei plante din Rangitoto
(foto 4).
Sarcocornia
quinqueflora ssp. quinqueflora creste din abundenta in zonele de coasta ale
Australiei, din nord-est pana in sud-est si de asemenea in zonele
sud-vestice. Este de asemenea foarte
raspandita si in Noua Zeelanda ceva mai presarata in Insula de Nord, unde este
de regula faramitata in grupuri mai mici, dar formeaza ocazional populatii
masive in Insula de Sud unde, in ciuda restarangerii continue a principalului
tip de habitat - mlastinile saline – continua sa fie extrem de raspandita. De
regula populatiile sunt limitate strict la linia tarmului, dar pot ocazional sa
creasca si in locatii de interior (doua astfel de populatii sunt cunoscute in
Noua Zeelanda in Central Otago si mult mai multe in Australia); oricum, planta
creste frecvent in mlastinile saline, la marginea zonelor inundabile, campuri
maloase, lagune, estuare si avansand pe bancurile raurilor afectate de flux,
avansand ocazional dealungul acestora pana la 10 – 15 km distanta de tarm.
Populatiile propriuzise de interior sunt mai degraba rare si limitate la zone
cu soluri saraturate sau dune de nisip miscatoare. De asemenea planta ocupa si
un tip secundar de habitat, foarte diferit de cel oferit de zonele costale
afectate de flux, intr-un substrat care consta din roci coralifere, roci
sedimentare sau roci vulcanice poroase, pe platforme pietroase sau stanci,
foarte aproape de linia apei, de cele mai multe ori in zona in care pot fi
stropite cu apa de mare, dar uneori si catarate pe stanci pana la 10 – 15 m
inaltime.
Principala diferenta dintre
aceste doua tipuri de habitat nu este data atat de absenta sarii deoarece
expunerea marina este si in acest caz foarte puternica, cu tot ce inseamana
acest lucru – inclusiv vanturi puternice si apa marina pulverizata de acestea –
cat mai ales de absenta unor situatii in care radacinile plantei stau in apa
sau in soluri imbibate cu apa timp indelungat; in schimb planta trebuie sa
traverseze perioade in care substratul este complet uscat.
Acest tip de habitat secundar produce plante
mai mici, cu caracteristici vegetative diferite. In orice caz plantele au
tentinta de a creste in proximitatea marii nu atat datorita faptului ca s-au
adaptat la niveluri ridicate de salinitate ci pentru ca nu pot face fata
concurentei plantelor din etajul urmator, care cuprind alte plante cu toleranta
moderata la sare cum ar fi Disphyma australe sau Crassula moschata – ca sa
numim speciile suculente comune, sau Hebe elliptica si Poa astonii – capabile
sa creasca aproape in toate secventele de vegetatie si care cunosc prin urmare
o distributie mult mai vasta (Wilson & Cullen, 1986).
Foto 5 - 6 - 7. Plante inflorite in Rangitoto. Florile sunt
intr-adevar minuscule si neatragatoare si probabil ca nu prezinta absolut nici
un interes pentru un amator. Dealtfel nici eu nu am incercat sa fac
macro-fotografii ale acestora (foto 5). Sarcocornia quinqueflora crescand
pe pietris intre blocuri de lava in Rangitoto. Substratul si resturile organice
colectate de tulpinile aglomerate se pot vedea ceva mai bine in aceasta
fotografie (foto 6). Plante inflorite in Rangitoto (foto 7)
Foto 8 - 9. Sarcocornia quinqueflora si Sarcocornia quinqueflora crescand pe pietris intre blocuri de lava in Rangitoto. Mangrovele
(Avicennia resinifera) care se pot vedea in fundal vor forma probabil
urmatoarea succesiune vegetativa. Locurile in care Sarcocornia quinqueflora
creste aici sunt partial submerse in timpul fluxului (foto 8). O locatie cu
aspect tipic de mlastina salina. Din nou, in fundal se pot vedea mangrove
tinere care vor succeda ca planta dominanta candva in habitat (foto 9).
Planta este
virtual absenta din cultivatie si nu are (si nici nu a avut dealtfel candva)
importanta economica sau culinara a speciei europene inrudite Salicornia
europea – planta numita initial glasswort (2); nu este cunoscut ca Sarcocornia
quinqueflora sau oricare alta specie inrudita din Australasia sa fi fost
utilizata ca hrana sau in oricare alt scop economic de populatiile native ale
Noii Zeelande sau Australiei. In orice caz, aceasta planta este in gratiile
ecologilor pentru ca formeaza o patura vegetativa uneori foarte densa,
stabilizeaza solul si preintampina eroziunea acestuia in zonele saraturate.Cu toate acestea, nu are insa nici o importanta
economica relevanta in primul rand datorita zonelor in care creste; chiar si in
locatii de interior nu poate constitui o sursa de hrana pentru animale deoarece
nu se regenereaza decat foarte greu dupa pasunat, leziuni mecanice sau foc.
