Asociatia Aztekium
. Istoric
. Fondatori
. Statut
. R.O.I.
. Conducerea
. Fonduri
. Colectionari
. In memoriam
. Expozitii
. Băișoara
. Premiatii asociatiei
. Linkuri

Revista asociației

Newsletter Aztekium

Discuții despre cactuși și viața asociației

Foto

Vânzări, cumpărări

Cactușii
. Geneză
. Clasificare
. Componentele denumirii
. Sistematica cactușilor
. Convenția CITES

Pentru cine nu stie
. Ce sunt cactușii ?
. Primi pași
. Îngrijirea cactușilor
. Udarea
. Transplantarea
. Amestecul de pământ
. Înmulțirea cactușilor
. Pregătirea semintelor
. Iernare, boli, dăunători
. Curiozități
. Aclimatizarea cactușilor
. 10 greșeli frecvente
. Alte 10 greșeli frecvente

Articole despre cactusi si plante suculente
. Orostachys spinosa
. Plante suculente
. Sera noastra
. Varsta cactusilor
. Udare și uscare
. Cactusii și compostul
. Inteligența plantelor(pdf)
. O înflorire neobișnuită
. Un colț cu suculente
. Aeonium 'Rangitoto'
. Temperaturi de iernare
. Suculentele carpatilor I
. Suculentele carpatilor II
. Un suculent halofit
. Colecție de Tillandsia
. Itinerar brazilian
. Genul Mammillaria
. Aloe variegata
. Colonii de Aeonium
. Alpinarium
. Cactusi deosebiti
. Digitostigma
. Însămânțarea cactusilor
. Altoirea
. Aloe vera
. Suculente naturalizate I
. Suculente naturalizate II


Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora (Bunge ex Ung.-Sternb.) A. J. Scott 1977


O scurta prezentare a unei plante suculent-halofite mai putin cunoscute - Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora – care este in prezent inclusa in familia Amaranthaceae si care cunoaste o distributie localizata in Australasia, dar care are si specii inrudite cu distributie globala. Accentul va fi pus pe populatiile si habitaturile din Noua Zeelanda.




Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora (Bunge ex Ung.-Sternb.) A. J. Scott 1977 este o planta suculenta palustrina care formeaza grupuri mari de tulpini articulate in aparenta lipsite de frunze. Este inclusa inca in mod obisnuit in familia Chenopodiaceae in mai toate clasificarile contemporane (in mod special Cronquist), dar in baza unor dovezi filogenetice moleculare APG System (1998) si APG II System (2003) au inclus intregul grup la rang de subfamilie (Chenopodioideae) in familia Amaranthaceae [I]. Prin urmare nu este inrudita indeaproape cu niciuna din familiile majore ale plantelor suculente.


foto 1
foto 2

  Foto 1 - 2. Canalul care separa Insulele Motutapu si Rangitoto poate fi traversat pe jos in timpul refluxului, dar apele putin adanci si de obicei foarte calme din partea nordica a Islington Bay (cunoscut si sub numele de Easy Bay – intrucat obisnuia sa fie loc de refacere pentru marinari dupa petreceri nocturne) si ale Gardiner Gap sunt ideale pentru vegetatia  tipica a mlastinilor saline (foto 1.). Canalul care separa Insulele Motutapu si Rangitoto pe cand fluxul incepe sa urce (foto 2.).

Plantele suculente incluse in Chenopodioideae (Chenopodiaceae) au nume comune generice cum ar fi glasswort (malt de sticla) sau samphires (caprita, branca sarata, iarba sarata). Planta care face obiectul acestui articol a fost cunoscuta in trecut in literatura botanica sub numele Salicornia australis Solander ex G. Bentham 1870 (1) sau Arthrocnemum australasicum (Moquin – Tandon) Moss si este un glasswort indigen din Noua Zeelanda care creste – uneori din abundenta – in mlastinile saline, saraturi, plaje nisipoase sau platforme pietroase, cu oarecare intreruperi pe ambele coaste ale Insulei de Nord, dar in mod special pe coasta de Est a Insulei de Sud si de asemenea si in zonele nordice ale Insulei Stewart. Planta aceasta are o distributie regionala insemnata care include Australia, Insulele Chatham, Insulele Norfolk si Noua Caledonie. O subspecie distincta – Sarcocornia quinqueflora ssp. tasmanica – creste in statul australian Victoria si pe tarmuruile Insulei Tasman iar o alta specie foarte apropiata - Sarcocornia blackiana – este raspandita in sudul si vestul Australiei; acesta specie poate fi diferentiata in principal datorita pedunculului mai gros al fructului.

foto 3
foto 4

  Foto 3 - 4. Sarcocornia quinqueflora crescand impreuna cu Agropyron junceiforme pe blocuri de lava in Rangitoto. Planta din fotografie speculeaza toate adanciturile inguste in care pietrisul se poate acumula. Substratul este necompactat si cu drenaj foarte bun si este format in mod normal din pietris sau pietris amestecat cu nisip si sparturi de scoici (foto 3). Sarcocornia quinqueflora – tulpinile unei plante din Rangitoto (foto 4).

Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora creste din abundenta in zonele de coasta ale Australiei, din nord-est pana in sud-est si de asemenea in zonele sud-vestice. Este de asemenea foarte raspandita si in Noua Zeelanda ceva mai presarata in Insula de Nord, unde este de regula faramitata in grupuri mai mici, dar formeaza ocazional populatii masive in Insula de Sud unde, in ciuda restarangerii continue a principalului tip de habitat - mlastinile saline – continua sa fie extrem de raspandita. De regula populatiile sunt limitate strict la linia tarmului, dar pot ocazional sa creasca si in locatii de interior (doua astfel de populatii sunt cunoscute in Noua Zeelanda in Central Otago si mult mai multe in Australia); oricum, planta creste frecvent in mlastinile saline, la marginea zonelor inundabile, campuri maloase, lagune, estuare si avansand pe bancurile raurilor afectate de flux, avansand ocazional dealungul acestora pana la 10 – 15 km distanta de tarm. Populatiile propriuzise de interior sunt mai degraba rare si limitate la zone cu soluri saraturate sau dune de nisip miscatoare. De asemenea planta ocupa si un tip secundar de habitat, foarte diferit de cel oferit de zonele costale afectate de flux, intr-un substrat care consta din roci coralifere, roci sedimentare sau roci vulcanice poroase, pe platforme pietroase sau stanci, foarte aproape de linia apei, de cele mai multe ori in zona in care pot fi stropite cu apa de mare, dar uneori si catarate pe stanci pana la 10 – 15 m inaltime. Principala diferenta dintre aceste doua tipuri de habitat nu este data atat de absenta sarii deoarece expunerea marina este si in acest caz foarte puternica, cu tot ce inseamana acest lucru – inclusiv vanturi puternice si apa marina pulverizata de acestea – cat mai ales de absenta unor situatii in care radacinile plantei stau in apa sau in soluri imbibate cu apa timp indelungat; in schimb planta trebuie sa traverseze perioade in care substratul este complet uscat. Acest tip de habitat secundar produce plante mai mici, cu caracteristici vegetative diferite. In orice caz plantele au tentinta de a creste in proximitatea marii nu atat datorita faptului ca s-au adaptat la niveluri ridicate de salinitate ci pentru ca nu pot face fata concurentei plantelor din etajul urmator, care cuprind alte plante cu toleranta moderata la sare cum ar fi Disphyma australe sau Crassula moschata – ca sa numim speciile suculente comune, sau Hebe elliptica si Poa astonii – capabile sa creasca aproape in toate secventele de vegetatie si care cunosc prin urmare o distributie mult mai vasta (Wilson & Cullen, 1986).

foto 5
foto 6
foto 7

  Foto 5 - 6 - 7. Plante inflorite in Rangitoto. Florile sunt intr-adevar minuscule si neatragatoare si probabil ca nu prezinta absolut nici un interes pentru un amator. Dealtfel nici eu nu am incercat sa fac macro-fotografii ale acestora (foto 5). Sarcocornia quinqueflora crescand pe pietris intre blocuri de lava in Rangitoto. Substratul si resturile organice colectate de tulpinile aglomerate se pot vedea ceva mai bine in aceasta fotografie (foto 6). Plante inflorite in Rangitoto (foto 7)

foto 8
foto 9

  Foto 8 - 9. Sarcocornia quinqueflora si Sarcocornia quinqueflora crescand pe pietris intre blocuri de lava in Rangitoto. Mangrovele (Avicennia resinifera) care se pot vedea in fundal vor forma probabil urmatoarea succesiune vegetativa. Locurile in care Sarcocornia quinqueflora creste aici sunt partial submerse in timpul fluxului (foto 8). O locatie cu aspect tipic de mlastina salina. Din nou, in fundal se pot vedea mangrove tinere care vor succeda ca planta dominanta candva in habitat (foto 9).

Planta este virtual absenta din cultivatie si nu are (si nici nu a avut dealtfel candva) importanta economica sau culinara a speciei europene inrudite Salicornia europea – planta numita initial glasswort (2); nu este cunoscut ca Sarcocornia quinqueflora sau oricare alta specie inrudita din Australasia sa fi fost utilizata ca hrana sau in oricare alt scop economic de populatiile native ale Noii Zeelande sau Australiei. In orice caz, aceasta planta este in gratiile ecologilor pentru ca formeaza o patura vegetativa uneori foarte densa, stabilizeaza solul si preintampina eroziunea acestuia in zonele saraturate.Cu toate acestea, nu are insa nici o importanta economica relevanta in primul rand datorita zonelor in care creste; chiar si in locatii de interior nu poate constitui o sursa de hrana pentru animale deoarece nu se regenereaza decat foarte greu dupa pasunat, leziuni mecanice sau foc.

Contrar marii majoritati a glassworts, care sunt plante anuale care pot deveni in anumite circumstante destul de rare bianuale (si si mai rar plante perene cu viata scurta), Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora este o planta perena tipica, cu perioade distincte de vegetatie si repaos. Ea formeaza tulpini perene care se intind initial pe orizontala, dupa care incep sa se arcuiasca si sa se inalte formand ocazional o planta foarte stufoasa, desi in cele mai multe cazuri formeaza doar o patura densa, inalta de numai 15 – 30 cm.

foto 10
foto 11

  Foto 10 - 11. Sarcocornia quinqueflora in Rangitoto (foto 10). Russell – Bay of Islands (Northland) – imagine din habitat, la doar cateva sute de metri la nord de pontonul de acostare. Se poate observa linia maxima a fluxului la baza stancii. Oricat de idilic poate parea la prima vedere acest habitat cu expunere vestica, acesta cunoste o puternica expunere marina. De asemenea, in zonele inferioare ale stancii se poate observa o fasie aproape continua de Crassula multicava.

In locuri adapostite planta poate ajunge la 60 cm inaltime, ca regula generala plantele solitare care ocupa pozitii nu prea expuse cresc mai inalte si mai puternice. Uneori, in plante preponderent taratoare, tulpinile pot atinge chiar si 90 cm lungime si incearca sa se fixeze generand radacini adventive in zona nodurilor. Ramificarea se produce de regula opus. Tulpinile segmentate sunt de cele mai multe ori cilindrice, uneori ingust obovoide, de culoare verde pana la verde-cenusiu cand sunt tinere, cu epiderma avand o infatisare cerata; ulterior acestea pot deveni galbene, portocalii, rosii si in final brune, sunt foarte suculente, devenind de regula ca de pluta in al doilea an. F. W. Cooke (1912), autoarea unui studiu foarte timpuriu dar extrem de interesant si detaliat cu privire la aceasta planta, a scris: „Pe masura ce iarna avanseaza, ca regula generala, toate tulpinile formate in primavara incep sa-si schimbe infatisarea. Tesutul suculent incepe sa se ofileasca si devine brun iar partile libere ale frunzelor de la fiecare internod incep sa inconjoare ca un guler baza internodului de deasupra. Acest tesut brun se detaseaza intr-un final, sau, daca planta se afla la marginea apei, este spalat de aceasta, iar tulpinile isi recapata infatisarea verde. Ele sunt insa mult mai subtiri, intrucat au pierdut toate tesuturile palisada si adipoase. (…) Aceasta ofilire a tesutului se datoreaza formarii unui fel de pluta. Stratul interior al periciclului, care acum are grosimea mai multor celule, permite inaltarea felogenului. Tesultul din pluta si feloderma se formeaza in mod similar.” Tulpinile au de regula 2 – 4 mm diametru, dar destul de frecvent pot atinge 5 - 6 mm (ocazional chiar si mai mult la plante batrane) iar segmentele articulate pot avea 5 – 15 cm lungime. Tulpinile au obisnuita crestere apicala dar se pot ingrosa semnificativ de asemenea in timp datorita cresterii secundare. In cazul unor plante batrane diametrul lor poate atinge 10 – 12 mm. Tulpinile sunt articulate si poarta frunzele caracteristice reduse la extrem astfel incat apar a fi lipsite de frunze la prima vedere – lobii suculenti minusculi aflati la apexul internodului sunt frunzele; de cele mai multe ori sunt minuscule, ocazional pot creste insa ceva mai mari. Suprafata dorsala a frunzelor este concava, cea ventrala fiind convexa; stomatele numeroase populeaza suprafata ventrala si sunt absente pe cea dorsala. Frunza are o anatomie iesita din comun – F. W. Cooke (1912): „Marginile frunzei sunt translucide deoarece, avand doar doua celule grosime, nu exista nici un fel de tesut palisada intre epiderma dorsala si cea ventrala.” Alta ciudatenii – stomatele se formeaza de regula incepand cu a 4-a frunza de la apex si sunt situate deasupra tesutului palisada, ceea ce este foarte neobisnuit pentru cele mai multe plante, dar comun la plante de acest tip. Plantele pot avea uneori o anumita concentrare de frunze in zona bazala, dar acest lucru este departe de a fi o regula. Fotosinteza are loc atat in frunze cat si in tulpini. Culoarea tulpinilor poate varia uneori intr-un mod foarte ciudat - F. W. Cooke (1912): „O trasatura ciudata poate fi vazuta la unele tulpini [laterale], in mod special la acelea care au dat nastere la inflorescenta. Internodul cel mai apropiat de tulpina [principala] este ofilit si brun, alte cateva care urmeaza sunt verzi si suculente, apoi urmeaza din nou cateva segmente ofilite si brune, pentru ca in final sa avem fie apexul suculent, fie ramasitele uscate ale inflorescentei.” Aceasta colorare apare intotdeauna de la primul internod de la baza si depinde de locatia plantei – la plantele mai expuse sau acelea care cresc direct pe stanci exista tendinta de a se inrosi mai devreme decat altele; in orice caz, aceasta culoare (este in fapt o trecere rapida de la verde la galben la portocaliu si la rosu) nu dureaza foarte mult intrucat in curand devin brune. Ofilirea aparenta a segmentelor nu este un semn ca planta va muri – dimpotriva, plantele care mor prematur nu se inrosesc niciodata. Aceasta uscare aparenta este mai puternica toamna, cand multe plante – in mod special cele din pozitii expuse – par a muri, doar pentru ca spre sfarsitul iernii sa „reinvie”; in alte cazuri plantele pot ramane mai mult sau mai putin verzi pe tot parcursul anului.

foto 12
foto 13

  Foto 12 - 13. Russell – Bay of Islands (Northland) – – imagine din habitat, la doar cateva sute de metri la nord de pontonul de acostare. O stanca usor mai expusa decat altele, cu un mic smoc de, Sarcocornia quinqueflora in centru (foto 12). Una din plantele din Russell – Bay of Islands aflate in apropierea pontonului, crescand pe stanca din fotografia nr. 12 (foto 13).

Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora infloreste din decembrie pana in martie (pe timpul verii australe) si este foarte probabil ca polenizarea sa fie efectuata de vant – in oprice caz nu au fost observate insecte interesate de flori, iar glandele nectarifere sunt absente. Cele mai multe ramificatii (nu neaparat toate) produc flori insignificante in zona apicala in axilele frunzelor si pot forma ocazional un inel aproape complet. Numarul florilor din fiecare axila este de obicei 5 – de unde si numele quinqueflora – dar poate varia intre 5 si 10 (F. W. Cooke, 1912). Semintele circulare au numai 1.5 mm diametru si sunt acoperite de perisori acuti. Dispersia acestora se produce in mod cert cu ajutorul vantului, personal cred insa ca invelisul paros asigura suficienta flotabilitate pentru a putea fi dispersate (cel putin pe distante scurte) si cu ajutorul curentilor marini si a valurilor. Este doar o presupunere in acest caz, dar este bazata pe un mod similar de dispersie a semintelor a unui alt suculent halofit naturalizat in Noua Zeelanda – Cakile maritima.