Contrar marii
majoritati a glassworts, care sunt plante anuale care pot deveni in anumite
circumstante destul de rare bianuale (si si mai rar plante perene cu viata
scurta), Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora este o planta perena
tipica, cu perioade distincte de vegetatie si repaos. Ea formeaza tulpini
perene care se intind initial pe orizontala, dupa care incep sa se arcuiasca si
sa se inalte formand ocazional o planta foarte stufoasa, desi in cele mai multe
cazuri formeaza doar o patura densa, inalta de numai 15 – 30 cm.
 |
 |
Foto 10 - 11. Sarcocornia quinqueflora in Rangitoto
(foto 10). Russell – Bay
of Islands (Northland) –
imagine din habitat, la doar cateva sute de metri la nord de pontonul de
acostare. Se poate observa linia maxima a fluxului la baza stancii. Oricat de
idilic poate parea la prima vedere acest habitat cu expunere vestica, acesta
cunoste o puternica expunere marina. De asemenea, in zonele inferioare ale
stancii se poate observa o fasie aproape continua de Crassula multicava.
In locuri
adapostite planta poate ajunge la 60 cm inaltime, ca regula generala plantele
solitare care ocupa pozitii nu
prea expuse cresc mai inalte si mai puternice. Uneori, in plante preponderent taratoare,
tulpinile pot atinge chiar si 90 cm lungime si incearca sa se fixeze generand
radacini adventive in zona nodurilor. Ramificarea se produce de regula opus.
Tulpinile segmentate sunt de cele mai multe ori cilindrice, uneori ingust
obovoide, de culoare verde pana la verde-cenusiu cand sunt tinere, cu epiderma
avand o infatisare cerata; ulterior acestea pot deveni galbene, portocalii,
rosii si in final brune, sunt foarte suculente, devenind de regula ca de pluta
in al doilea an. F. W. Cooke (1912),
autoarea unui studiu foarte timpuriu dar extrem de interesant si detaliat cu
privire la aceasta planta, a scris: „Pe masura ce iarna avanseaza, ca regula
generala, toate tulpinile formate in primavara incep sa-si schimbe infatisarea.
Tesutul suculent incepe sa se ofileasca si devine brun iar partile libere ale
frunzelor de la fiecare internod incep sa inconjoare ca un guler baza
internodului de deasupra. Acest tesut brun se detaseaza intr-un final, sau,
daca planta se afla la marginea apei, este spalat de aceasta, iar tulpinile isi
recapata infatisarea verde. Ele sunt insa mult mai subtiri, intrucat au pierdut
toate tesuturile palisada si adipoase. (…) Aceasta ofilire a tesutului se
datoreaza formarii unui fel de pluta. Stratul interior al periciclului, care
acum are grosimea mai multor celule, permite inaltarea felogenului. Tesultul
din pluta si feloderma se formeaza in mod similar.” Tulpinile au de regula 2 –
4 mm diametru, dar destul de frecvent pot atinge 5 - 6 mm (ocazional chiar si
mai mult la plante batrane) iar segmentele articulate pot avea 5 – 15 cm
lungime. Tulpinile au obisnuita crestere apicala dar se pot ingrosa
semnificativ de asemenea in timp datorita cresterii secundare. In cazul unor
plante batrane diametrul lor poate atinge 10 – 12 mm. Tulpinile sunt articulate
si poarta frunzele caracteristice reduse la extrem astfel incat apar a fi
lipsite de frunze la prima vedere – lobii suculenti minusculi aflati la apexul
internodului sunt frunzele; de cele mai multe ori sunt minuscule, ocazional pot
creste insa ceva mai mari. Suprafata dorsala a frunzelor este concava, cea
ventrala fiind convexa; stomatele numeroase populeaza suprafata ventrala si
sunt absente pe cea dorsala. Frunza are o anatomie iesita din comun – F. W.
Cooke (1912): „Marginile frunzei sunt translucide deoarece,
avand doar doua celule grosime, nu exista nici un fel de tesut palisada intre
epiderma dorsala si cea ventrala.” Alta ciudatenii – stomatele se formeaza de
regula incepand cu a 4-a frunza de la apex si sunt situate deasupra tesutului
palisada, ceea ce este foarte neobisnuit pentru cele mai multe plante, dar
comun la plante de acest tip. Plantele pot avea uneori o anumita concentrare de
frunze in zona bazala, dar acest lucru este departe de a fi o regula.
Fotosinteza are loc atat in frunze cat si in tulpini.
Culoarea tulpinilor poate varia uneori
intr-un mod foarte ciudat - F. W. Cooke (1912): „O trasatura ciudata poate fi
vazuta la unele tulpini [laterale], in mod special la acelea care au dat
nastere la inflorescenta. Internodul cel mai apropiat de tulpina [principala] este
ofilit si brun, alte cateva care urmeaza sunt verzi si suculente, apoi urmeaza
din nou cateva segmente ofilite si brune, pentru ca in final sa avem fie apexul
suculent, fie ramasitele uscate ale inflorescentei.” Aceasta colorare apare
intotdeauna de la primul internod de la baza si depinde de locatia plantei – la
plantele mai expuse sau acelea care cresc direct pe stanci exista tendinta de a
se inrosi mai devreme decat altele; in orice caz, aceasta culoare (este in fapt
o trecere rapida de la verde la galben la portocaliu si la rosu) nu dureaza
foarte mult intrucat in curand devin brune. Ofilirea aparenta a segmentelor nu
este un semn ca planta va muri – dimpotriva, plantele care mor prematur nu se
inrosesc niciodata. Aceasta uscare aparenta este mai puternica toamna, cand
multe plante – in mod special cele din pozitii expuse – par a muri, doar pentru
ca spre sfarsitul iernii sa „reinvie”; in alte cazuri plantele pot ramane mai
mult sau mai putin verzi pe tot parcursul anului.