Planta este auto-fertila dar H. E. Connor (1984) nu are nici un dubiu asupra faptului ca in natura se produc si polenizari incrucisate. In orice caz, semintele au o germinatie foarte ridicata, experimentele indicand o medie de 94.5% in cazul semintelor proaspete. Exista trei tipuri de plante – plante care au flori hermafrodite, plante care au flori mascul si plante care au flori femele. Ce este foarte interesant – aceste tipuri de plante nu impart in mod obisnuit aceeasi locatie. Nu este cunoscut sa fi fost observate in Noua Zeelanda plante mascul, majoritatea covarsitoarea a populatiilor fiind formate din plante hermaphrodite. Exista doar trei zone in Noua Zeelanda in care se stie ca exista populatii mixte (plante hermafrodite si femele). In cadrul acestor populatii plantele femela sunt in mod obisnuit mai putin frecvente; asa cum arata H. E. Connor (1984) in cateva populatii din Golden Bay plantele femela au o pondere medie de 32% (variind insa intre 12 – 53% in cazul fiecarei subpopulatii in parte); la Tasman Bay acestea reprezinta 36% din total (variind intre 19 – 41% in cazul fiecarei subpopulatii in parte); pe de alta parte la populatiile din Peninsula Otago ponderea acestora este cu mult mai mica – nu mai mult de 5 – 10%, estimata a fi chiar mai mica in cazul subpopulatiei din Hooper Inlet. In ciuda acestui fapt, cu unica exceptie a absentei dunelor de nisip, absolut nici o alta variatie in ecologia plantelor hermaphrodite si femele nu a putut fi stabilita. In cazul unei a 4-a populatii situate la est de Picton, in nordul Insulei de Sud, considerata candva ca fiind mixta, prezenta plantelor femele nu aputut fi confirmata de H. E. Connor; la o data mult anterioara fusesera observate aici 25 de plante hermaphrodite si doua plante femela.

foto 14
foto 15

  Foto 14-15. Sarcocornia quinqueflora la Tahuna Torea (Auckland). Cealalta planta suculenta prezentain zona este Carpobrotus edulis, forma cu floare galbena (foto 14). Sarcocornia quinqueflora la Tahuna Torea (foto 15).

Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora are o mare resistenta la sare; plante adulte suporta foarte bine concentratii de sare de pana la 3.0 – 3.5%. Pe de alta parte insa germinatia este foarte slaba sau chiar imposibila daca salinitatea nu este semnificativ mai redusa – este foarte ridicata la sub 1%, dar scade foarte rapid intre 1.0 – 1.5% si este doar sporadica la concentratii mai mari de sare. Vegetatia mlastinilor saline consta atat din plante anuale cat si si perene (unele dintre acestea fiind suculente) iar fiecare grup si-a dezvoltat strategii proprii de supravietuire. T. R. Partridge & J. B. Wilson (1987) releva in studiul lor un aspect foarte interesant – semintele plantelor anuale (ca de altfel si cele ale plantelor bianuale sau perene cu viata scurta) nu sunt sensibile la salinitate ridicata si germineaza bine si in aceste conditii; semintele plantelor perene insa, in mod contrar, sunt sensibile la sare si pot germina numai la concentratii mult mai reduse decat cele care sunt suportate de plantele adulte. Cu cat este mai inalta toleranta la sare a plantelor adulte, cu atat sunt mai sensibile semintele acestora. Aceasta diferenta intre plantele anuale si cele perene influenteaza decisiv atat habitul lor cat si capacitatea de a coloniza anumite zone. Plantele anuale produc de regula seminte in cantitati mari iar acestea pot germina usor chiar si in conditii de mediu foarte ostile – aceasta trasatura le permite sa actioneze agresiv, colonizand primele marginile lagunelor, zonele perturbate ale mlastinilor sau oricare loc unde nisipul sau malul devin expuse din diverse motive. Acest lucru se explica prin faptul ca semintele acestora germineaza independent de nivelul salinitatii iar plantele mature pot suporta de asemenea concentratii de sare foarte ridicate atunci cand acestea se produc si, nu in ultimul rand, datorita modelului lor “programat” de vegetatie, acestea sunt obligate sa-si completeze rapid ciclul de viata intr-un timp dat si intr-un mediu ostil si impredictibil. O cale diferita a fost aleasa de plantele perene, intrucat conditii de germinare ideale sunt exceptional de rare in mlastinile saline sau in alte habitaturi similare. Plantele perene au – ca sa spunem asa – tot timpul sa astepte pana cand conditiile necesare sunt indeplinite (in mod special niveluri reduse ale salinitatii datorita unor ploi torentiale prelungite, inundatii, ridicarea sau drenarea naturala a malului sau nisipului, etc.) astfel incat semintele lor sa germineze iar plantulele rezultate sa se stabilizeze. Plantele anuale nu-si pot permite sa adopte o asemenea strategie.

foto 16

  Foto 16. Aspect al mlastinei saline de la Tahuna Torea (Auckland) pe timpul refluxului.