 |
 |
Foto 12 - 13. Russell – Bay of Islands
(Northland) – – imagine din habitat, la doar cateva sute de metri la nord de
pontonul de acostare. O stanca usor mai expusa decat altele, cu un mic smoc de,
Sarcocornia quinqueflora in centru (foto 12). Una din plantele din Russell – Bay
of Islands aflate in apropierea pontonului, crescand pe stanca din fotografia
nr. 12 (foto 13).
Sarcocornia
quinqueflora ssp. quinqueflora infloreste din decembrie pana in martie (pe
timpul verii australe) si este foarte probabil ca polenizarea sa fie efectuata
de vant – in oprice caz nu au fost observate insecte interesate de flori, iar
glandele nectarifere sunt absente. Cele mai multe ramificatii (nu neaparat
toate) produc flori insignificante in zona apicala in axilele frunzelor si pot
forma ocazional un inel aproape complet. Numarul florilor din fiecare axila
este de obicei 5 – de unde si numele quinqueflora – dar poate varia intre 5 si
10 (F. W. Cooke, 1912). Semintele circulare au numai 1.5 mm diametru si sunt
acoperite de perisori acuti. Dispersia acestora se produce in mod cert cu
ajutorul vantului, personal cred insa ca invelisul paros asigura suficienta
flotabilitate pentru a putea fi dispersate (cel putin pe distante scurte) si cu
ajutorul curentilor marini si a valurilor. Este doar o presupunere in acest
caz, dar este bazata pe un mod similar de dispersie a semintelor a unui alt
suculent halofit naturalizat in Noua Zeelanda – Cakile maritima.
Planta este
auto-fertila dar H. E. Connor (1984) nu are nici un dubiu asupra faptului ca in
natura se produc si polenizari incrucisate. In orice caz, semintele au o
germinatie foarte ridicata, experimentele indicand o medie de 94.5% in cazul
semintelor proaspete. Exista trei tipuri de plante – plante care au flori
hermafrodite, plante care au flori mascul si plante care au flori femele. Ce
este foarte interesant – aceste tipuri de plante nu impart in mod obisnuit aceeasi
locatie. Nu este cunoscut sa fi fost observate in Noua Zeelanda plante mascul,
majoritatea covarsitoarea a populatiilor fiind formate din plante
hermaphrodite. Exista doar trei zone in Noua Zeelanda in care se stie ca exista
populatii mixte (plante hermafrodite si femele). In cadrul acestor populatii
plantele femela sunt in mod obisnuit mai putin frecvente; asa cum arata H. E.
Connor (1984) in cateva populatii din Golden Bay plantele femela au o pondere
medie de 32% (variind insa intre 12 – 53% in cazul fiecarei subpopulatii in
parte); la Tasman Bay acestea reprezinta 36% din total (variind intre 19 – 41%
in cazul fiecarei subpopulatii in parte); pe de alta parte la populatiile din Peninsula Otago ponderea acestora este cu mult mai mica – nu mai mult de 5 –
10%, estimata a fi chiar mai mica in cazul subpopulatiei din Hooper Inlet. In
ciuda acestui fapt, cu unica exceptie a absentei dunelor de nisip, absolut nici
o alta variatie in ecologia plantelor hermaphrodite si femele nu a putut fi
stabilita. In cazul unei a 4-a populatii situate la est de Picton, in nordul
Insulei de Sud, considerata candva ca fiind mixta, prezenta plantelor femele nu
aputut fi confirmata de H. E. Connor; la o data mult anterioara fusesera
observate aici 25 de plante hermaphrodite si doua plante femela.
 |
 |
Foto 14-15. Sarcocornia quinqueflora la Tahuna Torea (Auckland). Cealalta planta
suculenta prezentain zona este Carpobrotus edulis, forma cu floare galbena
(foto 14). Sarcocornia quinqueflora la
Tahuna Torea (foto 15).
Sarcocornia
quinqueflora ssp. quinqueflora are o mare resistenta la sare; plante adulte
suporta foarte bine concentratii de sare de pana la 3.0 – 3.5%. Pe de alta
parte insa germinatia este foarte slaba sau chiar imposibila daca salinitatea
nu este semnificativ mai redusa – este foarte ridicata la sub 1%, dar scade
foarte rapid intre 1.0 – 1.5% si este doar sporadica la concentratii mai mari
de sare. Vegetatia mlastinilor saline consta atat din plante anuale cat si si
perene (unele dintre acestea fiind suculente) iar fiecare grup si-a dezvoltat
strategii proprii de supravietuire. T. R. Partridge & J. B. Wilson (1987)
releva in studiul lor un aspect foarte interesant – semintele plantelor anuale
(ca de altfel si cele ale plantelor bianuale sau perene cu viata scurta) nu
sunt sensibile la salinitate ridicata si germineaza bine si in aceste conditii;
semintele plantelor perene insa, in mod contrar, sunt sensibile la sare si pot
germina numai la concentratii mult mai reduse decat cele care sunt suportate de
plantele adulte. Cu cat este mai inalta toleranta la sare a plantelor adulte,
cu atat sunt mai sensibile semintele acestora. Aceasta diferenta intre plantele
anuale si cele perene influenteaza decisiv atat habitul lor cat si capacitatea
de a coloniza anumite zone. Plantele anuale produc de regula seminte in
cantitati mari iar acestea pot germina usor chiar si in conditii de mediu
foarte ostile – aceasta trasatura le permite sa actioneze agresiv, colonizand
primele marginile lagunelor, zonele perturbate ale mlastinilor sau oricare loc
unde nisipul sau malul devin expuse din diverse motive. Acest lucru se explica
prin faptul ca semintele acestora germineaza independent de nivelul salinitatii
iar plantele mature pot suporta de asemenea concentratii de sare foarte
ridicate atunci cand acestea se produc si, nu in ultimul rand, datorita
modelului lor “programat” de vegetatie, acestea sunt obligate sa-si completeze
rapid ciclul de viata intr-un timp dat si intr-un mediu ostil si impredictibil.
O cale diferita a fost aleasa de plantele perene, intrucat conditii de
germinare ideale sunt exceptional de rare in mlastinile saline sau in alte
habitaturi similare. Plantele perene au – ca sa spunem asa – tot timpul sa
astepte pana cand conditiile necesare sunt indeplinite (in mod special niveluri
reduse ale salinitatii datorita unor ploi torentiale prelungite, inundatii,
ridicarea sau drenarea naturala a malului sau nisipului, etc.) astfel incat
semintele lor sa germineze iar plantulele rezultate sa se stabilizeze. Plantele
anuale nu-si pot permite sa adopte o asemenea strategie.
 |
Foto 16. Aspect al mlastinei saline de la Tahuna
Torea (Auckland)
pe timpul refluxului.
Dupa cum am
mentionat mai sus, exista doua tipuri de habitat – foarte diferite unul de
altul – in care poate fi intalnita Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora:
un tip de habitat in general ud in exces – cel al mlastinilor saline sau al
tarmului marin, si un tip de habitat uscat – cel al dunelor de nisip sau
platformelor si promontoriilor stancoase. Fiecare tip de habitat produce plante
cu aspect si caracteristici vegetative diferite. Si inca un element putin
surpinzator – de fapt planta nici nu are neaparat nevoie de un mediu incarcat
cu sare pentru a se dezvolta in voie. J. Bastow Wilson & Carol Cullen
(1986) considera ca halofiti extremi (categorie in care includ si Sarcocornia
quinqueflora) necesita un asemenea mediu doar pentru a putea atinge ritmul de
crestere si dimensiunile maxime posibile. In studiul lor ei arata ca aceste
plante au tendinta de a coloniza zonele mai joase ale stancilor, cu salinitate
mai ridicata desi „dependenta lor de sare nu este absoluta; ele pot atinge un
ritm de crestere de pana la doua treimi din ritmul maxim de crestere si in apa
dulce”. Este in fapt doar comportamentul lor adaptiv si specializat care le
permite supravietuirea in conditii ostile dublat probabil de incapacitatea lor
de a face fata competitiei in medii mult mai favorabile – acest lucru le
impiedica sa atinga o distributie mai vasta, in afara tipurilor de habitat in
care le intalnim in mod obisnuit.
In realitate
planta nu absoarbe in mod obisnuit cantitati semnificative de apa si nici nu
duce dorul fluxului pentru a se mai hidrata putin. Radacinile ei sunt permanent
mai mult sau mai putin „sigilate” si nu isi efectueaza functiile obisnuite pana
cand apa are un nivel redus al salinitatii (3) cum se poate intampla din cand
in cand in timpul unor ploi torentiale prelungite (asociate cu refluxul) sau a
inundatiilor. Chiar si cu radacinile aflate permanent intr-un mediu imbibat cu
apa aceasta planta isi pastreaza caracterul xerofit intrucat supravietuirea ei
nu depinde de o sursa constanta de umiditate.
Foto 17 - 18 - 19. Habitat tipic de mlastina salina dominat de
Avicennia resinifera la Pahurehure (Auckland);
aici nu mai este loc pentru Sarcocornia quinqueflora, mangrova lemnoasa fiind
planta mai puternica care-si asigura succesiunea (foto 17). Se poate vedea cat
de umed poate fi uneori pe stancile verticale, datorita apei dulci care se
dreneaza din straturile superioare… in timp ce marea este la picioare - Raglan
(Waikato) (foto 18) Sarcocornia quinqueflora - o planta din Raglan (Waikato) incercand sa supravietuiasca in conditii de
umiditate extrema… de data aceasta in apa dulce (foto 19).