Dupa cum am mentionat mai sus, exista doua tipuri de habitat – foarte diferite unul de altul – in care poate fi intalnita Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora: un tip de habitat in general ud in exces – cel al mlastinilor saline sau al tarmului marin, si un tip de habitat uscat – cel al dunelor de nisip sau platformelor si promontoriilor stancoase. Fiecare tip de habitat produce plante cu aspect si caracteristici vegetative diferite. Si inca un element putin surpinzator – de fapt planta nici nu are neaparat nevoie de un mediu incarcat cu sare pentru a se dezvolta in voie. J. Bastow Wilson & Carol Cullen (1986) considera ca halofiti extremi (categorie in care includ si Sarcocornia quinqueflora) necesita un asemenea mediu doar pentru a putea atinge ritmul de crestere si dimensiunile maxime posibile. In studiul lor ei arata ca aceste plante au tendinta de a coloniza zonele mai joase ale stancilor, cu salinitate mai ridicata desi „dependenta lor de sare nu este absoluta; ele pot atinge un ritm de crestere de pana la doua treimi din ritmul maxim de crestere si in apa dulce”. Este in fapt doar comportamentul lor adaptiv si specializat care le permite supravietuirea in conditii ostile dublat probabil de incapacitatea lor de a face fata competitiei in medii mult mai favorabile – acest lucru le impiedica sa atinga o distributie mai vasta, in afara tipurilor de habitat in care le intalnim in mod obisnuit.

In realitate planta nu absoarbe in mod obisnuit cantitati semnificative de apa si nici nu duce dorul fluxului pentru a se mai hidrata putin. Radacinile ei sunt permanent mai mult sau mai putin „sigilate” si nu isi efectueaza functiile obisnuite pana cand apa are un nivel redus al salinitatii (3) cum se poate intampla din cand in cand in timpul unor ploi torentiale prelungite (asociate cu refluxul) sau a inundatiilor. Chiar si cu radacinile aflate permanent intr-un mediu imbibat cu apa aceasta planta isi pastreaza caracterul xerofit intrucat supravietuirea ei nu depinde de o sursa constanta de umiditate.

foto 17
foto 18
foto 19

  Foto 17 - 18 - 19. Habitat tipic de mlastina salina dominat de Avicennia resinifera la Pahurehure (Auckland); aici nu mai este loc pentru Sarcocornia quinqueflora, mangrova lemnoasa fiind planta mai puternica care-si asigura succesiunea (foto 17). Se poate vedea cat de umed poate fi uneori pe stancile verticale, datorita apei dulci care se dreneaza din straturile superioare… in timp ce marea este la picioare - Raglan (Waikato) (foto 18) Sarcocornia quinqueflora - o planta din Raglan (Waikato) incercand sa supravietuiasca in conditii de umiditate extrema… de data aceasta in apa dulce (foto 19).

Principalul tip de habitat in care creste de obicei Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora este mlastina salina (ocazional creste insa si direct pe tarmuri stancoase, la limita fluxului, insa numai in zone in care dinamica apei este redusa), de obicei pe un substrat din pietris cu drenare buna si mai putin frecvent pe substraturi fine sau nisipoase sau sedimentare compactate; suna simplu dar mlastina salina este in fapt un mediu foarte complex si extrem de variabil. Desi este o tara relativ mica Noua Zeelanda are o linie a tarmului foarte variata, in plus actioneaza si alti factori care adancesc si mai mult diferentele regionale. In primul rand exista o mare diferenta intre coastele estice (mai uscate) si cele vestive (umede) datorita unui sistem climatic dominant specific. Acest aspect este de maxima importanta daca discutam de flora suculenta in general. In Insula de Nord este insa suficient de cald pentru ca sa se poata dezvolta populatii semnificative de plante suculente si pe coasta de vest, in Insula de Sud in schimb datorita unui climat semnificativ mai racoros, asociat local si cu precipitatii extrem de abundente, este virtual imposibil pentru flora suculenta (incluzand aici si Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora) sa formeze populatii semnificative. Pe de alta parte desi zonele in care estuarele si mlastinile saline sunt numeroase se intind din Northland pana in Southland (regiunile extreme ale Noii Zeelande), conditiile si eco-tipurile intalnite difera foarte mult. In regiunile nordice populatiile de Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora sunt mai restranse si mai fragmentate in mod special datorita prezentei in acelasi tip de habitat a mangrovei lemnoase, Avicennia resinifera, o planta care are necesita un climat cu caracteristici mai degraba subtropicale (este limitata la Insula de Nord) si a unei alte plante inalte si puternice - Juncus maritimus var. australiensis, care are limita sudica de distributie chiar la nord de zona costala Otago. Aceste doua plante sunt competitori foarte importanti in regiunile inundabile si amandoua influenteaza direct caracteristicile habitatului in care apar. Datorita acestui fapt incepand cu Otago spre sud modelele de vegetatie a estuarelor si mlastinilor saline se schimba radical, vegetatia de regula mai joasa de 10 cm devenind predominanta, plantele vasculare inalte capatand in schimb o distributie foarte restransa. Prin urmare populatiile din jumatatea sudica a Insulei de Sud sunt in general mult mai compacte si mai mari, in anumite zone devenind chiar forma de vegetatie dominanta, de regula foarte abundenta in zonele inferioare ale mlastinilor, in zone inundate periodic (cateva din plantele care o acompaniaza sunt Puccinellia novae-zelandiae, Samolus repens, Atriplex prostata, Triglochin striatum), in cele mai multe cazuri avand foarte rar si putina apa dulce la dispozitie, de obicei insa apa salmastra, ca urmare a actiunii fluxului marin care urca in susul estuarelor inundand mlastinile. Populatiile din Insula de Nord contrasteaza puternic cu cele sudice, parand a fi mult mai fragmentate si fiind formate in general din mult mai putine plante rasfirate in zone mai mult sau mai putin expuse de la limita fluxului, pe un substrat format in principal din pietris, in apropierea plajelor, sau pe stanci si platforme pietroase eventual cu acumulari superficiale de sol in adancituri sau crevase, pe campurile maloase expuse care sunt drenate periodic, ocazional si in mlastini saline in zone in care mangrovele nu au reusit inca sa se stabileasca in numar mare.