Principalul tip
de habitat in care creste de obicei Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora este
mlastina salina (ocazional creste insa si direct pe tarmuri stancoase, la
limita fluxului, insa numai in zone in care dinamica apei este redusa), de
obicei pe un substrat din pietris cu drenare buna si mai putin frecvent pe
substraturi fine sau nisipoase sau sedimentare compactate; suna simplu dar
mlastina salina este in fapt un mediu foarte complex si extrem de variabil.
Desi este o tara relativ mica Noua Zeelanda are o linie a tarmului foarte
variata, in plus actioneaza si alti factori care adancesc si mai mult
diferentele regionale. In primul rand exista o mare diferenta intre coastele
estice (mai uscate) si cele vestive (umede) datorita unui sistem climatic
dominant specific. Acest aspect este de maxima importanta daca discutam de
flora suculenta in general. In Insula de Nord este insa suficient de cald
pentru ca sa se poata dezvolta populatii semnificative de plante suculente si
pe coasta de vest, in Insula de Sud in schimb datorita unui climat semnificativ
mai racoros, asociat local si cu precipitatii extrem de abundente, este virtual
imposibil pentru flora suculenta (incluzand aici si Sarcocornia quinqueflora ssp.
quinqueflora) sa formeze populatii semnificative. Pe de alta parte desi zonele
in care estuarele si mlastinile saline sunt numeroase se intind din Northland
pana in Southland (regiunile extreme ale Noii Zeelande), conditiile si
eco-tipurile intalnite difera foarte mult.
In regiunile nordice populatiile de Sarcocornia quinqueflora ssp.
quinqueflora sunt mai restranse si mai fragmentate in mod special datorita
prezentei in acelasi tip de habitat a mangrovei lemnoase, Avicennia resinifera,
o planta care are necesita un climat cu caracteristici mai degraba subtropicale
(este limitata la Insula de Nord) si a unei alte plante inalte si puternice - Juncus
maritimus var. australiensis, care are limita sudica de distributie chiar la
nord de zona costala Otago. Aceste doua plante sunt competitori foarte
importanti in regiunile inundabile si amandoua influenteaza direct
caracteristicile habitatului in care apar. Datorita acestui fapt incepand cu
Otago spre sud modelele de vegetatie a estuarelor si mlastinilor saline se
schimba radical, vegetatia de regula mai joasa de 10 cm devenind predominanta,
plantele vasculare inalte capatand in schimb o distributie foarte restransa.
Prin urmare populatiile din jumatatea sudica
a Insulei de Sud sunt in general mult mai compacte si mai mari, in anumite zone
devenind chiar forma de vegetatie dominanta, de regula foarte abundenta in
zonele inferioare ale mlastinilor, in zone inundate periodic (cateva din
plantele care o acompaniaza sunt Puccinellia novae-zelandiae, Samolus repens,
Atriplex prostata, Triglochin striatum), in cele mai multe cazuri avand foarte
rar si putina apa dulce la dispozitie, de obicei insa apa salmastra, ca urmare
a actiunii fluxului marin care urca in susul estuarelor inundand mlastinile. Populatiile
din Insula de Nord contrasteaza puternic cu cele sudice, parand a fi mult mai
fragmentate si fiind formate in general din mult mai putine plante rasfirate in
zone mai mult sau mai putin expuse de la limita fluxului, pe un substrat format
in principal din pietris, in apropierea plajelor, sau pe stanci si platforme
pietroase eventual cu acumulari superficiale de sol in adancituri sau crevase,
pe campurile maloase expuse care sunt drenate periodic, ocazional si in mlastini
saline in zone in care mangrovele nu au reusit inca sa se stabileasca in numar
mare.
Mlastinile saline
sunt ecosisteme extrem de complexe, fiecare locatie avand de fapt
caracteristici proprii. T. R. Partridge & J. B. Wilson (1988) prezinta o analiza
excelenta a habitatului de tip sudic, din care mangrovele lemnoase sunt
absente: „O caracteristica notabila in clasificarea mlastinilor saline (…) este
[vegetatia] abundenta, saraca in numar de specii, repetitiva [a] mlastinilor
inferioare. (…) In fiecare mlastina modelul de vegetatie al zonei inferioare
este foarte consistent, dar amestecul de specii variaza de la o mlastina la
alta. (…) Nu poate fi gasita o structura caracteristica a acestora.” „La
Karitane North, specia asociata cu Sarcocornia quinqueflora este o iarba
diferita, Puccinellia fasciculata, poate si datorita faptului ca mlastina este
nisipoasa si are tendinta de a se usca cand este expusa. (…) O alta specie ceva
mai inalta, Puccinellia novae-zealandiae, pare a fi limitata doar la mlastinile
mai adapostite de la Cherry Farm si Papatowai si formeaza o banda ingusta dar
distincta imediat sub [zona ocupata de] Sarcocornia quinqueflora. Am inclus in
mlastina inferioara si marginile nisipoase inaltate care apar la limita marina
a mlastinilor saline expuse (…). Valuri generate de vant acumuleaza nisip pe
acele margini si le stropesc cu apa marina. Sarcocornia quinqueflora este
comuna aici, dar planta indicator pentru aceste margini nisipoase stropite cu
apa de valuri este un alt chenopod suculent, Suadea novae-zealandae. Aceste
zone devin extrem de saline cand apa se evaporeaza, marind concentratia de
sare.” In fapt combinatii mai mult sau mai putin intamplatoare si neregulate
ale unor factori foarte diferiti (valuri, evaporatie, ploi torentiale,
inundatii cu apa dulce, vanturi si schimbarea directiei lor, fluxul, etc.) pot
diminua salinitatea la mai putin de 1% sau o pot ridica la 5% intr-un (si / sau
pentru un) interval de timp foarte
scurt. Modificari intamplatoare si neregulate, dar temporare, fac parte din
viata obisnuita a ecosistemului, abia modificarile de lunga durata si cele care
au ca efect o anumita stabilitate, in mod special in ceea ce priveste nivelul
salinitatii, pot altera insa masiv habitatul.