Mlastinile saline sunt ecosisteme extrem de complexe, fiecare locatie avand de fapt caracteristici proprii. T. R. Partridge & J. B. Wilson (1988) prezinta o analiza excelenta a habitatului de tip sudic, din care mangrovele lemnoase sunt absente: „O caracteristica notabila in clasificarea mlastinilor saline (…) este [vegetatia] abundenta, saraca in numar de specii, repetitiva [a] mlastinilor inferioare. (…) In fiecare mlastina modelul de vegetatie al zonei inferioare este foarte consistent, dar amestecul de specii variaza de la o mlastina la alta. (…) Nu poate fi gasita o structura caracteristica a acestora.” „La Karitane North, specia asociata cu Sarcocornia quinqueflora este o iarba diferita, Puccinellia fasciculata, poate si datorita faptului ca mlastina este nisipoasa si are tendinta de a se usca cand este expusa. (…) O alta specie ceva mai inalta, Puccinellia novae-zealandiae, pare a fi limitata doar la mlastinile mai adapostite de la Cherry Farm si Papatowai si formeaza o banda ingusta dar distincta imediat sub [zona ocupata de] Sarcocornia quinqueflora. Am inclus in mlastina inferioara si marginile nisipoase inaltate care apar la limita marina a mlastinilor saline expuse (…). Valuri generate de vant acumuleaza nisip pe acele margini si le stropesc cu apa marina. Sarcocornia quinqueflora este comuna aici, dar planta indicator pentru aceste margini nisipoase stropite cu apa de valuri este un alt chenopod suculent, Suadea novae-zealandae. Aceste zone devin extrem de saline cand apa se evaporeaza, marind concentratia de sare.” In fapt combinatii mai mult sau mai putin intamplatoare si neregulate ale unor factori foarte diferiti (valuri, evaporatie, ploi torentiale, inundatii cu apa dulce, vanturi si schimbarea directiei lor, fluxul, etc.) pot diminua salinitatea la mai putin de 1% sau o pot ridica la 5% intr-un (si / sau pentru un) interval de timp foarte scurt. Modificari intamplatoare si neregulate, dar temporare, fac parte din viata obisnuita a ecosistemului, abia modificarile de lunga durata si cele care au ca efect o anumita stabilitate, in mod special in ceea ce priveste nivelul salinitatii, pot altera insa masiv habitatul.

foto 20
foto 21

  Foto 20 - 21. Detalii ale unor plante din Yankee Wharf (Rangitoto).

Datorita acestui lucru mlastinile saline se afle in permanenta intr-un echilibru fragil si sunt extrem de expuse oricaror interferente produse de activitatile umane (4). Mai exista insa si o alta diferenta data de caracterul lagunar sau estuarin al mlastinii saline. Desi sunt implicati mai multi factori aici, principala diferenta este data de faptul ca mlastinile saline estuarine fac obiectul unor inundari regulate provocate de flux (si prin urmare nu devin niciodata excesiv de saline, dar nici prea dulci, in plus nu se usuca niciodata complet); in schimb tipul lagunar cunoaste inundatii la intervale de timp neregulate dar uneori de durata, cu apa marina, salmastra sau dulce, intervalul si cantitatea de apa, dar si calitatea acesteia (sarata, salmastra, dulce) fiind determinate de momentul aparitiei si de marimea deschiderii din bancul de nisip de la gura raului. T. R. Partridge & J. B. Wilson (1988) aduc un exemplu extrem dar convingator prin Kaikorai (Otago) unde in anumite locuri datorita acestor factori structura comunitatii de plante nu aduce nici pe departe cu vegetatia tipica a mlastinilor saline. Unele specii ale mlastinii inferioare au fost inlocuite cu plante perene cu viata scurta oportuniste cum ar fi Cotula coronopifolia si Spergularia media, care au invadat numeroasele bancuri expuse, sau cu Isolepis cernua, care a reusit in exemplul dat sa supravietuiasca unor inundatii mai indelungate. Plantele anuale, bianuale si cele perene cu viata scurta speculeaza foarte bine momentele favorabile intr-un habitat supus unui regim de inundatii neregulate.

Cele mai impresionante populatii de Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora vazute de mine aici in Noua Zeelanda au fost cele din Insula Rangitoto (Hauraki Gulf), pe tarmurile joase, printre blocuri de lava si pietris, in zone in care fundul marii devenea expus pe timpul refluxului si era inundat doar foarte superficial in timpul fluxului. Smocurile frumoase din mlastina salina de la Tahuna Torea (Auckland) au fost de asemenea foarte interesante (ca de altfel intregul habitat), dar din pacate nu am reusit pana in present sa vizitez populatiile extinse din Insula de Sud si nici cele de pe terenurile saraturate din Napier, unde exista cele mai extinse populatii din Insula de Nord.

foto 22

  Foto 22. Cea mai extinsa populatie pe care am vazut-o a fost cea din dintr-un golf minuscul cu ape superficiale situat aproape de pontonul sudic din Rangitoto. Pe timpul fluxului marea majoritate a acestor plante stau in apa.

Habitatul uscat al dunelor de nisip sau al stancilor si platformelor stancoase produce, asa cum am mai scris, plante cu aspect diferit, cu tulpini mai mici si mai putin ascendente avand o crestere neregulata si o conformatie mai degraba contorsionata. Plantele care cresc pe un substrat uscat nu au ca regula generala culoarea verde-cenusiu destul de uniforma pe care o au plantele din mlastinile saline, prezentand putine asemanari cu acestea pentru un observator neavizat. A fost o mare surpriza pentru mine sa vad cele cateva petece formate din plante miniaturale care cresteau pe stanci aproape verticale la 8 – 10 m inaltime fata de nivelul marii la Muriwai, la numai la cativa km de Auckland, pe coasta de vest de la Marea Tasmaniei, formand o patura de numai 10 – 15 cm grosime, sau la Russell (Bay of Islands), smocuri izolate care cresteau pe o stanca joasa din roci sedimentare (gresie in principal), imediat deasupra liniei maxime a fluxului. Probabil insa ca specimenul cel mai remarcabil pe care l-am vazut a fost cea de langa pontonul de acostare din Devonport (Auckland) – o planta solitara, insignificanta, care crestea in crapatura unui bloc de beton in zona in care se spargeau valurile mai inalte; aceasta planta minuscula si complet izolata, lupatand disperata pentru supravietuire, mi-a sugerat faptul ca trebuie considerata si actiunea combinata a curentilor marini, valurilor si fluxului ca vector in dispersia semintelor, mai ales ca nici o sursa evidenta de seminte nu exista in apropiere.

Care sa fi fost insa motivul pentru care acesta planta a ales traseul evolutiv al suculentei autentice cand are oricand apa din belsug la dispozitie – cel putin in habitatul caracteristic al mlastinilor saline si a fasiei de teren saraturat din jurul acestora? Ca oricare alt glasswort, cum ar fi Salicornia virginica sau Salicornia europea, si aceasta planta are un design morfologic subordonat unui singur tel – acela de a minimiza pierderile de apa. Frunzele au fost reduse la un minimum ( in cele mai multe plante sunt la limita disparitiei ) pentru a evita transpiratia, acelasi lucru s-a intamplat si cu florile iar tulpinile au preluat si functia fotosintetica. Epiderma are o aparenta cerata si mentine cu eficienta apa in interiorul plantei; plante dezradacinate pot rezista mai multe saptamani, uneori chiar si luni, daca nu sunt expuse unor conditii extreme, fara a da semne serioase de deshidratare. Tulpinile au de asemenea capacitatea de a stoca apa ca oricare alta planta suculenta, chiar si tulpinile batrane nu se lemnifica sau devine complet ca pluta ci isi mentin in permanenta tesuturi suculente. F. W. Cooke (1912) a descris tesuturile adipoase cestei plante, formate din celule mari cu pereti subtiri in aparenta specializate in stocarea apei, intrucat acestea contin apa in tot timpul anului ( cel putin in cazul plantelor care nu mor ) precum si marile spatii inter-celulare existente, fapt care sugereaza ca este posibil pentru planta sa preia rapid cantitati semnificative de apa din mediul extern atunci cand este cazul si sa o si stocheze eficient. Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora adora umiditatea ridicata a substratului si doar in habitaturi de acest tip poate deveni local forma de vegetatie dominanta, dar nu este singurul loc in care planta poate fi gasita. As indrazni sa spun ca probabil acesta este habitatul original al plantei, dar ea are in esenta caracterul unui supravietuitor si probabil detine un potential suficient de solid pentru a se stabili si in alt tip de habitaturi daca nu este obligata sa faca fata unei competitii serioase. As spune mai degraba – pe jumatate serios – ca aceasta planta este o fiinta cu deschidere fata de lumea in care traieste si care exploreaza de asemenea si alte oportunitati atunci cand se ivesc. Dar sa trecem la situatia opusa – habitatul uscat al stancilor si platformelor pietroase. Acesta este un mediu foarte uscat si ostil (ca sa nu vorbim si de absenta totala a materiei organice) si chiar daca ploile sunt abundente toata apa se scurge imediat, putina umezeala retinuta in fisuri sau in textura poroasa a unor roci nu dureaza foarte mult. In circumstante obisnuite in Noua Zeelanda, fara alte ploi care sa urmeze, dar cu vanturi purternice si insolatie intense, aceasta umezeala poate dispare complet in numai cateva zile. Planta are prin urmare doar un timp limitat in care poate absoarbe umezeala disponibila. Sarcocornia quinqueflora ssp. quinqueflora, ca de altfel si celelalte plante similare sunt plante xerofit-halofite, fiind capabile sa supravietuiasca si in medii semi-aride cu salinitate ridicata. Nu reusesc sa creasca in numar mare in acest tip de habitat (asa cum se intapla in medii palustrine) dar sunt o prezenta obisnuita si aici.

Literatura citata:

ABRS Flora of Australia Online (Data derived from Flora of Australia Volume 49 (1994), a product of ABRS, © Commonwealth of Australia);

H. H. Allen – Flora of New Zealand (Vol. 1, Government Printer, Wellington, 1961);

H. H. Allen – Flora of New Zealand (The updated electronic version, Vol. 1, 2004 - http://floraseries.landcareresearch.co.nz );

J. Bastow Wilson & Carol Cullen – Coastal Cliff Vegetation of the Catlin Region, Otago, South Island, New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 24, 1986);

H. E. Connor - Gynodioecism in Sarcocornia quinqueflora (New Zealand Journal of Botany, Vol. 22, 1984);

F. W. Cooke – Observations on Salicornia australis (Transactions of the Royal Society of New Zealand, Vol. 44, 1912);

J. Gathe – Sarcocornia (contribution for the electronic version of The Western Australia Flora (2000 - 2007), http://florabase.calm.wa.gov.au );

T. R. Partridge & J. B. Wilson – Germination in relation to Salinity in Some Plants of Salt Marshes in Otago, New Zealand (New Zealand Journal of Botany, Vol. 25, 1987);

G. Sainty – Sarcocornia quinqueflora (2006);

E. Zimer - Succulent plants from down under – Sarcocornia quinqueflora – an odd succulent halophyte (2007, http://eduart.page.tl/).