 |
 |
Foto 20 - 21. Detalii ale unor plante din Yankee Wharf
(Rangitoto).
Datorita acestui lucru mlastinile saline se afle in permanenta intr-un
echilibru fragil si sunt extrem de expuse oricaror interferente produse de
activitatile umane (4). Mai exista insa si o alta diferenta data de caracterul
lagunar sau estuarin al mlastinii saline. Desi sunt implicati mai multi factori
aici, principala diferenta este data de faptul ca mlastinile saline estuarine
fac obiectul unor inundari regulate provocate de flux (si prin urmare nu devin
niciodata excesiv de saline, dar nici prea dulci, in plus nu se usuca niciodata
complet); in schimb tipul lagunar cunoaste inundatii la intervale de timp
neregulate dar uneori de durata, cu apa marina, salmastra sau dulce, intervalul
si cantitatea de apa, dar si calitatea acesteia (sarata, salmastra, dulce)
fiind determinate de momentul aparitiei si de marimea deschiderii din bancul de
nisip de la gura raului. T. R. Partridge & J. B. Wilson (1988) aduc un
exemplu extrem dar convingator prin Kaikorai (Otago) unde in anumite locuri
datorita acestor factori structura comunitatii de plante nu aduce nici pe
departe cu vegetatia tipica a mlastinilor saline. Unele specii ale mlastinii
inferioare au fost inlocuite cu plante perene cu viata scurta oportuniste cum
ar fi Cotula coronopifolia si Spergularia media, care au invadat numeroasele
bancuri expuse, sau cu Isolepis cernua, care a reusit in exemplul dat sa
supravietuiasca unor inundatii mai indelungate. Plantele anuale, bianuale si
cele perene cu viata scurta speculeaza foarte bine momentele favorabile intr-un
habitat supus unui regim de inundatii neregulate.
Cele mai
impresionante populatii de Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora vazute de
mine aici in Noua Zeelanda au fost cele din Insula Rangitoto (Hauraki Gulf), pe
tarmurile joase, printre blocuri de lava si pietris, in zone in care fundul
marii devenea expus pe timpul refluxului si era inundat doar foarte superficial
in timpul fluxului. Smocurile frumoase din mlastina salina de la Tahuna Torea
(Auckland) au fost de asemenea foarte interesante (ca de altfel intregul
habitat), dar din pacate nu am reusit pana in present sa vizitez populatiile
extinse din Insula de Sud si nici cele de pe terenurile saraturate din Napier,
unde exista cele mai extinse populatii din Insula de Nord.
Foto 22. Cea mai extinsa populatie pe care am vazut-o
a fost cea din dintr-un golf minuscul cu ape superficiale situat aproape de
pontonul sudic din Rangitoto. Pe timpul fluxului marea majoritate a acestor
plante stau in apa.
Habitatul uscat
al dunelor de nisip sau al stancilor si platformelor stancoase produce, asa cum
am mai scris, plante cu aspect diferit, cu tulpini mai mici si mai putin
ascendente avand o crestere neregulata si o conformatie mai degraba
contorsionata. Plantele care cresc pe un
substrat uscat nu au ca regula generala culoarea verde-cenusiu destul de
uniforma pe care o au plantele din mlastinile saline, prezentand putine
asemanari cu acestea pentru un observator neavizat. A fost o mare surpriza
pentru mine sa vad cele cateva petece formate din plante miniaturale care
cresteau pe stanci aproape verticale la 8 – 10 m inaltime fata de nivelul marii
la Muriwai, la numai la cativa km de Auckland, pe coasta de vest de la Marea
Tasmaniei, formand o patura de numai 10 – 15 cm grosime, sau la Russell (Bay of
Islands), smocuri izolate care cresteau pe o stanca joasa din roci sedimentare
(gresie in principal), imediat deasupra liniei maxime a fluxului. Probabil insa
ca specimenul cel mai remarcabil pe care l-am vazut a fost cea de langa
pontonul de acostare din Devonport (Auckland) – o planta solitara,
insignificanta, care crestea in crapatura unui bloc de beton in zona in care se
spargeau valurile mai inalte; aceasta planta minuscula si complet izolata,
lupatand disperata pentru supravietuire, mi-a sugerat faptul ca trebuie considerata
si actiunea combinata a curentilor marini, valurilor si fluxului ca vector in
dispersia semintelor, mai ales ca nici o sursa evidenta de seminte nu exista in
apropiere.
Care sa fi fost
insa motivul pentru care acesta planta a ales traseul evolutiv al suculentei
autentice cand are oricand apa din belsug la dispozitie – cel putin in
habitatul caracteristic al mlastinilor saline si a fasiei de teren saraturat
din jurul acestora? Ca oricare alt glasswort, cum ar fi Salicornia virginica
sau Salicornia europea, si aceasta planta are un design morfologic subordonat
unui singur tel – acela de a minimiza pierderile de apa. Frunzele au fost reduse la un minimum ( in
cele mai multe plante sunt la limita disparitiei ) pentru a evita transpiratia,
acelasi lucru s-a intamplat si cu florile iar tulpinile au preluat si functia
fotosintetica. Epiderma are o aparenta
cerata si mentine cu eficienta apa in interiorul plantei; plante dezradacinate
pot rezista mai multe saptamani, uneori chiar si luni, daca nu sunt expuse unor
conditii extreme, fara a da semne serioase de deshidratare. Tulpinile au de
asemenea capacitatea de a stoca apa ca oricare alta planta suculenta, chiar si
tulpinile batrane nu se lemnifica sau devine complet ca pluta ci isi mentin in
permanenta tesuturi suculente. F. W. Cooke (1912) a descris tesuturile adipoase
cestei plante, formate din celule mari cu pereti subtiri in aparenta
specializate in stocarea apei, intrucat acestea contin apa in tot timpul anului
( cel putin in cazul plantelor care nu mor ) precum si marile spatii
inter-celulare existente, fapt care sugereaza ca este posibil pentru planta sa
preia rapid cantitati semnificative de apa din mediul extern atunci cand este
cazul si sa o si stocheze eficient. Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora
adora umiditatea ridicata a substratului si doar in habitaturi de acest tip
poate deveni local forma de vegetatie dominanta, dar nu este singurul loc in
care planta poate fi gasita. As indrazni sa spun ca probabil acesta este
habitatul original al plantei, dar ea are in esenta caracterul unui
supravietuitor si probabil detine un potential suficient de solid pentru a se
stabili si in alt tip de habitaturi daca nu este obligata sa faca fata unei
competitii serioase. As spune mai degraba – pe jumatate serios – ca aceasta
planta este o fiinta cu deschidere fata de lumea in care traieste si care
exploreaza de asemenea si alte oportunitati atunci cand se ivesc. Dar sa trecem
la situatia opusa – habitatul uscat al stancilor si platformelor pietroase.
Acesta este un mediu foarte uscat si ostil (ca sa nu vorbim si de absenta
totala a materiei organice) si chiar daca ploile sunt abundente toata apa se
scurge imediat, putina umezeala retinuta in fisuri sau in textura poroasa a
unor roci nu dureaza foarte mult. In circumstante obisnuite in Noua Zeelanda,
fara alte ploi care sa urmeze, dar cu vanturi purternice si insolatie intense,
aceasta umezeala poate dispare complet in numai cateva zile. Planta are prin
urmare doar un timp limitat in care poate absoarbe umezeala disponibila. Sarcocornia
quinqueflora ssp. quinqueflora, ca de altfel si celelalte plante similare sunt
plante xerofit-halofite, fiind capabile sa supravietuiasca si in medii
semi-aride cu salinitate ridicata. Nu reusesc sa creasca in numar mare in acest
tip de habitat (asa cum se intapla in medii palustrine) dar sunt o prezenta
obisnuita si aici.
Literatura
citata:
ABRS Flora of
Australia Online (Data derived from Flora of Australia Volume 49 (1994), a
product of ABRS, © Commonwealth of Australia);
H. H. Allen –
Flora of New Zealand (Vol. 1, Government Printer, Wellington, 1961);
H. H. Allen –
Flora of New Zealand (The updated electronic version, Vol. 1, 2004 -
http://floraseries.landcareresearch.co.nz );
J. Bastow Wilson
& Carol Cullen – Coastal Cliff Vegetation of the Catlin Region, Otago,
South Island, New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 24, 1986);
H. E. Connor -
Gynodioecism in Sarcocornia quinqueflora (New Zealand Journal of Botany, Vol.
22, 1984);
F. W. Cooke –
Observations on Salicornia australis (Transactions of the Royal Society of New
Zealand, Vol. 44, 1912);
J. Gathe –
Sarcocornia (contribution for the electronic version of The Western Australia
Flora (2000 - 2007), http://florabase.calm.wa.gov.au );
T. R. Partridge
& J. B. Wilson – Germination in relation to Salinity in Some Plants of Salt
Marshes in Otago, New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 25, 1987);
G. Sainty –
Sarcocornia quinqueflora (2006);
E. Zimer - Succulent
plants from down under – Sarcocornia quinqueflora – an odd succulent halophyte
(2007, http://eduart.page.tl/).