Alta literatura recomandata:

R.W.G. Carter & Bill Carter - Coastal Environments – An Introduction to the Physical, Ecological and Cultural Systems of Coastlines (1988);

John R. Packham & Arthur John Willis – Ecology of Dunes, Salt Marsh and Shingle (1997);

T. R. Partridge - The Vegetation of Wharekakahu (New Zealand Journal of Botany, Vol. 21, 1983).

Notele autorului

 (1) Plantele neozeelandeze sunt referite de cele mai multe ori in literatura mai veche sub numele de Salicornia australis Solander ex Forst f. 1786, dar aceste este un nomen nudum. H. H. Allen considera ca este intr-adevar posibil ca plantele de aici sa nu fie con-specifice cu cele australiene, dar admite ca aceasta problema a fost studiata in mod adecvat. El se refera la studiile mai vechi ale lui McCann (1952) in care este relevat faptul ca exista diferente florale fata de populatiile australiene (prezenta a „doi lobi florali minusculi, adanc concavi, membranosi (…) corespunzand probabil unei corole”) fapt care ar justifica segregarea ca subspecies au forma distincta. In orice caz, studii ulterioare pe material proaspat nu au putut confirma aceasta variatie, astfel incat posibilitatea ca McCann sa fi lucrat pe un material prezentand anomalii nu poate fi exclusa.

 (2) Numele comun glasswort (malt de sticla) a fost aplicat initial foarte raspanditei Salicornia europea (iar ulterior si altor specii de Salicornia) deoarece acesta planta a fost utilizata in trecut in Europa occidentala la producerea sticlei datorita continutului ridicat de sodiu din cenusa ei. In timpurile medievale si chiar post-medievale planta a mai fost utilizata ca hrana de subzistenta ca sa spunem asa, fiind denumita ulterior si asparagusul saracului. In zilele noastre a devenit un ingredient considerat delicatesa in restaurantele rafinate in mod special pe coastele estice ale Angliei. Se spune ca planta are un gust distinct, sarat si usor astringent.

 (3) Sistemul radicular nu pompeaza apa in corpul plantei in mod continuu deoarece s-ar ajunge la o concentratie de sare ucigatoare. Pe de alta parte o anumita concentratie de sare este necesar sa existe in corpul plantei pentru a putea supravietui. In mod obisnuit corpul plantei este udat frecvent cu apa sarata din mare (sau este chiar partial submers pentru un anumit timp) si daca seva interioara nu este suficient de sarata prin fenomenul osmozei apa ar fi extrasa din corpul plantei pentru a se “egaliza” salinitatea interna si cea externa. Din acest motiv planta isi mentine o salinitate interna suficient de ridicata pentru a impiedica acest transfer de apa, dar trebuie in acelasi timp sa-si limiteze strict cantitatea de apa pompata in corpul plantei de radacini, exceptand cazul ca este apa salmastra sau dulce.

 (4) Modificari provocate de activitatile agricole au un foarte mare impact deoarece stimuleaza avansul terenurilor stabile spre interiorul mlastinilor; de asemenea pasunatul intens in zonele imediat superioare creeaza toate conditiile pentru ca plante invazive sa se stabileasca si sa se raspandeasca nestanjenite inlocuind vegetatia tipica – uneori endemica sau periclitata. Ocazional aceste modificari pot afecta chiar si vegetatia care stabilizeaza dunele de nisip si ca o consecinta fireasca transmit immense presiuni suplimentare in sensul “destabilizarii” intregului habitat. Dune de nisip stabile (foste dune frontale de la limita plajelor) au fost transformate in terenuri agricole si pasuni, in mod special in anii de varf ai imigratiei europene de la sf. sec. 19 si au fost semanate cu ierburi pastorale sau alte plante agricole inlocuind partial sau total vegetatia nativa.

Nota traducatorului german (Martin Staege):

 [I]. Acesta este un subiect foarte interesant si inca disputat. Vezi spre exemplu K.A. Shepherd (2008): Consensus or complacency? A discussion of the proposed new collection sequence at the WA Herbarium. Australian Systematic Botany Society Newsletter 135:5-8.

Note asupra versiunii romane:

Am inceput traducerea acestui articol cu intentia ca versiunea romana sa urmareasca cat mai indeaproape versiunea originala in limba engleza si versiunea germana a lui Martin Staege. Cu toate acestea, poate si datorita distantei in timp la care am facut traducerea (Iulie 2009), am considerat necesar sa alterez punctual textul original, in dorinta de a expune mai clar anumite idei. Textul de fata a devenit in fapt o versiune usor extinsa. De asemenea, nemaifiind limitat de spatiul tipografic, am introdus si doua fotografii suplimentare fata de cele 20 aparute in revista Avonia Nr. 27 (2) / 2009.

Eduart Zimer, 

Aukland, Noua Zeelanda

November 2008

eduartzimer@yahoo.co.nz

http://eduart.page.tl/Home.htm



Imprimă  Imprimă





Copyright Asociația Aztekium Asociatia Aztekium. Cactus Satu Mare Toate drepturile rezervate.

Publicat la data de: 2009-10-15

[ Înapoi ]