Alta literatura
recomandata:
R.W.G. Carter
& Bill Carter - Coastal Environments – An Introduction to the Physical,
Ecological and Cultural Systems of Coastlines (1988);
John R. Packham
& Arthur John Willis – Ecology of Dunes, Salt Marsh and Shingle (1997);
T. R. Partridge -
The Vegetation of Wharekakahu (New Zealand Journal of Botany, Vol. 21, 1983).
Notele autorului
(1) Plantele
neozeelandeze sunt referite de cele mai multe ori in literatura mai veche sub
numele de Salicornia australis Solander ex Forst f. 1786, dar aceste este un
nomen nudum. H. H. Allen considera ca este intr-adevar posibil ca plantele de
aici sa nu fie con-specifice cu cele australiene, dar admite ca aceasta
problema a fost studiata in mod adecvat. El se refera la studiile mai vechi ale
lui McCann (1952) in care este relevat faptul ca exista diferente florale fata
de populatiile australiene (prezenta a „doi lobi florali minusculi, adanc
concavi, membranosi (…) corespunzand probabil unei corole”) fapt care ar
justifica segregarea ca subspecies au forma distincta. In orice caz, studii ulterioare
pe material proaspat nu au putut confirma aceasta variatie, astfel incat
posibilitatea ca McCann sa fi lucrat pe un material prezentand anomalii nu
poate fi exclusa.
(2) Numele comun glasswort
(malt de sticla) a fost aplicat initial foarte raspanditei Salicornia europea
(iar ulterior si altor specii de Salicornia) deoarece acesta planta a fost
utilizata in trecut in Europa occidentala la producerea sticlei datorita
continutului ridicat de sodiu din cenusa ei. In timpurile medievale si chiar
post-medievale planta a mai fost utilizata ca hrana de subzistenta ca sa spunem
asa, fiind denumita ulterior si asparagusul saracului. In zilele noastre a
devenit un ingredient considerat delicatesa in restaurantele rafinate in mod
special pe coastele estice ale Angliei. Se spune ca planta are un gust
distinct, sarat si usor astringent.
(3) Sistemul
radicular nu pompeaza apa in corpul plantei in mod continuu deoarece s-ar
ajunge la o concentratie de sare ucigatoare. Pe de alta parte o anumita
concentratie de sare este necesar sa existe in corpul plantei pentru a putea
supravietui. In mod obisnuit corpul plantei este udat frecvent cu apa sarata
din mare (sau este chiar partial submers pentru un anumit timp) si daca seva
interioara nu este suficient de sarata prin fenomenul osmozei apa ar fi extrasa
din corpul plantei pentru a se “egaliza” salinitatea interna si cea externa.
Din acest motiv planta isi mentine o salinitate interna suficient de ridicata
pentru a impiedica acest transfer de apa, dar trebuie in acelasi timp sa-si
limiteze strict cantitatea de apa pompata in corpul plantei de radacini,
exceptand cazul ca este apa salmastra sau dulce.
(4) Modificari
provocate de activitatile agricole au un foarte mare impact deoarece stimuleaza
avansul terenurilor stabile spre interiorul mlastinilor; de asemenea pasunatul
intens in zonele imediat superioare creeaza toate conditiile pentru ca plante
invazive sa se stabileasca si sa se raspandeasca nestanjenite inlocuind
vegetatia tipica – uneori endemica sau periclitata. Ocazional aceste modificari
pot afecta chiar si vegetatia care stabilizeaza dunele de nisip si ca o
consecinta fireasca transmit immense presiuni suplimentare in sensul
“destabilizarii” intregului habitat. Dune de nisip stabile (foste dune frontale
de la limita plajelor) au fost transformate in terenuri agricole si pasuni, in
mod special in anii de varf ai imigratiei europene de la sf. sec. 19 si au fost
semanate cu ierburi pastorale sau alte plante agricole inlocuind partial sau
total vegetatia nativa.
Nota traducatorului
german (Martin Staege):
[I]. Acesta este
un subiect foarte interesant si inca disputat. Vezi spre exemplu K.A. Shepherd
(2008): Consensus or complacency? A discussion of the proposed new collection sequence at the WA Herbarium.
Australian Systematic Botany Society Newsletter 135:5-8.
Note asupra versiunii romane:
Am inceput
traducerea acestui articol cu intentia ca versiunea romana sa urmareasca cat
mai indeaproape versiunea originala in limba engleza si versiunea germana a lui
Martin Staege. Cu toate acestea, poate si datorita distantei in timp la care am
facut traducerea (Iulie 2009), am considerat necesar sa alterez punctual textul
original, in dorinta de a expune mai clar anumite idei. Textul de fata a
devenit in fapt o versiune usor extinsa. De asemenea, nemaifiind limitat de
spatiul tipografic, am introdus si doua fotografii suplimentare fata de cele 20
aparute in revista Avonia Nr. 27 (2) / 2009.
Eduart Zimer,
Aukland, Noua Zeelanda
November 2008
eduartzimer@yahoo.co.nz
http://eduart.page.tl/Home.htm
Imprimă
Copyright Asociația Aztekium Asociatia Aztekium. Cactus Satu Mare Toate drepturile rezervate.
